O PUNTE DE LUMINĂ ȘI
POEZIE, ÎNTRE ÎNCEPUT ȘI SFÂRȘIT
În cartea Vezi omenirea care piere?, apărută la Editura Rafet, Rm. Sărat
(în anul 2021) - scriitorul Adrian Botez ne provoacă, prin această întrebare,
adresată direct, celor care citesc și sunt interesați de evoluția (sau
involuția?) omului, de vremurile de pe urmă. Este o carte cu o anumită
dimensiune misionară, Poetul punându-se pe poziția celui care vede evenimentele
și prezice un final omului, ca specie - iar societății, ca organizare a ființelor
vii, după un model, cât de cât, coerent. Versurile sunt calibrate ca fiind Poezie,
eseu, analiză socială, dinamică istorică. Autorul își asumă riscurile acestui
demers, abordează tema de pe poziții elevate, trece prin viziunea joasă,
mundană, apelează la sonet, vers liber, rubaiyat, limbajul are influențe
spirituale evidente etc.
Ideea sfârșitului lumii a fost promovată de literatura ebraică, la început.
Ulterior, creștinii au dezvoltat tema, odată cu degradarea Imperiului Roman și
consolidarea creștinismului. S-a format o literatură apocaliptică. Pentru
viziunea iudeo-creștină, lumea are un început și va avea un sfârșit. Tema este
dezvoltată pe larg, în tratatele de teologie, la capitolul Escatologie, ca un
domeniu aparte, bine conturat. Unii au încercat să facă din aceasta o știință,
dar s-a mers prea mult. Căderea Templului de la Ierusalim, descompunerea
Imperiului Roman - au generat o literatură bogată : pentru evrei, căderea
Templului însemna sfârșitul lumii… Au fost mereu preocupați de acest eveniment,
marii lor profeți au pus accentul pe exil și desființarea sanctuarului. Ieremia
(PROFETUL) i-a avertizat, mereu, pe
frații săi, în legătură cu sfârșitul iminent, ei invocând, mereu, prezența TEMPLULUI, ca o GARANȚIE DIVINĂ…
N-a fost așa… Istoria are limitele ei.
Cartea are mai multe capitole, începe cu o Prefață, scrisă de autor - apoi se focalizează pe temele propuse: Prolog; Povestea
adevărată a existenței – de azi și viitoare – a pământenilor; Epilog. La final, avem câteva date
bibliografice despre Adrian Botez.
Citim din ampla poveste: „LUME – uitată-n MARELE DILUVIU/ sugrumă ERE
– -n DELTELE DE FLUVIU…/ OAMENI se sinucid cu propria PRIVIRE:/ abia în ALTE
LUMI își vin în FIRE…” (p.35).
Sociologii au subliniat, mereu, că s-au/am pierdut mai multe civilizații,
care s-au topit în zgura istoriei. Arnold J. Toynbee a scris numeroase studii
și cărți legate de subiect, a arătat că am pierdut mai mult de 27 de
civilizații, viața nu a dispărut, omul găsind alte căi de a răzbate pe culoarele
istoriei.
Adrian Botez o spune în față: a venit sfârșitul, nu va mai fi o altă
acoladă, în bucla timpului, pentru omenire. Lamentația sa, uneori violent-lucidă,
alteori lirică, se bazează pe evenimentele curente, literatură, mistică,
filozofie, esoterism, antropozofie, teologie universală, teozofie, numerologie,
ocultism etc. Avem, deci, și divinații, toate forțând ideea: „BĂTRÂNĂ
ȘI DEMENTĂ OMENIRE:/ te șterg – din GÂND – cu-o SINGURĂ PRIVIRE…”
(p.38).
Poemele au un sâmbure literar, apoi tema se coagulează în jurului ideii de
bază, Poetul fiind un TRUVER care,
mereu, alătură cuvinte, metafore, idei empirice, cuvinte de înțelepciune, vorbe
uzuale - pentru a se închega poemul. El subliniază conceptele, nucleele
spirituale, ideile. Pe unele locuri, se alunecă în arta urâtului, la modă în
ultima vreme și necesară pentru
perioadele apocaliptice. În alte locuri, autorul face trimiteri la alți
autori, la studii, cărți, religii etc. Adrian Botez îl pune pe Iisus în Centrul
Istoriei, dar apelează și la elemente ale culturii, pentru a-și exprima
sentimentele, ideile, viziunea. TRAGEDIA
OMULUI se conturează din ruptura apărută între acesta și CREATOR: „ne naștem LUT – ne mistuim DUHOARE/
ne credem VEȘNICI – dar suntem o BOARE/ invidiem o FLOARE: -i FRUMUSEȚE!/ durăm
cât ea – dar nu avem NOBLEȚE” (p.41). În altă parte, se subliniază
devierea de la scopul divin: „un CEAS trăim – dar numai RĂU întruchipăm:/
ucidem din PLĂCERE – mințim și înșelăm/ pe ANIMELE SFINTE – asasinăm – MÂNCĂM!/
ȘI NU DE FOAME: DOAR ÎN PLĂCERI NOI STĂM” (p.59). În alte locuri, avem
prezentată doctrina despre SATAN, ca
parte a Cunoașterii, cu riscurile evidente,
cele care accentuează Căderea.
Sunt și idei tensionate : Dumnezeu-Creatorul
duce omenirea la final, împreună cu Omul. Din pricina Omului... Omul, cunoscând binele și răul, conform
păcatului originar, a luat/ ia decizii care duc spre final. Pe de altă parte, o
literatură escatologică bogată, care prezice finalul, este un semnal pentru cel
care cunoaște binele și răul, pentru a face unele corecții necesare, în sensul
evitării acestei catastrofe. Dumnezeu nu are nicio vină pentru că Omul, care
cunoaște binele și răul, acționează în manieră proprie și eludează legile
divine. Cum spunea Apostolul Pavel, în Epistola
către Romani, ”Omul a fost lăsat în voia minții sale
blestemate”, Dumnezeu i-a respectat Libertatea și Liberul Arbitru, nu
are niciun amestec în acest proces al degradării societății. Trebuie să
respectăm viziunea, indiferent de alte opinii, și asta face parte din PROCESUL CATASTROFEI. Până la urmă, orice rău poate face loc unui bine mai mare
decât cel prezent… Este, deci, zidul aparențelor, jocul
de-a iluzia…
În căutarea voii divine, în acest proces, Adrian Botez caută sensul,
mergând înapoi, pe firul istoriei, spre mit, legendă, considerând, precum
Mircea Eliade, că așa putem înțelege. Or, în istorie, unii gânditori au căutat Cauza Ultimă, mergând fie spre viitor,
prin profunzimea materiei, fie în mintea omului, în conștient sau inconștient,
fie privind în Univers etc. Sensurile căutărilor au fost/ sunt multiple… Autorul
și-a asumat riscul de a călători pe calea Cunoașterii, apelând la cultură,
alături de credințele omului, cizelând, după o viziune proprie, IDEEA. SFÂRȘITUL, văzut de autor, este, după cum notează în Prefață
: ”o operațiune sanitar cosmico-demiurgică, de înlocuire a sistemului
actual - cu altul” : altfel spus,
o reciclare universală, cu o altă structură, cu alte funcționalități, cu altfel
de relație Om - Dumnezeu. Martorii sunt munții, pădurea, natura, eroii care au
fost, cei care au trăit, pe pielea lor, povestea adevărată. Avem o poveste
spirituală, care a determinat realul să alunece în ruină. Din Prolog,
prindem ideea: „…să vină sfârșitul lumii – BUNUL SANITAR:/ MUNȚII – la poale – aibă
OASTE – dar și nou/ ZIDAR!” (p.11).
În povestea spirituală a lumii, luminile s-au stins: „o LUME-n care LUMINILE s-au
stins/ în care TRUBADURII s-au aprins…/ convoiul de STRIGOI întârziați/
cutremură CAPACE: ZORII AVORTAȚI…” (p.19).
Sunt și poeme încastrate în blocul textului, într-o lirică MIMÂND denotativul-banalul: „dacă MOARTEA vine după mine – cu/
ACTE-N REGULĂ – să mă IA – mă/ supun – CIVILIZAT - și-o URMEZ/ dacă NU – vom
aștepta/ AMÂNDOI – pe aceeași/ BANCĂ – UNUL LÂNGĂ/ ALTUL – aproape/ TANDRI –
sosinrea MANDATULUI DE ARESTARE-N VEȘNICIE” (p. 32).
Cunoașterea modernă oferă surprize, există o tensiune între posibilitățile
globalismului prezent și identitatea structurală a omului, dispozitivele
electronice afectând ființa: „TRAIUL în SIMBIOZĂ cu un TELEVIZOR/ te-a
coborât – FÂRTATE – cam pân' la/ PROTOZOR!/ vine-un ”SFÂRȘIT”: ACUM să-nceapă!
– cu tot/ MORMANUL ELECTRONIC DE <<ȘTIINȚĂ>>/ MORMAN de IMBECILE
AMĂGIRI ȘI UMBRE – DEJA PLODITE-NTRU NEAGRA NEFIINȚĂ/ și cari – pe noi NE-A
ÎNGROPAT – DEFINITIV – ÎN OARBĂ NEPUTINȚĂ” (p.66). Această (aparentă !) contradicție arată și
posibilitățile de a avea acces la marile opere ale umanității, pe care autorul
le citează și face numeroase trimiteri, posibilități care nu ar fi fost reale,
în alte vremuri de cruntă cenzură. Depinde de opțiunea fiecăruia, mormanul
electronic deschide lumi, depinde unde
privești… Oricum, datorită sistemului informatic, lumea nu se va putea
eschiva, nu va putea spune: ”nu am știut, nu am putut să le spun altora
despre adevăr”… I-au stat la îndemână toate mijloacele, pentru a ajunge
la capătul pământului… Vremuri și vreme…
Epilogul oferă autorului o anumită relaxare, o detașare de contextul produs de
ritualul pieirii : rămâne POEZIA,
oamenii trec, TRUVERII se topesc în
pasta timpului: „POVESTEA e din Ceruri: nu are vreun SFÂRȘIT…” (p.110). Finalul
este un cântec de leagăn, pentru omul-copil,
pregătit pentru un nou chip frumos: „COPILE NE-PĂMÂNTESC/ TÂȚELE GLIEI HRĂNESC:/
CU SULFINĂ – CU LUMINĂ/ CU DULCEAȚĂ DE ALBINĂ!” (p. 112).
Cartea reflectă starea Omului în fața Istoriei, posibilitățile în raport cu
infinitul universului și Cascada Timpului : pe acest Pământ, trăim, simultan : în prezent, în trecut, în viitor. LUMINA leagă lucrurile, ea parcurge căi
abrupte, până la această planetă (agreabilă, ÎNCĂ…). Între știință și
mit sunt numeroase punți : pe unele,
Religia le-a anticipat - PRIN REVELAȚIE…
Constantin STANCU
Mai 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu