5-”ARĂTARE”
A
fost odată ca niciodată...a fost, și poate, oareunde, va mai fi fiind și
azi...ba chiar mai abitir ca ieri !
...Într-un
sat de munte, se prăsise, ori se pripășise - un soi de...”Arătare”, că ”Om”
nu-i puteai spune...nu, CU DESĂVÂRȘIRE –
NU ! - ...nici Bărbat numai, și nici Femeie – numai : puteai să-i zici ”Vânt”,
”Viscol”
ori ”Furtună”,
puteai să-i zici ”Potop”, ori ”Izvor
de Muritorie”, ”Balaur”, ”Vrăjitor” sau ”Munte
Blestemat”...”Boală”, ”Vătămare” sau ”Răscoală”
(ori, în cel mai rău caz : ”Revoluție” !) - ...”Viteaz
Călău” ori ”Măcelar de Nori”...puteai să-i spui oricum (dar NUMAI DE RĂU !), că tot nu greșeai,
căci el (sau ea ?) nu arăta a nimic Statornic, a nimic ”de Temelie”, ori ”de
Durare-Îndurare”...a nimic la care să te-aștepți, și să-ți ”cadă
bine”...a nimic ce să-ți amintescă de ceva, ANUME... pentru Omenire –
ÎNĂLȚAT : îl vedeai, te îngrozeai cumplit, te prăbușeai, râdeai, urlai
cumplit, ca-ntr-un coșmar...și-l uitai... ! - ...dar El nu
te uita, NICIODATĂ !
Firește,
Casă n-avea. Adică, n-avea un Sălaș, într-un Loc, ANUME ! Avea, în schimb, o Ogradă, plină cu Greieri. De câte ori
cântau Greierii, din Ograda ”Arătării” – se stârneau, în lume,
Războaie, în sat năvăleau Puhoaie...apoi, în urma Puhoaielor, creșteau niște
Flori Galbene...Galbane-Galbene, de te-apuca Ficatul...rău-rău, și mai rău...și
mult mai rău...până dădeai ochii peste cap !
...Când
”Arătarea”
se scula, de dimineață, și-ajungea, cu Zvonul și Furtuna, tocmai în Vârf de
Munte...deodată se prefăcea în Vultur, deschizând Aripile, la-a-arg...de
se-ntuneca lumea. De-acolo, de sus, părea că privea pământul, ca pe-un
flecușteț ta-a-aare, caraghios...grozav de amuzant....
Și-odată-l
și vedeai că-și smulge unul dintre ochi, și și-l azvârle, peste zări...și zicea
așa :
-Ieri mi-am aruncat Ochiul
Stâng...și-au murit Bătrâni...azi, îmi arunc, peste zări, Ochiul Drept...și vor
muri Copii...
Și-așa
și făcea, de stăteau, fiecare pe unde-l apucase Fulgerarea Ochiului,
Mormane...Mormane-Mormane de morți...într-o zi se făceau stane de piatră –
Bătrânii...în ziua următoare, se chirceau, a ”Plecare”, în Piatră –
Copiii...
Iar
când Arătarea Vulturului se plictisea...odată vedeai că zice, ca un viscol,
de-acolo, de sus, din Văzduhuri :
-Eeehhh...acuma nu mi-a mai rămas alta
- DECÂT SĂ SCUIP PESTE LUME ! - ...și, cum zicea asta, începeau să curgă, peste câmpii,
sate, peste cetăți – Nori Negri de Funingine Lichidă : și numai vedeai (ori
numai se ducea Vestea !) că mai-marii Țărilor și Popoarelor, Preaputernicii
Lumii, Bărbați în toată firea, înlemneau, înmărmureau, cu Sceptrele-Aurite în
mână, cu Fundul adâncit în Tronuri...apoi se-aprindeau și ardeau...de rămânea,
pe urma lor, numai câte o Grămăjoară de Cenușă, ori de Zgură Leșinată...
...Când
îl (o) apucau Spasmurile Defecației, îi ieșeau, dintre Bucile Dosului, numai
Zmei...Turme, mari și lungi Turme, de Jăratici Zmei...Și Zmeii Căcăciosului
(Căcăcioasei) zburau, ca Pajurile (ori Corbii !), peste Nevoile și peste
Plănuirile Oamenilor...de le ferfenițeau, pe loc...de se făceau un fel de
Beteală, de la Pomul de Crăciun...Căcații, toți, într-un Singur Glas, de pe
unde erau, cântau, în Cor, Cântece Bisericești...cântau Suflete și cântau
Unghere de Crime...de ieșeau, din Fundul Pământului, tot atâtea Zăne, câte
Cântări se limpezeau din Zmeii Văzduhului. Și Zânele erau cu Fețe Zguruite,
cu
Bale de Foc scurgându-se pe la Colțurile Gurilor Închise-Încleștate... - ...și, iată, Sabatul Vrăjitoarelor era gata !
- ...de la Cuiul (lui Pepelea...) Cetății de Scaun - și până la ultima Stână,
din Pustiile Pădurilor...!
Iar
când îl (o) apucau Flatulațiile, Pădurile începeau să bubuie, acolo, înăuntru,
în Lemnul lor de Vioară-a-Relei-Meniri (ăsta era, pesemne, semnul că ”tot
ce se făcea, Bine-Rău se făcea, și spre folosul NUMAI câte Unuia...: Mai Urât
decât Toți Urâții Pământului !”) - și, apoi, continuau să fie cuprinse
de niște Nori, ca niște Fumegări ale Vulcanilor de Noroi..și numai vedeai cum se limpezește Piatra Muntelui, fâșie cu fâșie, de
Mândrele Păduri de Brad...și Pădurile, totdeauna, o luau la Vale, spre Meleagurile
Străinului...și se-necau Copacii, cu milioanele, în Fântâna de Glod a
Străinătății...
...Oamenii
se temeau, groaznic, de Strănutul ”Arătării”...că, de cum strănuta,
Orfani rămâneau, în urmă, cu miile, și Văduve, Ciume și Mare-Ntristare...ca pe
vreme de Război și de Ploaie-de-Pucioasă...
...După
ce, Tușind, sfărâma și Munții, nădușea și făcea să se vaporizeze cele mai
Scumpe Minereuri, din Tărâmurile noastre...după ce oprea și Apele Curgătoare,
seca Fântânile-cu-Apa-Vieții-și-Morții, ca și Mările și Oceanele...oprind
Curentul Electric și Inimile Rămășițelor de Oameni...nu-i mai rămânea ”Arătării”
decât... SĂ ”ARATE” CUM E CÂRTIȚA...după ”ARĂTURA
GRINDINII” !
Se
strecura, ca un Șarpe Imens, sub Pământ, unde,
pesemne, avea un Locaș al lui, cu totul Neomenesc : acolo era, pentru ”Arătare” (și, tare și prea curând,
și pentru noi !) – TĂRÂMUL OGLINZILOR...
Țesuseră
Toți Păianjenii Lumii niște Pânze Lùcii, precum Luciul de Oglindă...mii și mii
de Pânze-Oglinzi ! În fața lor, ”Arătarea” își arăta O FAȚĂ DE MULT-ÎNȚELEPT... - ...și, în
desăvârșită Liniște, în DE MOARTE
(ori Iscodire a Morții !) TĂCERE –
scotea, prin Luciul Pânzelor-Oglinzi – UMBRE
DE OAMENI GIGANȚI !
Le
scotea ca pe niște Suluri Imense de Fum, pe care le suia, gâfâind bucuros, rând
pe rând, către Luminișul de Sus al Pământului : ieșeau, din Luciul Pânzelor-Oglinzi, dar cu Tărie de la Glia
Morților - un Neam de Titani, cu totu-nvrăjbiți în contra oamenilor
: fiecare Sul-de-Fum Urieșesc aducea, cu sine, din Greul Pământului, spre
Lumina Pământului – Moartea Zeilor, Stingerea Luminilor, Credințelor...Boli
peste Boli și Ciori după Ciori...de mureai numai când te-njunghiau cu Cârâitul
lor, menind a Pustie...
...După
ce scotea, din adâncul Luciului Pânzelor-Oglinzi, atâtea UMBRE, câte feluri de moarte există și se știu, și NU se știu ! - ...câte feluri de Molime
există, se știu și NU se știu !... –
...atâtea Miasme și Plăgi, câte există și se știu și NU se știu... - ...deci, DUPĂ
CE PRĂPĂDEA, CU MARE (...și LARG JÂMBATĂ !) VESELIE - CERUL ȘI PĂMÂNTUL ! - ...amestecând,
savant, Minciuna și cu Adevărul, Viața și cu Moartea, Boala-Molima, cu
Sănătoșia...după ce nu mai strigau a Moarte – nici Zeii, nici Sticleții, nici
Oamenii... –
...”Arătarea”
pleca într-un ”SCURT CONCEDIU”, care ținea câteva ERE.
Căci
știa că, în urma lui, chiar de făcuse
Toate să DISPARĂ ! – ele, ”Dispărutele”,
se vor întoarce, la loc, se vor ”TOCMI-ÎNTOCMI”
taman cum apucaseră să mai fie, cândva...undeva...cine știe de câte ori...și în
câte și câte feluri...
...Și, când se întorcea din Scurtul
Concediu, pornea, Totul, din PANOPLIA PRĂPĂDULUI – DE LA CAPĂT !
*
...Mă-ntreabă
Copiii, bieții :
-Nene, dar mai e ”Arătarea” aia...sau, cumva...”ăla”? - ...și azi ?
Iar
eu le zic, scurt :
-Mai ales – AZI !
...Și,
în jurul meu, înțepenesc Copiii, cu Ochi de Gheață și cu Gurițele Strâmbate,
Caraghios, a Moarte Năprasnică... - ...și Munții se-aprind de Vulcani, tremură
și se prăvălesc...Pădurile o iau la Vale, fumegând a Fum de Străinătate...până
și Aurul, Argintul și alte Scumpătățuri ale Gliei Refăcute (a câta oară !), se
topesc și se scurg, în Largi și Groase Fluvii, către TĂRÂMUL STRĂINULUI : ĂSTA e un tărâm care-i locuit-năpădit NUMAI cu ”Arătări”...alcătuit NUMAI spre Pustiirea Oricărei Lumi,
Oricărui Cântec, Oricărei Rugăciuni...
...E
bine să nu mai întrebați de ”Arătare” - ...că ”Arătarea”
e-n Sufletul vostru, ”de fapt și de drept”... -
...Sufletul vostru cel Negru și plin de Hainătățuri și de Porniri spre
Prăpădire, Dispariție (...Dispariție - deodată! - ca printr-o Vèselă Vrajă de
Copii Cretini, care-s puși să bage, TOTUL,
SUB PĂMÂNT, în BEZNELE CELE OARBE, ATOTVĂICĂRITOARE ȘI VEȘNICE !), Trădare
de Sine, Crimă-cu-Putoare-de-Sinucidere !
...Vorbiți,
mai bine, mai cu tărie și mai cu curaj, grăiți, voi-în-de-voi, cât mai cald și
frățește, despre Frumoasa și Blânda Moarte...”Mireasa Îndeobște Știută,
Cunoscută, Soră de Cucută” ...
...Uite,
puteți vorbi, fără prea mare îngrozire ori păgubire, despre...despre, să zicem
noi, așaaaa... : ...despre ”MOARTEA-PURICELUI”[1] !
***
Adrian
Botez
Din cartea:
SCUIPAȚI, VĂ ROG
!
(proză
scurtă cinică, alinată de Poezie...)
PROLOG
[1] -MOARTEA-PURICELUI =
plantă erbacee din familia compozitelor, cu tulpină dreaptă, ramificată,
păroasă, cu flori gălbui, dispuse în capitule (Inula conya).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu