Martirii creștinismului peste veac
”Prin dragostea lor martirii au reușit să convertească
răutatea celor care îl urau pe Hristos și să îi facă să
își
asume credința creștină”
PS Ignatie – episcopul Hușilor
Ceea ce avea să consacre creștinismul ca doctrină de viață, încă de la
începuturile sale și până în vremurile noastre, a fost numărul mare de martiri
care i-au marcat drumul. Romanii recunoșteau această stare de fapt prin celebra
formulare consacrată istoric ”sanguin
martirorum semen cristianorum” care în traducere aproximativă ar însemna că
sângele martirilor au dus la răspândirea creștinismului. Marele saavant român
Nicolae C Paulescu, demonstra cu argumentele științei, că creștinismul
propovăduit de Iisus Hristos (noua lege) este cea mai umană religie din câte a
cunoscut istoria, pentru că nici una din religiile timpului nu propovăduia
iubirea aproapelui (să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți), nu practicau
iertarea, chiar și pentru dușmanul tău, cu atât mai puțin să te rogi pentru el
și mai ales, să nu ucizi într-o societate în care dreptul la viață era în mâna
capului familiei (pater familias), stăpânului de sclavi, ca să nu mai vorbim de
macabrele spectacole publice ale luptelor în arenă, spânzurătorii sau
decapitării, spectacole care făceau deliciul mulțimilor acelor vremuri.
Creștinismul
și martirii săi
Aceste principii noi, ale căror umanism era greu de priceput și mai ales,
greu de acceptat de mentalitatea timpului, nu erau bine venite într-o societate
în care primau pornirile instinctuale și dreptul celui mai tare. Noua filosofie
de viață pe care o propunea creștinismul, contravenea flagrant modului de viață
al epocii, într-o societate construită pe principii extrem de rigide, de aici
și replica dură a autorităților timpului.
Ceea ce convingea cel mai bine, era sacrificiul suprem pentru credința și
adevărul ei. Martiri au fost însuși Iisus Hrietos și ucenicii săi (apostolii)
care au sfârșit cu toții prin moarte martirică. Primii martiri, după epoca
apostolilor, au fost diaconul Ștefan și episcopii Ignatie și Policarp, fiecare
sfârșind în felul său. Diaconul Ștefan (prăznuit a treia zi de Crăciun) se ruga
pentru iertarea celor care îl ucideau cu pietre, Ignatie - episcopul Siriei (prăznuit
pe 20 decembrie) se ruga de mulțimi să-i îngăduie drumul către moarte pentru
Hristos (va sfârși sfâșiat de lei) și Policarp - episcopul Smirnei (roditor în toate cele bune) prăznuit la
data de 23 februarie (ziua execuției sale). A urmat apoi secole de-a rândul în
care altarul credinței a fost înroșit de sângele martirilor, a căror singură
vină era credința nestrămutată în valorile creștine.
Între aceștia și Sfântul Sfințit Haralambie, un martir al credinței căzut
pe altarul lui Iisus Hristos pentru propovăduirea convingerilor sale, în
calitatea sa de episcop al Magneziei (o provincie din Asia Mică) care, întocmai
precum predecesorii săi, mulțumea călăilor pentru că l-au ajutat ”să schimbe haina cea nouă a sufletului și
să scape de haina veche a trupului”. Convingerile martirilor, aureolate de
sacrificiul suprem ca jertfă adusă pe altarul credinței, au contribuit
hotărâtor la convertirea mulțimilor și răspândirea rapidă în spațiul Imperiului
Roman care, la vremea aceea, cuprindea Europa, Asia și nordul Africii.
Un remeber cu rezonanță spirituală
Toate aceste gânduri și
reflecții mi-au fost prilejuite de participarea la hramul bisericii Sfântul
Haralambie din Laza la invitația părintelui paroh Corneliu Halapciug pe 10
februarie 2022, dată la care calendarul creștin ortodox prăznuiește martiriul
Sfântului Haralambie. Sfânta liturghie a fost oficiată de părintele protop,
Adrian Chirvase, dimpreună cu un sobor de preoți printre care și doi preoți din
arhiepiscopia Romanului. De remarcat prezența autorităților locale în persoana
primarului Ionuț Prisăcaru, înșoțit de mai mulți consilieri și parlamentarul
locului, deputatul Eduard Popica, participare care îi onorează ca personalități
cu rădăcini adânci în trecutul și prezentul locului.
În predica sa părintele protopop a subliniat valoarea spirituală a
sacrificiului martirilor pentru credința noastră, modul cum biserica reține și
menține vie semnificația gestului lor și mai ales, importanța spiritului de
sacrificiu în viața creștinului, exemplu
preluat de slujitorii altarului care propovăduiesc iubirea, iertarea și
caritatea creștină, într-un spirit nu rareori jertfelnic, mai ales în vremurile
de restriște prin care a trecut țara și neamul în istoria noastră.
Deși cunoșteam bine zona pe linie
profesională, încă din timpul începuturilor mele ca îndrumător și metodolog pe
domeniul asistenței medicale a copilului, cu această ocazie aveam să trăiesc o
adevărată revelație legată întâi de martiriul patronului spiritual al bisericii
(Sfântul Haralambie) și apoi de istoricul bisericii a cărei încărcătură în
evenimente aveau să mă impresioneze.
Comună mare (după 1990 avea
să fie împărțită în două; Laza și Pușcași), cu natalitate crescută și o
populație infantilă pe măsură (peste 2000 de copii), cu o încadrare de personal
specializat al dispensarului medical de asemenea pe măsură, între care cel mai
eficient era nucleul antiepidemic, format din asistent de igienă, oficiant
sanitar și dezinfector. Condus, de regulă, de asistentul de igienă, aceste
nuclee aveau menirea de a depista și asana focarele de infecție, de a
supraveghea și ține sub control
obiectivele sanitare (colectivități de copii, surse de apă, unități de
alimentație publică etc) și tot ceea ce însemna activitate de prevenție
epidemiologică pe teritoriul comunei, inclusiv registrul de vaccinări.
În structura acestui nucleu aveam să cunosc un profesionist prin excelență
la vremea aceea, în persoana asistentului de igienă Gheorghe Vasiliu, un om al
locului cu o personalitate puternică, o prezență fizică extrem de agreabilă,
convingător prin vorbă dar și pragmatic prin faptă. Era omul care ne întâmpina aproape
de fiecare dată când veneam în echipă la dispensar. El era cel care ne oferea
toate informațiile și detaliile de care aveam nevoie, pentru că șeful
dispensarului, dr. Nicolescu, era mai totdeuna absent având și obligații de
medic militar.
Dincolo de aspectul profesional al prezenței noastre era însă nota
ospitalieră a întâlnirii (partea a doua – cum se numea îndeobște), ceea ce
însemna că după rezolvarea problemelor tehnice cuprinse în tematica vizitei
noastre, între care: morbiditatea și mortalitatea infantilă, bolile cronice și
problematica socială, distrofia copilului mic (care atingea cifre
îngrijorătoare - 19%), urmau momentele de relaxare și discuții libere și amicale.
Gazda noastră era omul social prin excelență; jovial, amabil și curtenitor și
mai ales deschis pentru cele ce aduc apropiere și comuniune între oameni,
bunăvoință, empatie și înțelegere. M-am bucurat să aflu apoi că în anii 90 ai
secolului trecut a fost ales primar al comunei, dovadă a caracterului,
hărniciei și implicării sale în viața comunității.
Rememorând aceste momente mă gândeam cât de utilă ar fi fost în plină
pandemie vechea organizare medicală a țării mai ales la nivelul asistenței
primare, care ar fi însemnat prezența circumscripțiilor sanitare cu nucleul lor
antiepidemic, când delimitarea teritorială, prin aceste nuclee, ar fi rezolvat
cu brio pandemia sub aspect epidemiologic. Tot haosul creat de pandemia cu
coronavirus ar fi fost evitat prin posibilitatea aplicării principiului luptei
în focar, singurul rămas valabil, dar imposibil de aplicat din cauza
inexistenței structurilor de bază care să gestioneze această situație – în
speță nucleul antiepidemic al dispensarului așa cum a fost pe vremea când asistentul
Gheorghe Vasiliu (pe care l-am evocat mai sus), își făcea datoria. M-am bucurat
apoi să aflu de la părintele paroh că a fost un om apropiat bisericii,
implicându-se astfel și în viața spirituală a comunității. Cred că nici nu se
putea altfel judecând lucrurile prin prisma calităților sale.
În ”Partea a doua” a evenimentului prilejuit de prăznuirea Sfântului
Haralambie, aveam să regăsesc vechea ospitalitate a locului. Aveam să constat
cu bucurie că locul preotului paroh Corneliu Halapciug este unul privilegiat în
mijlocul enoriașilor săi, înconjurat fiind cu toată dragostea și prețuirea acestora.
În fapt este prețuirea pentru cel care rodește
binele, nu rareori în spirit jertfelnic, așa cum o face duhovnicul lor cu
devotamentul misiunii sale.
Aveam să aflu la fața
locului că biserica a fost construită în anii Primului Război Mondial și că are
încă un patron spiritual, pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Motivația pentru
cel de al doilea patron nu se cunoaște, se presupune doar că a fost dorința ctitorilor
sau a fost inspirată de tragedia războiului de reîntregire a neamului. Sigur
este faptul că primul slujitor al altarului a fost părintele Dumitru Galaction,
ale cărui rădăcini nu este exclus să se regăsească în marea familie de
cărturari Galaction, al cărei strălucit reprezentant a fost Gala Galaction.
Remarcabil este faptul că în istoria sfințirilor acestei biserici aparținând
dintotdeauna eparhiei Hușilor, se regăsesc două nume celebre de ierarhi ai
locului, vrednicii de pomenire Iacob Antonovici; primul târnositor al lăcașului
în anul 1919, ierarh adânc implicat în emanciparea culturală, spirituală și
socială a eparhiei și Grigorie Leu, martir al credinței care resfințește
biserica pe data de 5 decembrie, 1943, în plină desfășurare a celui de al
II-lea Război mondial. Acest mare ierarh va fi martirizat în 1949 de către regimul
comunist prin otrăvire, bănuită până în 2020 și confirmată pe 20 martie al
aceluiași an, prin strădania PS Ignatie - actualul ierarh al locului care, prin
inițiativa deshumării și cercetării toxicologice în diferite laboratoare din
străinătate, a dovedit că martiriul s-a produs prin otrăvirea cu sulfat de
cupru.
Să mai facem precizarea necesară că ultimele două sfințiri s-au făcut în 2010
și în 2018. Prima, săvârșită de către PS Corneliu, la sfârșitul lucrărilor de
consolidare și construcției casei mortuare și a doua, de către PS Ignatie, după
terminarea picturii interioare. Ambele lucrări de anvergură, s-au săvârșit prin
stăruința și truda părintelui paroh Corneliu Halapciug, el însuși hirotonit ca
preot în 2005 de către PS Ioachim, primul episcop al Hușilor după reînființarea
eparhiei.
Martiriul în timpurile moderne
Mi s-a părut o coincidență semnificativă ca un viitor martir, Grigorie Leu,
să sfințească o biserică a cărei patron spiritual este tot un martir. Am văzut
această coincidență ca o punte peste timp a ceea ce îndeobște ,se numește
conștiința martirică – o enigmă pentru muritorii de rând care înțeleg cu greu,
sau nu înțeleg deloc, resorturile intime care îndeamnă la jertfa supremă pe cel
convins de adevărul credinței sale. Enigmă a rămas și pentru toți cei care au
încercat să pătrundă esența fenomenului jertfelnic, în cele din urmă renunțând
și ridicându-l la rang de taină, adică o realitate care nu poate fi cuprinsă
într-o explicație logică.
Ceea ce domină conștiința martirică însă, este simțul jertfelnic sentiment
ce izvorăște și capătă contur prin jertfelnicia zilnică. Este acea dăruire până
la sacrificiu a ascultării, fără silă, fără obidă, fără chin, fără durere, cu
acea seninătate candidă izvorâtă, la rândul ei, din convingerea nestrămutată în
jertfa lui Iisus Hristos. ”Fericiți veți
fi atunci când vă vor ocărî și vor spune tot lucrul rău împotriva voastră, mințind
din pricina Mea” Aici își are sorgintea și acel simț al datoriei
necondiționate, din convingerea că tot ceea ce face bun și bine (acea rodire a binelui a Sfântului Policarp) în
folosul aproapelui sau comunității, o face pentru Hristos sau în spiritul
dragostei nețărmurite pentru Mântuitor, conform spuselor Sale ”întrucât ați făcut unuia dintre acești
frați prea mici, Mie Mi-ați făcut”. În plus, veți afla la acești jertfelnici o anumită puritate și frumusețe
sufletească ale căror origini se regăsesc în aceeași dragoste nestrămutată
pentru Hristos.
Interesant este faptul că spiritul jertfelnic se regăsește mereu de-a
lungul timpurilor, de la omul simplu până la mințile luminate ale epocii, că
istoria creștinismului din antichitate până în Evul Mediu târziu este plin de
jertfe martirice pe care biserica le-a cinstit, le cinstește și le va cinsti
de-a pururi. În istoria noastră spiritul jertfelnic, dincolo de viețuitorii
așezămintelor monahale și slujitorilor altarului, se întâlnește cu deosebire la
țăranul român care, vorba lui Liviu Rebreanu ”țăranul român nu pleacă nicăieri, nici de voie nici de nevoie, pentru
că nu are unde să-și mute sărăcia” și atunci, legat de glie fiind, își duce
crucea consolându-se în înțelepciunea sa ancestrală cu afirmația ”așa a vrut Dumnezeu”, iar mai departe,
încurajându-se ”cu ajutorul lui Dumnezeu
vom trece noi și peste asta”. Astfel, asumându-și jertfa, pășește mai
departe zicându-și în sinea lui ”așa a
fost să fie”.
Întocmai precum Eminescu vedea România în țăranul său, așa și Liviu
Rebreanu afirma că ”țăranul este poporul
însuși”, iar ”prin statornicia sa a
făcut ca România actuală să se suprapună cu Dacia de odinioară nu numai în
privința configurației geografice, ci și în privința configurației etnografice”
Însăși credința sa, țăranul
român și-a modificat-o după chipul și asemănarea sa, așa încât prin încrederea
sa nemărginită în puterea divină a ajuns să se împace cu sine însuși,
asumându-și soarta sa în fața greutăților vieții și vitregiei istoriei.
Spiritul jertfelnic, deși pare mai rar astăzi când generațiile actuale sunt
tentate să ia mai degrabă calea omului
(dominată de filosofie, tehnică și știință), decât calea Domnului (dominată de rugăciune și jertfă) după cum ne
asigura Petre Țuțea în celebrele sale comentarii filosofice, nu a dispărut cu
totul.
Părintele Dumitru Stăniloaie ne surprinde atunci când afirmă că ”mulți s-au jertfit în antichitate ,dar și
mai mulți în secolul XX în cele două conflagrații mondiale” și asta este
valabil nu numai pentru țăranul român, ci în egală măsură și poate chiar mai
mult pentru slujitorul altarului, care dacă nu era pe front, pe lângă
activitatea sa pastoral-misionară și îndatoririle sale duhovnicești, trebuia să
îndeplinească și treburile obștești din administrație, din educație, din
activitățile sociale și caritabile, ducând o viață de sacrificiu în spiritul
jertfelniciei hristice.
Firește, timpurile moderne au schimbat mult concepția despre lume și viață,
dar nu pot și nu vor putea niciodată să schimbe esența vieții și resorturile
ei, harul și duhul de viață, multe dintre ele rămânând la nivel de taină așa
cum au fost dintotdeauna. În acest context minunile săvârșite de sfinții
martiri nu sunt legende sau povești. Ele au izvorât dintr-o credință profundă,
mărturisită din adâncul conștiinței și trăită în spiritul ei.
În loc de încheiere
Pare curios faptul că un medic poate să-și exprime asemenea convingeri,
când logica științifică poate să spună altceva. Aici cele mai bune răspunsuri
sunt afirmațiile celebrului ierarh și medic; Sfântul Luca al Crimeei, care a
practicat medicina și misionarismul ortodox în epoca sovietică; ”Să nu uitați că Dumnezeu v-a vindecat cu
mâinile mele. Acestuia să vă rugați întotdeauna” iar cu privire la raporturile
științei cu religia, afirma cu toată convingerea; ”Credincioșii nu neagă niciodată datele științifice, dar consideră că
deasupra lor stăpânește o putere superioară, Dumnezeu”
În tradiția creștină Sfântul
Haralambie este considerat și invocat ca ocrotitor în patru ipostaze diferite;
1. ocrotitor împotriva ciumei: invocat în groaznica epidemia de ciumă bubonică
din 1813 (ciuma lui Caragea), ceea ce s-ar putea traduce astăzi ca ocrotitor
pentru orice tip de molimă (epidemie sau pandemie), precum cea prin care am
trecut de curând (pandemia de coronavirus). Ne sunt proaspete în memorie cât de
neputincioasă a fost medicina în fața acestei molime, cât de haotice și neinspirate
au fost metodele folosite în combaterea ei și cât de neputincios a fost
așa-zisul specialist epidemiolog (dacă a fost) care nu a învățat nimic din
experiența istorică a molimelor.
2. ocrotitor împotriva foametei: invocat în foametea din anul 1795, pe
timpul domnitorului fanariot Alexandru Moruzzi. Translând situația în zilele
noastre am putea să o asemănăm cu exodul populației noastre, mai ales tinere,
către vest, în căutarea pâinii pe care nu o mai găsește acasă, o adevărată
foamete din cauza sărăciei și a lipsei locurilor de muncă.
3. izgonitor al duhurilor rele, bine reprezentate în mentalitatea populară
prin tradiție și folclor, dar și prin consacrare spirituală. O translare în
epoca modernă ar putea să însemne proliferarea ideologiilor postmoderne; ”neomarxiste”,
”progresiste” și ”neoliberale” care, în spirit globalist, neagă evidența,
tradiția, realitatea biologică prin ștergerea diferențelor de gen, cere redefinirea
familiei pe criteriile unui liberalism și libertinaj neîngrădit, contestă
credința, neagă trecutul și valorile consacrate ale culturii și civilizației.
Influența lor nefastă este vizibilă astăzi deopotrivă, în educație și cultură,
cu ținta mărturisită de a răsturna setul de valori consacrate, în încercarea lor
disperată de resetare a lumii.
4. ocrotitor împotriva bolilor animalelor, mai ales acelora din bătătură
sau de companie. Iată că pe lângă sfințirea casei, acareturilor și animalelor
tradiția creștină are și un ocrotitor în Sfântul Haralambie. Și aici translarea
s-ar putea face prin asimilarea cu protecția mediului, asociind ocrotirea
deopotrivă a animalelor, păsărilor și plantelor, ca parte a ecosistemului fără
de care viața omului este imposibil de conceput.
Este până la urmă dorința omului obișnuit de a trăi în pace, liniște, fără
riscuri și amenințări, cultivându-și bunăstarea în spiritul credinței sale și sub
ocrotirea divină. Așa încât, avându-l pe martirul Haralambie alături de noi, să
nădăjduim în izbânda binelui ca o răsplată pentru cei ce cred și trăiesc în
spiritul credinței creștine.
Prea cucernicului părinte Corneliu Halapciug, rodnică slujire în altarul
acestui sfânt lăcaș închinat marelui martir, Sfântul Haralambie.
Valeriu Lupu – doctor în științe medicale
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu