In
memoriam: Dr. Constantin Arseni
Constantin
N. Arseni (1912 – 1994), a fost unul dintre cei mai străluciți medici
neurochirurgi români, profesor universitar și director al clinicii de
Neurochirurgie a Facultății de Medicină din București, discipol și continuator
al lui Dimitrie Bagdasar, întemeietorul neurochirurgiei românești. A fost
membru titular al Academiei Române (1991). A scris numeroase cărți de medicină,
studii și articole, a participat la congrese, simpozioane și întruniri
științifice din țară și din străinătate. Doctorul Arseni era o voce care se
făcea auzită, fiindcă toate celelalte din jur tăceau mâlc s-o asculte.
Era renumit în lumea medicală și nu numai pentru competența sa
profesională, pentru demnitatea, cinstea și corectitudinea de care dădea dovadă
la tot pasul. Nu auzise nimeni despre
Doctorul Arseni că ar fi luat bani de la cineva pentru vreun serviciu medical,
cu toate că făcea operații deosebit de grele, cu toate că salva multe-multe
vieți.
La 28 aprilie 1984 am discutat cu Doamna Virginia și Domnul Iulian
Dragomir din Baia de Aramă, asistenți medicali la spitalul din acel oraș. Mi-au
spus, printre altele, că Dr. Arseni din București este cel mai de seamă
neurochirurg din țară și unul dintre cei mai buni din lume. La un meci, un
sportiv polonez a suferit un accident. L-au adus pentru operație. Doctorul
Arseni a refuzat să intre în operație, până nu i se achită suma de 60.000 de
dolari. Uimiți, reprezentanții polonezi ai echipei s-au adresat ambasadei de la
București. Doctorul Arseni nici n-a vrut să audă, ca să mai lase din preț. Când
au acceptat cei din ambasadă prețul, el le-a spus: ,,- Mie nu-mi dați nimic,
dar de banii ăștia îmi aduceți aparatul acela de la voi, care-mi trebuie mie
să-mi completez aparatura cabinetului!”
Tot familia Dragomir mi-a relatat un fapt aproape de necrezut despre
același medic. Cu câțiva ani în urmă, un fiu al președintelui Ceaușescu a
suferit un accident și trebuia operat de urgență. Doctorul Arseni a refuzat. A
venit doamna Ceaușescu și a încercat să-l intimideze, amenințându-l. ,,- Ei, ce
dacă-i fiul lui Ceaușescu, cucoană! E tot om, iar eu sunt tot om. Am operat de
dimineață! Acum, ai dumneata garanția că eu mai sunt capabil să fac o operație
de șapte-opt ore? Dacă moare, eu răspund!” Au stăruit, l-au implorat. ,,- Bine,
îl operez! Vă costă două milioane de dolari!” ,,- Două milioane de dolari!?”
,,- Așa cum ați auzit!” Au încercat să-l înduplece. Degeaba. Două milioane și
nimic mai puțin. S-a dus însuși președintele la el, dar degeaba. Nimic. ,,-
Pentru ce-ți trebuie două milioane, domʼle?” l-a întrebat președintele. ,,- Am
nevoie pentru a cumpăra un aparat din Anglia și nu am bani. Dacă aș avea
aparatul acela, operațiile mele ar fi superioare celor de acum!” Imediat a
trimis președintele un elicopter special în Anglia și a cumpărat aparatul
respectiv și i l-a adus.
Câtă nevoie ar fi de asemenea oameni în toate timpurile și în toate
locurile![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam: Dr. Constantin Arseni, în
,,Scrisoare pastorală”, an. XXI(2021), nr. 457, p. 4; pe blogul Domnului Ben
Todică, directorul postului de radio în limba română din Sydney, (Australia),
20 nov. 2021(https://bentodica. blogspot.com);
în ,,Armonii culturale”, Adjud, 21 nov. 2021, ediție
on-line(https://armoniiculturale. ro); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia
Mare, 24 nov. 20121, ediție și on-line(https://ebibliothecaseptentrionalis.
wordpress.com); în ,,Observatorul”, Toronto (Canada), 26 nov. 2021, ediție și
on-line(Observatorul);
Predica
la Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil
Descriere: Predica la Sfintii Arhangheli
Mihail si GavriilMareste imaginea.
“Frati crestini,
Vreau sa va spun doua-trei lucruri despre
acesti sfinti arhangheli, despre cerul care este plin de arhangheli si de
ingeri.
Cei doi arhangheli, Mihail si Gavriil,
de-a lungul istoriei neamului omenesc, s-au aratat de multe ori in viata
oamenilor.
Sfintii
Mihail si Gavriil
Developed
by ActiveSoft
Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil - Ca
sarbatoare a ingerilor, ziua de 8 noiembrie a inceput a se serba in Bi...
Sfantul Arhanghel Mihail: prima data cand
se stie despre el, era momentul [infatisat] din aceasta icoana, adica atunci
cand puterile raului, acelui Lucifer care a fost ingerul luminii, mai marele
ingerilor din ceruri, i-a venit un gand vrajmas in inima lui, un gand trufas:
sa se inalte, sa-si puna scaunul mai presus de scaunul lui Dumnezeu. Ce gand
viclean si rau! Si in clipa aceea… s-a prabusit. Si a aparut sfantul Arhanghel
Mihail care a strigat din inaltimile cerului: „sa stam bine, sa stam cu frica,
sa luam aminte!” – cuvinte rostite in mijlocul sfintei Liturghii. El striga
aici, in centrul acestei icoane si in jurul lui sunt cetele celorlalti
arhangheli.
De atunci, de-a lungul istoriei neamului
omenesc, Sfantul Arhanghel Mihail, socotit, cum e cu adevarat, ingerul
dreptatii sau al legii dumnezeiesti, s-a aratat de foarte multe ori, in Vechiul
Testament si in Noul Testament. Intervine in fata ostirilor dusmanilor, aparand
pe cei care cereau lui Dumnezeu ajutor. Sunt multe cazuri de interventii in
Vechiul Testament. In Noul Testament, Arhanghelul Mihail apare la Invierea
Domnului si el ridica piatra de pe usa mormantului. Si dupa aceea continua sa
se arate si sa vesteasca oamenilor voile lui Dumnezeu.
Arhanghelul Gavriil este arhanghelul
bucuriei; chipul lui frumos, fiinta lui duioasa si buna, totdeauna aduce vesti
de bucurie. Incat in Vechiul Testament, sfantul Arhanghel Gavriil a binevestit
nasteri de profeti: el vesteste pe Ana, sotia lui Elcana, ca va naste pe Samuil
profetul. Dupa aceea, aproape de noi, de Noul Testament, sfantul Gavriil
vesteste pe Zaharia si pe Elisabeta ca vor naste prunc, pe sfantul Ioan
Botezatorul. Sfantul Arhanghel Gavriil se arata Maicii Sfinte, Sfintei Fecioare
Maria si ii vestente nasterea lui Iisus Hristos, Emanuil. Si dupa aceea,
Arhanghelul Gavriil ocroteste pe Maica Domnului in Templu, in timpul copilariei
sale. Si de-a lungul istoriei Noului Testament, de asemenea se arata de multe
ori acest Arhanghel al bucuriei.
Frati crestini, in ierarhia aceasta
cereasca, arhanghelii sunt numai o ceata. Sunt de fapt trei triade, adica trei
grupuri de cate trei. Cea mai de sus triada este a tronurilor ceresti,
serafimii si heruvimii; a doua triada este a puterilor, domniilor si incepatoriilor
(adica sefii arhanghelilor); mai jos, arhanghelii si ingerii. Cei de sus,
triada din apropierea Sfintei Treimi, in iconografie sunt infatisati fara trup
omenesc. Serafimii si heruvimii sunt infatisati cu sase aripi, heruvimii si cu
ochi multi, iar tronurile – niste cercuri ca de foc, cu aripi, plini de lumina
si de vapaie (semnul dragostei), care slujesc marelui Dumnezeu, laudat in
Sfanta Treime. Ceilalti, arhanghelii si ingerii, toti, cand s-au aratat in
istoria neamului omenesc, totdeauna au purtat trup omenesc. Asa apar si sfantul
Gavriil si sfantul Mihail.
Ca numar sunt mii de mii si zeci de mii si
mii de mii. Asa ni-i prezinta sfantul proroc Daniil (Daniil 7,10), acel barbat
al doririlor, plin de Duhul Sfant si de lumina, acel om bun, cum il numeste
imparatul Nabucodonosor, adica un om al lui Dumnezeu cu adevarat. A vazut cerul
deschis si acesti ingeri, aceste fiinte ceresti, nenumarate siruri, nenumarate
cete care umplu cerul lui Dumnezeu.
Dintre toti acestia, cea mai de jos ceata
e ceata ingerilor pazitori ai vietii noastre. De la botez, fiecare din noi avem
strajnic un inger pazitor. Acest inger pazitor al fiecaruia din noi este
martorul vietii noastre, merge cu noi cand calatorim, sta cu noi cand ne
odihnim. E martor la faptele bune si la faptele rele. Cand facem lucruri rele,
el plange, se intristeaza, pentru ca stie ce ne asteapta. Cand facem fapte
bune, se bucura tare mult de vrednicia noastra. Pe acesti ingeri pazitori,
frati crestini, sa-i chemam mereu in sprijinul nostru, in viata noastra de
toate zilele si sa ne gandim ca totdeauna, asa cum constiinta noastra ne spune
cand facem bine si cand facem rau, tot asa si acest inger al lui Dumnezeu,
ingerul pazitor al vietii noastre ne inspira gandurile bune, gandurile
frumoase, gandurile mantuitoare si simtim in constiinta noastra ca suntem
indemnati, imbolditi la un lucru sfant, la un lucru bun. Sa ascultam glasul
lui!
Stiu de la mama… care-mi spunea: „Dragul
mamei, fiecare din noi avem cate o prezenta, de-a dreapta ingerul pazitor si
de-a stanga vrajmasul diavol. Ingerul ne indeamna la bine, vrajmasul la rau”.
Sa ne gandim bine la acest lucru, ca-i foarte adevarat. Asa invata si sfanta
Biserica de totdeauna.
Totdeauna avem si un martor rau al vietii
noastre care noteaza faptele [rele], ne indeamna sa le facem si le noteaza. Si
va veni candva cu acest teanc de pacate si rautati ale noastre si le va pune pe
cantarul acela al dreptatii dumnezeiesti. Ingerul sfant vine cu faptele bune,
daca sunt, insa cel rau vine cu faptele urate si rele si pune si apasa cantarul
in jos si coboram si noi in jos.
De aceea, de-a lungul vietii noastre, in
amintirea sfintilor arhangheli si pazitori ai vietii noastre, sa ne straduim a
face bine, cat putem noi, stiind ca binele nostru se inscrie, se inregistreaza
si candva se vor desfasura si aceste secvente din viata noastra buna si vom
merge la bine; ca nu cumva facand raul, sa avem parte de vrajmasul care e
foarte dornic sa ne tarasca in jos, sa se simta bine ca a mai castigat inca un
suflet sau mai multe.
Frati crestini, va indemn si va rog,
cititi cat de des canonul catre sfantul inger pazitor, veti simti aievea
prezenta lui in cele ce spuneti. Atunci cand vrei sa intretii o prietenie cu
cineva, ori ii scrii, ori ii vorbesti, ori ii urezi ceva si atunci se intretine
aceasta prietenie cu acea persoana pe care o doresti sa fie aproape de tine,
macar in mintea si in inima ta. Aceste prezente ceresti asteapta si ele sa fie
intrebate, sa fie cerute, sa fie rugate, sa fie chemate. Chemati, frati
crestini si surori crestine, pe acesti prieteni buni si calzi si duiosi si
binefacatori ai vietii noastre, pe acesti ingeri pazitori de-a lungul vietii
fiecaruia din noi. Amin”.
Parintele Sofian BOGHIU
RUGACIUNILE
DE IMPARTASIRE
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Unii considera ca daca vor zice toate
rugaciunile rânduite înainte de împartasire vor capata de la Dumnezeu buna
sporire si iertare de pacate, socotind ca nu mai este nevoie sa se pregateasca
într-alt chip, îndreptându-si inima spre Dumnezeu, pentru îmbunatatirea celor
dinlauntrul lor; asa interpreteaza ei rânduiala de dinainte de împartasire.
Cine vine la Sfânta Cuminecatura trebuie
sa aiba în vedere înainte de toate îndreptarea inimii, pregatirea ei pentru
primirea sfintelor Taine. Cauta sa vezi, îti este oare inima statornicita în
adevar, din mila lui Dumnezeu; este ea gata sa primeasca Mirele? Atunci da
slava Domnului, chiar daca n-ai dus pâna la capat rugaciunile de dinainte de
împartasire. „Caci Împaratia lui Dumnezeu nu sta în cuvânt, ci în putere” (1
Corinteni 4, 20). Bine este sa dai ascultare în toate Maicii Biserici, dar cu
întelepciune, si, de este cu putinta, nu cu multe rugaciuni, ci punând mult în
ele. „Nu toti pricep cuvântul acesta, ci aceia carora le este dat” (Matei 19,
11).
Daca îti dai seama ca, zicând o rugaciune
lunga, nu esti în stare sa o sustii cu duh fierbinte, mai bine fa una scurta,
dar cu ardoare. Adu-ti aminte ca un singur cuvânt al vamesului, pornit dintr-o
inima fierbinte, l-a facut sa fie drept înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu
cauta la multimea cuvintelor, ci la starea inimii. Principalul este sa ai
credinta vie în inima si sa te caiesti de pacate cu ardoare.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 492
In
memoriam: C. Rădulescu-Motru
Constantin Rădulescu-Motru(1868-1957),
filozof, pedagog, psiholog, scriitor, om politic, academician, președintele
Academiei Române (1938-1941), era originar din satul Butoiești jud. Mehedinți.
Este una dintre personalitățile marcante ale culturii române din perioada
interbelică. Din păcate, chiar și azi, după câteva decenii de la Revoluție, el
rămâne, pe nedrept, într-un puternic con de umbră.
În anii tinereții m-a privilegiat Dumnezeu
și am citit sute de cărți de tot felul. Foarte multe le-am citit ca documentație
pentru cărțile pe care eu însumi le-am dat la lumină mai târziu. Aș menționa în
acest sens cele două volume din Coloana Infinitului, Nicolae Iorga, George
Călinescu, bibliografiile revistelor teologice și altele. Așa am ajuns să
lecturez pagini semnate de marele cărturar mehedințean. Mă fascina, deși nu-i
înțelegeam eu bine toate gândurile și ideile. Observam însă că majoritatea
cărților lui erau tipărite înainte de război și se găseau la fondurile de carte
interzisă ale bibliotecilor. De câte ori ceream câte o carte a acestui autor,
bibliotecarele se uitau suspect la mine. Îmi dădeam seama că ceva nu e în
ordine, că undeva este o taină.
Într-o discuție purtată cu unchiul meu,
fratele mamei, Prof. Ion Pârvănescu, la 4 februarie 1981, i-am sugerat să
meargă prin Butoiești și Gura Motrului și să se intereseze de rude, acte,
fotografii sau amintiri despre Rădulescu-Motru. A fost entuziasmat de idee și
mi-a promis că se va ține de treabă. Avea soția din acea comună și ajungea
acolo foarte des.
La 25 martie 1981, unchiu-meu mi-a spus că
a fost la Butoiești să caute date despre Constantin Rădulescu-Motru. Copilul unei foste slugi, contabil la
Craiova, deținătorul unor bunuri ale savantului, l-a primit foarte ostil. I-a
refuzat orice relație, fotografie sau document, afirmând: ,,- Să-ți dea cei
care l-au luat cu mâinile legate la spate!” Când a fost arestat,
Rădulescu-Motru ar fi spus: ,,- V-am dat lumină și voi mă băgați la întuneric!”
În același an, la 8 nov., cu prilejul unui
simpozion de istorie de la Tr. Severin, având ocazia să stau la masă alături de
fostul meu profesor de Filozofie, Domnul Marius Popescu, fratele Domnului
Eleodor Popescu, la vremea aceea președintele Comitetului de Cultură Mehedinți,
am discutat, printre altele, despre Constantin Rădulescu-Motru. Domnul Popescu
vrea să se ocupe în mod serios de această personalitate, să-i cunoască și să-i
interpreteze opera, să-i publice unele documente și manuscrise. I-am sugerat ca
prin fratele său să obțină xerografierea
arhivelor lui Rădulescu-Motru și să formeze un fond la Severin. De asemenea, să
încerce organizarea unei case memoriale la Butoiești, satul de origine al lui
Rădulescu-Motru. Din toate acestea nu s-a făcut nimic nici azi!
La 20 octombrie 1983, la Biblioteca
Academiei din București, am avut prilejul să-l cunosc personal pe Domnul Prof.
Simion Ghiță. Documentându-mă pentru cartea privind concepția istorică a lui
Nicolae Iorga, îi citisem mai multe studii și îl admiram pentru puterea lui de
analiză și sinteză. Discuția noastră a început despre Constantin
Rădulescu-Motru, tocmai că era mehedințean de-al meu. Domnul Simion Ghiță îl
cunoscuse personal. Îi audiase câteva
cursuri în perioada anilor 1944 și apoi îl vedea adesea după 1950. C. I. Parhon,
directorul Institutului de Filozofie, a încercat să-l ajute pe Constantin
Rădulescu-Motru. Pentru aceasta îi acorda o subvenție lunară, socotindu-l
,,colaborator extern”. Chipurile, fiindcă Rădulescu – Motru nu mai avea drept
de semnătură, nu mai avea voie să publice sau să apară în viața publică. Unii
cercetători de la Institutul de
Filozofie se duceau la el, se legau de câte o carte din biblioteca sa, se
făceau entuziasmați de descoperire și-i ofereau prețuri mari, cu mult peste valoarea cărții. Acestea
toate erau făcute într-o formă discretă, voalată, pentru a-i da un sprijin
material, pentru a nu-l lăsa să moară de foame. A murit însă în condiții mizere
de nedescris.
Domnul Simion Ghiță îl considera pe Prof.
Constantin Rădulescu-Motru net superior lui Lucian Blaga. Blaga valorifică tradiția
populară românească, Rădulescu - Motru pe cea cultă. Filozofia lui Blaga te
cheamă la iarbă verde și la umbra pădurii; a lui Rădulescu-Motru te îndeamnă la
fortificare spirituală, la acțiune. Diferențele sunt de ordin structural.
Discuția a alunecat spre secolul al XIX-lea. Domnul Simion Ghiță era conștient
de faptul că filozofia noastră de după 1944 s-a rupt de trunchiul autohton
solid. Am încercat plantarea unei ideologii străine de spiritul românesc,
aruncând cu pietre în tot ceea ce realizaseră generațiile de până la 1944. Cu
prilejul Convenției de la Paris, noi, românii, ne-am deschis larg porțile spre
Occident și Occidentul ni le-a deschis nouă. Echilibrul politic și strategic de
forțe îngăduia această liberalizare. Revoluționarii de la 1848 au făcut ceea ce
au făcut, tocmai fiindcă aveau formație occidentală și fuseseră pregătiți de
școala revoluției pașoptiste europene. Europenizarea aceasta a românilor a fost
rapidă. Constituția lui Cuza a fost cea mai înaintată din Europa și ea a
constituit pragul dintre evul mediu și cel modern românesc. Atitudinea lui Cuza
față de Poarta Otomană se datora tocmai acestei cunoașteri perfecte a situației
internaționale. Înființarea Partidului Liberal a constituit o nouă etapă a
occidentalizării. Liberalii urmăreau
realizarea în România a unei còpii a Europei Occidentale. De aici și aducerea
unui prinț străin, german. Conservatorii erau mai neîncrezători și încercau să
tragă de timp. Cei mai lucizi și echilibrați s-au dovedit însă a fi junimiștii.
Documentele descoperite în ultima vreme demonstrează faptul că, dincolo de
preocupările lor literare, dincolo de declarația lor de neutralitate politică,
junimiștii reprezentau o puternică forță politică, ce urmărea o europenizare
echilibrată, moderată, fără distrugerea sau minimalizarea elementului autohton.
Junimiștii redau în mod realist situația concretă a României și de aceea
profesau o dezvoltare echilibrată. De aici și teza lui Titu Maiorescu, formă
fără fond. Se pot stabili chiar două capete de pod în acest mare proces de
civilizație, de occidentalizare. Un capăt ar fi în epoca lui I.
Heliade-Rădulescu, care spunea: ,,Scrieți, fraților, scrieți….!” și altul la
Tudor Vianu, care introducea o selectă metodă de analiză și valorificare, de
depistare a valorilor și nonvalorilor.
C. Rădulescu-Motru, înțelegând fenomenul
epocii sale, promovează teza personalismului energetic, ca o regăsire a
forțelor vitale ale individului și ale națiunii. El vrea să zică: ,,Ne
occidentalizăm, ne civilizăm, dar trebuie să rămânem noi înșine, nu trebuie să
ne denigrăm propria noastră individualitate națională. Evoluția culturală și
civilizația românească trebuie să se constituie de acum încolo prin noi înșine!”
Desigur, că această poziție nu plăcea
stăpânirii de după 1944. În procesul galopant de rusificare forțată a țării, C.
Rădulescu-Motru și alții ca el împiedecau și de aceea trebuiau terminați sau
reduși la tăcere. Rusificându-ne, ne-am dat acele ceasornicului civilizației
noastre cu o jumătate de veac în urmă. Noi nu ne-am făcut un sistem filozofic
propriu, pe baza căruia să se întocmească celelalte planuri de dezvoltare
economică, politică și socială. Noi am
primit tot ceea ce au binevoit să ne dea cei din Răsărit. Nu am îndrăznit să
discernem ce e bun și ce e rău cu propriul nostru cap, ci am primit totul de-a
gata, jucând cum ni s-a cântat din Răsărit. Gradul nostru de civilizație era
superior celui sovietic. A trebuit să ne întoarcem, ca să ne urmăm ,,fratele”
mai mare. Alții din sistemul socialist au profitat de împrejurări și și-au
făcut o politică mai liberală, având mult de câștigat astfel. Bulgarii, spre
exemplu, se uitau la noi ca la vârful Ceahlăului. Acum sunt cu mult deasupra
noastră. Noi urmărim momentul, nu avem o orientare de ansamblu asupra evoluției
sociale. Suntem ca un plugar prost, care vine cu plugul în ogor și-și mână boii
cum bate vântul. Desigur, boii trag, fiindcă li se dă cu biciul pe spinare,
ogorul însă niciodată nu va putea fi arat cum trebuie, ci în bătaie de joc. Tot
așa și poporul român. Eforturi, eforturi la infinit! Economii, economii la
nesfârșit! Ți se năzare ceva spre Răsărit, lovește și, târâș-grăpiș, hai spre
răsărit! Apare o rază la nord, hai într-acolo! Momentul înseamnă totul. Ei,
bine, în tradiția politică românească noi am avut, totuși, o linie stabilă,
clară, bine definită. Nu ne-am jucat cu istoria și nici cu destinele poporului.
Dai cu biciul și zeci de milioane fac așa cum zici tu, dar nu momentul e totul.
Se distruge acea coloană vertebrală infinită a națiunii, se distruge
potențialul energetic al națiunii. Nu evaluăm acum cât de grav este acest
lucru, dar vom vedea consecințele peste ani. Epuizarea resurselor unui popor și
ale unei țări atrage după sine, în mod implicit, dependența națională. Cu
bubuituri nu se face istorie.
Erau gânduri și cuvinte înflăcărate, care
mi s-au imprimat adânc în memorie.
La 21 noiembrie 1983, cu prilejul unui
simpozion de istorie de la Botoșani, partenerul meu de cameră și apoi prietenul
meu, Domnul Prof. Vasile Vetișanu, ajuns
mai târziu deputat în parlament, mi-a spus multe. Mi-a vorbit, spre exemplu, de
Mircea Vulcănescu, filozof, pe care-l consideră la fel de mare ca Lucian Blaga.
Mircea Vulcănescu a murit în închisoarea de la Gherla și trupul i-a fost
aruncat la groapa comună. Mi-a vorbit de Constantin Rădulescu - Motru și de
calvarul ultimilor săi ani de viață. O dramă înfiorătoare, drama
intelectualului român jertfit pentru idealurile iluzorii ale zilei!
La 26 aprilie 1984, într-o discuție cu
Domnul Virgiliu Tătaru, reprezentantul cenzurii în Mehedinți, acesta a făcut
câteva referiri și la C. Rădulescu-Motru. Îl socotea pe bună dreptate cel mai
mare filozof al nostru. Spirit kantian, a revoluționat gândirea românească.
,,Rădulescu-Motru e aproape necunoscut societății românești de azi. Tot ponosul
lui i se trage că i-a atacat mult pe ruși în articolele sale. Dacă i s-ar
publica opera, numărul volumelor sale ar fi de cel puțin 80. El se înscria pe
linia gânditorilor geopolitici, influențat oarecum de Ratzel și Nietzsche”.
Constantin Rădulescu-Motru a scris lucrări
magistrale înainte de 1944, din care doar câteva au fost reeditate după 1944
sau după 1989!
Astfel de titani a avut neamul românesc;
astfel de valori au fost aruncate pe nedrept în uitare![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam: Constantin
Rădulescu-Motru, în ,,Scrioare pastorală”, an. XXI(2021), nr. 456, pp. 2-3; în
,,Observatorul”, Toronto(Canada), 7 Noiembrie 2021, ediție și on-line(http://
www.observatorul.com); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 11 nov.
2021, ediție și on-line(https:// ebibliotheca septentrionalis.wordpress.com);
Valori aruncate pe nedrept în uitare(C. Rădulescu-Motru), în ,,Națiunea”,
București, 25 nov. 2021, ediție on-line(https://
ziarulnatiunea.ro/category/firea-romanilor);
VALEA
SI VALCEAUA
Sfantul
Ioan din Kronstadt
„Orice vale si orice vâlcea se va umple si
orice munte si deal se va micsora; caile cele strâmbe se vor face drepte… si
toata faptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu” (Luca 3, 5-6). Valea si vâlceaua
sunt inimile smerite; muntele si dealul se vor micsora, adica cei mândri, care
au o parere înalta despre ei însisi si dispretuiesc pe cei mici si umili. Asa
se întâmpla: Duhul de dreptate si de mila al Domnului nu va înceta sa lucreze
în inimi, smerindu-i pe cei mândri în diferite feluri, prin boala, ruina, umiliri,
si înaltându-i pe cei smeriti.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 99-100
PARASIREA
CUIBULUI
Parintele
Rafail Noica
Originea îti este cuibul, ca al pasarilor.
Pasarea se naste într-un cuib; pâna-i cresc aripile si îsi ia zborul, creste în
cuibul acela, dar dupa aceea, de multe ori, nu se mai întoarce în acel cuib
niciodata. Omul, în orice caz, îsi face aripi duhovnicesti catre fiinta lui,
catre vesnicia lui si zboara acolo, în vesnicie.
Parintele Rafail Noica, Celalalt Noica,
Ed. Anastasia, Galati, 2002, p. 37.
ZAPADA
SI PLOAIA
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Cuvintele rugaciunii sunt asemenea ploii
sau ninsorii când sunt spuse cu credinta si participare. Fiecare dintre ele
contine propria sa putere germinativa si propriul sau rod. Stropii de ploaie si
fulgii de zapada, toti împreuna si fiecare în parte, adapa pamântul care capata
vlaga si aduce rod. Întocmai si cuvintele rugaciunii, aceasta ploaie
duhovniceasca; fiecare picatura si fiecare fulg pot adapa sufletul care prinde
vlaga si rodeste fapte bune, împreuna-lucratoare cu Duhul Sfânt, mai ales când
sunt însotite si de o ploaie de lacrimi.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 343-344
In
memoriam: Pamfil Șeicaru
La Mănăstirea ,,Sf. Ana” de la Orșova își
doarme somnul de veci cel mai mare ziarist român din perioada interbelică,
Pamfil Șeicaru. O figură enigmatică, prin mintea și sufletul căruia s-au
filtrat toate marile evenimente din țară și din străinătate mai bine de o
jumătate de veac.
S-a născut la Buzău în 1894. A absolvit
liceul la Bârlad și Facultatea de Drept la București. Primul Război Mondial l-a
prins în floarea vârstei. A fost mobilizat ca ofițer și trimis pe front. A luat
parte la luptele de pe Dealul Moșu de lângă Orșova. A scăpat ca prin minune de
moarte, dar camarazii din plutonul său au fost sfârtecați de obuze. Și-a jurat
atunci că, dacă va scăpa cu viață și va ajunge cineva în viață, pe locul acela
va ridica o mănăstire ca drept mulțumire și ca pomenire pentru tovarășii de
luptă.
A scăpat cu bine din război și s-a
integrat în viața civilă, dar nu oricum. Minte strălucită, spirit combativ, a
ajuns de trei ori deputat în Parlamentul României(1928, 1931, 1933), director
al ziarului ,,Bucovina" din Cernăuți, redactor-șef al ziarului ,,Cuvântul”
din București, apoi director al ziarului ,,Curentul”.
A reușit să facă din ziarul ,,Curentul”
publicația cu cel mai mare tiraj din țară, ziarul cel mai căutat și mai gustat
de public. Articolele de fond din perioada 1928-1944, semnate de Pamfil
Șeicaru, erau așteptate, sorbite și îndelung comentate de către cititori.
Pamfil Șeicaru și ziarul lui ajunseseră spaima marilor infractori, afaceriști,
corupți, politicieni, magnați etc. Nu ezita să-și bată joc de proști și
infatuați, pe care-i executa fără milă. Cazul ,,Malaxa” a rămas proverbial în
acest sens. Poziția și opiniile lui Pamfil Șeicaru erau așteptate și
respectate. Ele priveau nu numai situația internă a țării, ci și relațiile
internaționale. Ziarul ,,Curentul” stă mărturie, că Pamfil Șeicaru a avut
putere de premoniție și a prevăzut multe dintre evenimentele ce aveau să se
întâmple în timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial pe scena Europei.
Deși era suprasolicitat, Pamfil Șeicaru nu
și-a uitat jurământul de pe front și, din banii lui, a zidit pe Dealul Moșu de
lângă Orșova o adevărată perlă a Dunării, o mănăstire. El a conceput planul,
sfidând în mare măsură stilurile arhitectonice consacrate, a angajat lucrările,
le-a supravegheat, a împodobit apoi locașul cu pictură, mobilier, cărți,
odăjdii, chilii și toate cele necesare. Când totul a fost gata, a chemat pe
mitropolitul Vasile Lăzărescu de la
Timișoara să sfințească noua mănăstire și s-o ia în primire. Mitropolitul
a ezitat, fiindcă nu se respectaseră normele canonice, nu se pusese piatra
fundamentală etc.
A venit războiul, iar Pamfil Șeicaru a
fost nevoit să părăsească țara, pentru a evita represaliile ce l-ar fi
așteptat, având în vedere că fusese un mare luptător împotriva bolșevismului și
comunismului. După război, comuniștii, neputând să se răzbune pe autor, i-au
profanat opera. Sediul ziarului ,,Curentul” din București, situat pe Calea
Victoriei a devenit sediul Miliției Bucureștiului, iar Mănăstirea de la Orșova
au transformat-o în cârciumă. Au văruit pereții, rămânând neatins doar
Pantocratorul din turla interioară, ca să se uite la bețivanii din biserică. În
altar era barul și chelnerițele. Chiliile au devenit căsuțe de camping pentru
,,turiști”. În 1945 a fost condamnat la moarte în contumacie de comuniști.
Pamfil Șeicaru s-a dus în Spania, la
Madrid, și acolo, timp de 30 de ani, a
editat, în continuare, ,,Curentul”, dar în ediție trimestrială, străduindu-se
să apere cauza României pe plan extern. Dându-și seama de serviciile pe care le
aducea statului român, în 1966 Nicolae Ceaușescu l-a grațiat și a început să-l
ajute financiar ca să publice articole și cărți favorabile politicii României
de independență față de Moscova. Ultimii ani i-a petrecut în Germania,
stabilindu-se la Dachau (Bavaria) și continuând să editeze ,,Curentul”. La
moartea sa, în octombrie 1980, prim-ministrul Bavariei l-a omagiat foarte
elogios.
După Revoluție, la o ședință cu preoții
din Mehedinți, răposatul Mitropolit Nestor al Olteniei a pus problema
reconstrucției Mănăstirii Vodița. Preoții i-au semnalat însă existența
Complexului ,,Căprioara” de la Orșova, care nu era altceva decât o mănăstire
transformată în restaurant. Mitropolitul a mers, a văzut-o și a rămas uimit de
frumusețea construcției și de poziția geografică în care era plasată. A început
demersurile la Departamentul Cultelor și la Guvern pentru recuperarea ei.
Funcționarii mai vechi ai mitropoliei își aminteau că primiseră din Germania,
de la Pamfil Șeicaru, cu mulți ani în urmă, un act de donație, prin care acesta
dona Bisericii Ortodoxe ctitoria sa de la Orșova. Craiovenii trimiseseră actul
la patriarhie, aceasta îl înaintase la Departamentul Cultelor și acolo
documentul …. se pierduse.
Domnul Nicolae Văcăroiu, prim-ministrul
României de atunci, i-a spus Mitropolitului Nestor: ,,-Aduceți-mi un act, care
să vă îndreptățească să recuperați acest obiectiv și în secunda doi vă semnez
ordinul de preluare!”
Mi-a ajutat Dumnezeu ca să fiu și eu o
rotiță sau pârghie la vremea respectivă,
care a contribuit la preluarea acestui obiectiv de către Biserică. În primul
rând am pledat în presa locală, respectiv în ,,Datina” pentru cauza Bisericii.
Cele 26 articole stau mărturie în acest sens. În al doilea rând, aflându-mă
într-o zi la Biblioteca Academiei din București, mi-a venit o poftă nebună să
citesc și eu câteva articole ale lui Pamfil Șeicaru, ca să văd cum scria, ce-i
asigura succesul extraordinar în peisajul publicistic. Am mers la fișier să iau
cota ,,Curentului”. Atunci am descoperit ceva uimitor pentru mine: ,,Curentul”
nu-și întrerupsese apariția la război, ci, dimpotrivă, el continua să apară la
München în Germania și Biblioteca Academiei deținea colecția completă. Am cerut
imediat ultimele numere. Am notat adresa redacției de la München. I-am scris lui
Pamfil Șeicaru și i-am explicat situația cu mănăstirea și impasul în care s-a
ajuns.
În mai puțin de o lună de la expedierea
scrisorii mele, am primit de la redacția ziarului ,,Curentul” o copie
legalizată după actul de donație al lui Pamfil Șeicaru, întocmit la un notariat
din München. Cu toată viteza am pornit spre Craiova. Mitropolitul întorcea
documentul pe toate părțile. Mâinile și vocea îi tremurau. A strigat șoferul:
,,- Frate Gheorghe, pornește imediat mașina! Plecăm la Departament, la
București!”
Domnul Văcăroiu a aprobat retrocedarea
fără ezitare.
La câteva zile în urma documentului a
venit la Bârda, de două ori, Domnul Vasile Dumitrescu, ucenicul lui Pamfil
Șeicaru și noul redactor-șef al ,,Curentului”. Am aflat că Pamfil Șeicaru
murise în 1980. Am aflat atunci că mai fusese în țară de câteva ori, o dată în
1977, cu aprobare oficială, iar de vreo două ori travestit, cu identitate
falsă, și-și vizitase ctitoria de la Orșova.
Preluarea mănăstirii n-a fost simplă.
Fostul director al complexului, un oarecare Mugurel, a luptat pe ,,baricade” să
nu-l cedeze, să-l cumpere el. S-au format delegații ale mitropoliei, din care a
făcut și subsemnatul parte, alături de viitorul mitropolit al Timișoarei,
Înaltpreasfințitul Ioan Sălăjan. Până la urmă, Complexul ,,Căprioara” a redevenit Mănăstirea ,,Sfânta
Ana”, care poate fi văzută și vizitată astăzi.
De atunci, la Mănăstirea ,,Sfânta Ana” au
fost aduse osemintele lui Pamfil Șeicaru, s-au ținut numeroase simpozioane
dedicate lui Pamfil Șeicaru cu invitați din toată țara. De fiecare dată popa de
la Bârda a fost uitat. Pe ștandurile Mănăstirii ,,Sf. Ana” s-au lăfăit sute de
cărți de pe la multe edituri din țară, numai ale popii de la Bârda n-au avut
loc niciodată! De! Asta-i viața!
Pamfil Șeicaru rămâne o personalitate de
vârf a culturii și presei românești, un mare patriot și un luptător pentru
drepturile și binele României, iar ctitoria sa de la Orșova o adevărată minune
rătăcită pe valea bătrânului Danubius.
Dumnezeu să te ierte, Bătrânule Pamfil![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam: Pamfil Șeicaru, în
,,Scrisoare pastorală”, an. XXI(2021), nr. 455, pp. 2-4; pe blogul Domnului Ben
Todică, directorul postului de radio în limba româna din Sydney(Australia), 23
oct. 2021(https://bentodica. blogspot. com); în ,,Armonii culturale”, Adjud, 24
oct. 2021, ediție on-line(https://armoniiculturale.ro); în ,,Bibliotheca
Septentrionalis”, Baia Mare, 27 oct.
2021, ediție și on-line(https:// ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com). A
se vedea și Pamfil Șeicaru și puterile lui de premoniție, în ,,Națiunea”,
București, 28 oct. 2021, ediție on-line (https://ziarulnatiunea.ro); Pamfil
Șeicaru și mănăstirea ,,Sfânta Ana”, ctitoria sa de la Orșova, în ,,Art –
Emis”, Rm. Vâlcea, an. XII(2021), nr.
83(31 Oct.), ediție on-line
(https://www.art-emis.ro/istorie/pamfil-seicaru-si-manastirea-sfanta-ana-ctitoria-sa-de-la-orsova);
în ,,Obiectiv mehedințean”, Tr. Severin, an. XXIII(2021), nr. 104(11 nov.), p.
12;
PANZA
DE PAIANJEN
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Omule,
care nu visezi decât aceasta viata trecatoare si nu te gândesti la viata
vesnica si cereasca, cugeta! Ce este aceasta viata trecatoare? Trebuie mereu sa
o alimentezi cu combustibil (cu hrana), pentru ca flacara vietii sa continue sa
arda, sa nu scada, pentru ca locuinta noastra (trupul) sa ramâna calda, iar
viata mereu incerta a trupului nostru sa-si refaca fortele, hranindu-se cu
substanta altor fiinte vii, pe care le sacrificam pentru a întretine viata
noastra. Într-adevar, omule, ce derizorie pânza de paianjen este viata ta! Îti
trebuie, de doua ori pe zi, sa-ti hranesti trupul tau (adica esti obligat, de
doua ori pe zi, sa manânci si sa bei), iar noaptea trebuie sa-ti zavorasti
sufletul în trup, închizând simturile trupului, cum închizi obloanele unei
case, pentru ca sufletul sa nu se raspândeasca în afara, ci sa ramâna înauntru,
dând caldura si viata. Ce pânza de paianjen este viata noastra si ce usor este
sa o desiri! Fii smerit si plin de veneratie fata de viata vesnica!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 55-56.
T
A M A I A
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Tamâia
în biserica este un semn material al sfinteniei fiintei lui Dumnezeu si a
sfintilor Lui, precum si un mod de a ne aduce aminte ca si noi trebuie sa
vietuim în sfintenie. Sfintenia e o însusire vesnica a lui Dumnezeu si a
sfintilor Sai dupa harul si dupa darul Lui. Sfintenia trebuie sa fie
întotdeauna si o însusire a noastra iar duhoarea pacatului ce ne este proprie
trebuie respinsa în tot chipul: prin pocainta, prin munca, prin post,
rugaciune, milostenie.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Liturghia:
Cerul pe pamant, traducere de Boris Buzila, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 191
In
memoriam: Nicolae Trocan
De
când eram copil auzeam pe părinții mei și pe alți oameni din zonă vorbind de
Nicolae Trocan. Unii vorbeau tare, fără teamă, alții discret, mai mult șoptit,
semn că erau conștienți că pot avea consecințe dintre cele mai dure. La 14
iunie 1982 am vorbit cu Părintele Inescu, preot în Tr. Severin. Dânsul mi-a
spus că a fost arestat în 1952 și condamnat la 15 ani închisoare. A făcut doi
ani și jumătate ,,la zi”, restul ,,la fără frecvență”. Printre alte acuzații ce
i s-au adus atunci, a fost și aceea că a vorbit în stradă cu un învățător, fost
coleg de școală, despre Nicolae Trocan, partizanul. Învățătorul a fost
condamnat mai mult și n-a mai venit.
Nu înțelegeam eu atunci prea bine despre
ce era vorba, ce voia acel om, dar mă fascinau povestirile despre el, despre
felul dibaci cu care-și dobora la pământ dușmanii, cel mai adesea milițieni și
securiști. Cât privește locul lui de origine, părerile erau împărțite. Unii
spuneau că ar fi din Ilovăț sau Șișești; alții din Bobaița, fiindcă în acel sat
neamul Trocanilor era renumit, unul dintre înaintași, Mihai, fiind pandur de-al
lui Tudor Vladimirescu, decapitat de turci în 1814, după cum se menționează și
pe crucea lui din cimitirul satului. Alții spuneau că e de loc din Bobaița și
că s-a stabilit în Ilovăț. În declarația pe care el însuși o dă în fața
anchetatorilor de la Curtea Marțială, menționează că a avut domiciliul în
comuna Zegujani.
Nu cunoaștem ce școli a absolvit și ce
fapte a săvârșit în timpul războiului. Știm doar că în timpul celui de-al
doilea Război Mondial era ofițer de aviație și a doborât mai multe avioane
inamice. După război, văzând întorsătura lucrurilor și țara ocupată de
sovietici, a dezertat din armată și a devenit partizan, adică luptător pentru
înlăturarea ocupației sovietice din România și a structurilor comuniste. El se alătura însă luptei a mii de
partizani și luptători anticomuniști din perioada stalinistă din Munții
Făgărașului, din Munții Banatului și din alte locuri, care au opus rezistență
și au creat serioase probleme noilor autorități românești. Nicolae Trocan nu
s-a alăturat însă unor grupări anticomuniste propriu-zise, ci a preferat să
lupte de unul singur, în codrii lui de acasă.
Timp de
șase ani, în pădurile Ilovățului și până dincolo de Dealul Bujorăscului
din Gorj, ,,împărat” neîncoronat a fost Nicolae Trocan. Trăgător de elită, cu o
temeinică instrucție militară, Nicolae Trocan secera fără milă securiștii,
milițienii și activiștii de partid, care îndrăzneau să-l caute, să scotocească
pădurile. Știa să-i păcălească cu o dibăcie neîntâlnită până atunci, se
travestea, îi atrăgea pe urmăritori în
curse. Avea ascunzători bine camuflate prin pădure, bordeie și scorburi. Se
folosea de conacele de la vii și de la stâni, se informa permanent prin
localnici cu privire la mersul lumii și al vremurilor. În multe împrejurări el
devenea justițiarul plaiurilor Coșuștei, un fel de Zorro legendar. Era temut și
de locuitorii satelor din jur, deși n-a făcut rău niciunuia din ei. Le cerea
uneori mâncare și haine, când avea nevoie. Era neîndurător față de trădători.
Punea bilete cu dorințe, ordine,
aprecieri, amenințări la porțile multora. Era foarte punctual și, acolo unde
spunea că va veni, venea. Un secretar de sfat popular (de la Ilovăț?),
Chițimia, trecea într-o seară, dârdâind de frică, cu bicicleta spre casă.
Trocan i-a ieșit înainte și i-a strigat: ,, ,,- Mă, Chițimia, tu ești? Oprește puțin, să-ți spun ceva! Nu-ți fie
frică, nu-ți fac nimic! Sunt eu, Trocan!”
Chițimia nu l-a ascultat. A dat pedală și a vrut să treacă peste punte
pe bicicletă. A căzut în apă și și-a frânt mâna. Trocan l-a ridicat de acolo și
l-a dus până aproape de casă. Chițimia a fost în spital cu fratele tatălui meu.
A murit la scurt timp, fiindcă mâna nu i s-a mai vindecat și a dat în cancer.
La 4 ianuarie 1982, fratele tatălui meu,
Stănciulescu Gh. Alexandru, mi-a povestit din cele ce aflase de la acel
Chițimia, cu care fusese în spital, cum
a fost sfârșitul lui Nicolae Trocan. Acesta avea ca om de încredere pe
învățătorul din Ilovăț și o fată de acolo, care-i era iubită. Avea ca sălaș
beciul unui grajd al fetei, aflat undeva la un loc mai izolat. Într-o bună zi,
a trimis-o pe fată la fratele ei, la Severin, ca să-i dea niște haine pentru
Trocan. Acesta a descusut-o pe fată, a aflat unde se află ,,haiducul” și apoi a
anunțat miliția. A făcut-o pentru a scăpa de neplăceri, hărțuieli, declarații,
anchete și percheziții. Un grup mare de
milițieni a mers acolo la grajd și l-au găsit în beci. Trocan s-a predat și nu
s-a mai știut nimic de el. Fata s-a spânzurat.
La 14 oct. 1983, fratele mamei, Prof. Ion
Pârvănescu din Tr. Severin, mi-a povestit cele ce aflase și el despre Nicolae
Trocan. Așa, bunăoară, am aflat că Trocan, împreună cu un maistru-militar,
prieten al său, au evadat din armată. Au venit în Bobaița și s-au dus să taie
lemne din pădurea familiei Trocan, care fusese naționalizată. Milițianul a
încercat să-i alunge de acolo. L-au împușcat. Au luat muniția de la postul de
miliție și s-au retras în Pădurea Bujorăscului. Acolo își făcuseră groapă
acoperită cu lemne. Urmăriți de miliție, colegul lui Trocan a fost împușcat. Pe
Trocan îl alimenta soția lui. Orice încercare de a-i smulge acesteia informații
au dat greș. ,,Călcâiul lui Ahile” a fost însă fratele lui Trocan. Pe acesta
l-au șantajat că-i vor da copiii afară din școală, dacă nu le va spune unde
este frate-său. Acesta a dat detalii
privind întâlnirile pe care Trocan le are cu nevastă-sa. Au urmărit-o pe
aceasta și până la urmă au obligat-o să colaboreze. Când femeia s-a dus să-i
ducă mâncare lui Trocan în Dealul Bujorăscului, era însoțită de câțiva agenți.
Aceștia mergeau târâș, când s-au apropiat de locul de întâlnire. Soția a
fluierat o melodie numai de ei știută. Când Trocan a ieșit din ascunzătoare, au
tras asupra lui. A început un schimb de focuri. Agenții și soția au căzut.
Trocan a fost rănit la un picior. După măcel, a plecat la un conac, peste deal.
Un bătrân își avea vitele acolo. Venea o nepoată a acestuia și le da mâncare.
Trocan s-a împrietenit cu fata și și-a făcut-o amantă. Aceasta l-a hrănit multă
vreme. Trocan și-a făcut ascunzătoare în pământ, sub vite. La un moment dat, o
echipă de milițieni a venit și a făcut percheziție și la grajd. Nu l-au găsit.
Faptul l-a pus însă pe Trocan pe gânduri. Pentru a nu le da posibilitatea să-l
descopere, a spânzurat fata într-o seară, a închis bine ușile la grajd, s-a dus
acasă la bătrân. Acesta avea o casă izolată. Bătrânul dormea. Trocan a luat
toate proviziile de hrană, a încuiat ușile și dus a fost. Bătrânul a murit de
foame. Vitele au fost găsite după mai bine de o săptămână, aproape moarte de
foame. Până la urmă, Trocan a fost împușcat.
Această variantă n-am mai întâlnit-o în
altă parte și de aceea mi se pare neîntemeiată. În primul rând, toți cei ce
mi-au povestit despre el știau că nu a fost căsătorit niciodată. Am
consemnat-o, totuși, ca ipoteză de lucru.
Cert este că ofițerul Nicolae Trocan a
fost anchetat, judecat și condamnat la moarte pentru activități armate,
subversive statului, de instanțele din Craiova. În una din declarațiile sale
date în fața anchetatorilor, Nicolae Trocan scria:
,,Subsemnatul Nicolae(Nae) M. Trocan, cu
domiciliul în trecut în comuna Zegujani, județul Mehedinți, astăzi nestabil în
regiunea Gorj, fiind major, conștient de urmările ce vor decurge și în
deplinătatea facultăților mintale, declar:
Sunt anticomunist, sunt pentru credința în
Dumnezeu, țară și neam, monarhie, până în măduva oaselor, am fost român, sunt
român și vreau să mor român, sunt împotriva tuturor străinilor, - fie de orice
neam ar fi - , care prin dictat doresc să impună sistemele lor sociale,
politice și culturale în dauna poporului nostru, a originilor noastre, a
obiceiurilor noastre. Și, mai pe scurt, sunt trup și suflet din trupul și
sufletul țării mele.
Aceasta
mi-e declarația pe care o semnez.
Vă rog să atașați atât scrisoarea, cât și
declarațiile în original, dacă se poate, dosarului meu de la Curtea Marțială
Craiova. Am această satisfacție, domnule șef, că oricare ar fi rezultatul cu
mine, am ajutat și eu, fie chiar cu o pietricică, la clădirea edificiului
România Democrată, în înțelesul adevărat al cuvântului meu, de mâine.
Fie ca generațiile viitoare să ia pildă de
suferințele noastre, de contribuțiile noastre de care mă simt și mai mândru”.
Curtea Marțială din Craiova l-a condamnat
la moarte. La 20 iulie 1953, ofițerul de aviație Nicolae Trocan, în vârstă de
30 de ani, a fost împușcat, iar trupul i-a fost aruncat la groapa comună.
Unui
asemenea Român i s-ar cuveni cu prisosință un monument.
La 24 martie 1980 am cunoscut-o pe sora
lui Trocan, d-ra Trocan, laborantă la Laboratorul Sanitar-Veterinar din
Halânga. Era o femeie în vârstă, foarte corectă, cinstită și competentă în
meseria ei. O tristețe profundă i se
citea pe față. Nu cred că zâmbise în ultimele decenii. Nu fusese căsătorită
niciodată, locuia pe strada Matei Vasilescu în Tr. Severin, vizavi de
protoierie. Am întrebat-o de fratele său. Își deschidea greu sufletul, ofta și
spunea: ,,- Nici până astăzi nu știm nimic despre el! Ne poartă de la Ana la
Caiafa, ne mint și ne rânjesc în față. Convingerea mea e că l-au împușcat!”
Presimțirea n-o înșela![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
OMUL
ȘI STÂNCA
Arsenie
Boca
Un om dormea în coliba lui, când
dintr-odată, într-o noapte, camera s-a umplut de Lumina și i-a apărut Dumnezeu.
Domnul i-a cerut să facă o munca pentru el
și i-a arătat o stâncă mare din fața colibei.
I-a explicat că va trebui să împingă
piatra zilnic, cu toate puterile sale, ceea ce omul a și făcut.
Mulți ani a muncit din greu, de la
răsăritul la apusul soarelui, împingea din toate puterile, cu umerii proptiți
pe suprafața masivă și rece a stâncii de neclintit.
În fiecare noapte bărbatul se întorcea trist
și istovit în coliba lui, simțind că întreaga zi a irosit-o degeaba.
Tocmai când bărbatul era mai descurajat,
“adversarul” (Satana) a decis să-și facă apariția în gândurile plictisite ale
acestuia :
- De atâta timp împingi piatra și ea nici
nu s-a clintit.
Așa încât omul a rămas cu impresia că
sarcina lui este imposibil de realizat și că toată munca lui va fi un eșec.
Aceste idei l-au deprimat și descurajat pe
bărbat.
“Adversarul” i-a spus:
- De ce te distrugi singur pentru asta?
Petrece-ți timpul făcând doar un efort minim și te vei simți mai bine.
Bărbatul ostenit tocmai așa își propusese
să facă, dar înainte de asta a decis să se roage și să-și spună păsul lui,
Domnului.
- Doamne, a spus, am muncit mult și greu
pentru Tine, adunându-mi toate puterile să fac ce mi-ai cerut. Acuma, după
atâta timp, nu am reușit să mișc piatra nici cu jumătate de milimetru. Cu ce am
greșit? De ce am eșuat?”
Domnul i-a răspuns înțelegător:
- Prietene, când ți-am cerut să-mi
slujești și tu ai acceptat, ți-am spus că sarcina ta era să împingi cu toate
puterile în stâncă, ceea ce ai și făcut. Niciodată nu am spus că aștept ca tu
să o miști. Sarcina ta era doar să împingi.
Și acum vii la Mine obosit spunând că ai eșuat. Dar chiar asta e
realitatea??? Privește la tine…Brațele îți sunt puternice și musculoase,
spatele e vânjos și bronzat, mâinile iți sunt bătătorite de atâta apăsare,
picioarele ți-au devenit solide și puternice. Te-ai dezvoltat mult și capacitățile
tale sunt peste ce te-ai fi putut aștepta să ai. Adevărat, nu ai mișcat stânca.
Dar vocația ta a fost să mă asculți și să împingi, ca să-ți pui la încercare
credința și încrederea în înțelepciunea Mea. Ceea ce ai și făcut. Acum Eu,
prietene, voi muta stânca!
Câteodată, când auzim cuvântul lui
Dumnezeu, avem tendința să ne folosim gândirea pentru a descifra ce vrea El,
când, de obicei, El nu ne cere decât simpla ascultare și încredere în El.
Cu toate ca noi credem că prin credință
mutăm munții, de fapt tot Dumnezeu este cel care îi mută din loc.
“Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le
face El.”
TINERII
SI MUZICA CLASICA
Mitropolitul
Ilarion Alfeiev
Sunt pe deplin constient de numarul
neînsemnat de tineri care asculta muzica clasica, în vreme ce aproape toti
asculta muzica la moda. Consider ca aceasta este o adevarata tragedie.
Mitropolitul Ilarion Alfeiev, Cantul
inimii – puterea cuvantului si a muzicii (MIA), traducere de Laura Marcean
& Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 33
In
memoriam: Theodor Costescu
Theodor
Costescu a fost un om mic de statură, dar uriaș în fapte. Țara întreagă, dar
mai ales Mehedințiul îi datorează enorm de mult. Faptele lui, zămislite de o
minte iscusită, duse la împlinire de o voință de fier, cu sacrificii materiale
și spirituale greu de înțeles pentru omul de azi, rămân ca o mărturie peste
veacuri, ca un exemplu demn de urmat.
În prima jumătate a veacului al XIX-lea,
în casa preotului din satul Costeni(atunci în Mehedinți, azi în Gorj) se năștea
Dumitru Costescu, cel care avea să devină învățător la Rovinari. La 30 martie
1864, învățătorului Costescu din Rovinari i se năștea primul copil, căruia îi
punea numele Theodor(Darul lui Dumnezeu). L-a dat la școli bune ale vremii, cum
a fost Liceul ,,Carol I” din Craiova, apoi Liceul ,,Sf. Sava” din București.
Peste tot copilul obținea bursă de stat, ceea ce însemna o ușurare importantă
pentru părinți. Tot cu bursă intră la Facultatea de Ştiinţe – secția
fizico-chimie din București. Este cotat ca element strălucit, ceea ce face ca
profesorul și savantul Dr. C. I. Istrati să-i propună să rămână colaboratorul
său, în vederea unei apropiate cariere universitare. Costescu refuză și merge,
în 1887, profesor la Liceul „Carol I“ din Craiova. Peste un an se transferă la
gimnaziul din Turnu Severin.
La 1 mai 1892 este numit directorul
Liceului „Traian“ din Turnu Severin. În puțin timp a reușit să facă din acest
liceu unul de elită. Și-a ales cu grijă profesorii, a dotat școala cu
laboratoare moderne, cu o bibliotecă, a
construit un internat și o grădină botanică. Cu eforturi imense a reușit să
mărească salariile profesorilor de la Liceul ,,Traian”, a introdus uniforma
școlară. Elevilor săraci le cumpăra el uniforme. La scurt timp, având exemplul
de la Severin, Ministerul Învățământului a dispus ca uniforma obligatorie să
fie introdusă în toate liceele din țară. Internatul liceului a ajutat mult
copii săraci să urmeze cursurile, fără a mai fi obligați să stea la gazdă, în
condiții grele. Când totul mergea ca pe roate, în 1901, a fost înlăturat de la conducerea
liceului și locul i-a fost luat de un politruc. S-a lăsat convins de Take Ionescu să intre în Partidul
Conservator, fapt care a făcut ca să ajungă deputat și senator în Parlamentul
României în mai multe rânduri. De pe această poziție, a reușit să construiască
66 de școli în satele mehedințene și nu numai, deși își propusese 275! Să mai
adăugăm la acestea Şcoala de agricultură de la Gemeni, Judecătoria de la Baia
de Aramă, 12 biserici şi primării, multe drumuri comunale şi judeţene, cinci
spitale (Balta, Slivileşti, Cujmir, Burila Mare, Bâcleş) dotate cu tot
necesarul. Mă întreb, câți dintre parlamentarii noștri de astăzi se pot mândri
cu un asemenea palmares?!
Marile
realizări ale lui Theodor Costescu nu se opresc aici.
În 1913, cu banii din dota soției, a
cumpărat moșia Vânjuleț. Acolo era zonă mlăștinoasă. Theodor Costescu a trecut
la treabă. A construit cu banii lui mai multe canale, unul chiar de 12 Km și
larg de 12 metri, reușind astfel să colecteze apele și să elimine bălțile. A
înălțat drumurile satului și cele care făceau legătura cu localitățile
învecinate, le-a pietruit, a construit poduri și podețe. S-a luptat ca
locuitorii Vânjulețului să fie împroprietăriți cu loturi pentru cultură, cât și
cu loturi de casă. A înființat și o fanfară, compusă din 30 de țărani. În locul
școlii unde în anul 1934 preda un preot la 17 elevi a ridicat șase școli mari,
moderne, cu sobe de teracotă, în care predau cursuri 33 de profesori și maiștri
și în care urmau cursurile 664 de elevi. Cu câteva săptămâni înainte de a muri,
Theodor Costescu a făcut un ultim dar localității: o maternitate și un spital
de copii. Satul model Vânjuleț a fost vizitat de Carol al II-lea în 1934.
Suveranul a semnat ad-hoc un decret, prin care conferea ctitorului medalia
„Pentru Merit“, a doua medalie regală primită de Theodor Costescu, prima
fiindu-i acordată de Carol I în 1890.
Aceste realizări au fost, de fapt,
preludiu unui proiect grandios: Palatul Culturii din Turnu Severin, care azi îi
poartă numele. În ziua de 3 noiembrie 1909, în cancelaria Liceului ,,Traian”,
Theodor Costescu, împreună cu un grup de profesori zămisleau acest proiect. În
1910, a început campania pentru construirea acestui edificiu. S-a apelat la populație, s-a apelat la guvern și la tot
felul de bogați și potentați ai zilei și în același an au început lucrările.
Din păcate, a venit războiul și planul a fost dat peste cap. Imediat ce au
tăcut armele, în 1918, a reînceput lucrul. Nu a fost ușor. Era un proiect
grandios, care înghițea fonduri uriașe. Theodor Costescu găsea resursele
necesare ca să nu renunțe. Insista, se umilea adesea, revenea, se lupta mai
greu ca pe front, dar nu se lăsa învins. Proiectul vieții lui trebuia dus până
la capăt. În 1924, când Palatul Cultural
a fost oficial pus în circuitul public, ca monument închinat împlinirii
idealului Marii Uniri a românilor, Theodor Costescu a fost nevoit să-și vândă
din avere pentru a achita o parte din datorii. În anul 1924, Palatul Cultural
fusese inaugurat, dar încă nu era terminată sala mare de spectacole. Theodor
Costescu a încercat să mai adune fonduri pentru aceste ultime dar nu mici
cheltuieli, însă n-a mai găsit ecoul de la început. Războiul modificase stările
de lucruri, sărăcise pe mulți, schimbase mentalitățile. Ctitorul și-a jucat
atunci ultima carte: și-a vândut averea și a pus la dispoziție cinci milioane
lei pentru terminarea edificiului. Palatul Culturii din Severin, splendidă
realizare arhitectonică, cuprindea o
sală de cinematograf, o sală de dans, o sală-muzeu ,,Dr. C. I. Istrati”,
o sală cu o bogată bibliotecă ,,I. G. Bibicescu”, două restaurante cu terasă,
grădină de vară, unică în țară, uzină electrică proprie. Sala de spectacole
avea 700 locuri, cu loji și cu balcoane, cu o scenă rotativă imensă, unică în
țară și multe altele. Finalul lucrărilor se apropia, dar banii se terminaseră.
Lui Costescu îi mai rămăsese decât casa. A vândut-o și pe aceea, iar cu banii
obținuți a continuat. Locuia în clădirea teatrului.
Părintele Gheorghe Dumitrescu-Bistrița îmi
povestea că Nicolae Iorga l-a cunoscut pe Theodor Costescu. În vremea când
Nicolae Iorga era prim-ministru(1931-1932), Teodor Costescu a mers să-i ceară
sprijinul, probabil pentru liceu sau Palatul Culturii. Portarul n-a vrut să-l
lase, dar Costescu l-a dat la o parte şi a mers direct la şeful de cabinet.
Acesta nu-l cunoştea pe Costescu şi a început să-i facă morală, fiindcă intrase
forţat. Costescu i-a spus: „- Lasă,
neică, du-te şi spune domnului prim-ministru că-l roagă Costescu de la Severin,
că are ceva urgent!” Şeful de cabinet s-a dus la Iorga şi i-a spus revoltat
cele petrecute. Iorga, aflând, a început să râdă şi i-a zis: „- Pe ăsta să-l
lăsaţi să intre când vrea. El nu are copii, acum nu are nici soţie şi omul
acesta nu cere nimic pentru el, ci pentru şcoală. Lăsaţi-l să intre, căci pe
scările ministerului va muri, spre binele celor din jurul său”.
Bolnav fiind, ca o recunoaștere oficială a
meritelor inegalabile ale marelui om de cultură, matematicianul Gheorghe
Ţițeica, secretarul Academiei Române, mehedințean și el, îi aducea marea
veste: „Academia Română, în semn de
înaltă apreciere a operei culturale ce ați întreprins aproape jumătate de secol la Turnu Severin și
în județul Mehedinți, v-a ales, în ședința din 30 mai 1934, membru onorar al
ei“.
Pe 25 martie 1939, într-un sanatoriu bucureștean, părăsit de
toți, trist și îndurerat, Theodor Costescu și-a dat obștescul sfârșit,
mulțumit, totuși, că n-a trăit degeaba,
ci a lăsat ceva în urma sa.
Azi, Palatul Culturii, Colegiul Național
Economic și o stradă din Turnu Severin îi poartă numele. Lângă Colegiul
Economic este și o statuie a lui ridicată după Revoluție.
Dumnezeu să te ierte, brav român, și
exemplul vieții, muncii și dăruirii tale să ne fie călăuză![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam: Theodor Costescu, în
,,Scrisoare pastorală”, an. XXI(2021), nr. 453, pp. 1-2; în ,,Bibliotheca
Septentrionalis”, Baia Mare, 2021, 28 sept., ediție și on-line
(https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com);în ,,Obser-vatorul”,
Toronto(Canada), 19 sept. 2021, ediție și on-line
(http://www.observatorul.com).
CADOURILE
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Folositi darurile Mele, nu fiecare pentru
sine, în mod egoist, ci ca si copiii mei care au totul în comun; daruiti
celorlalti cu inima buna roadele lucrului mâinilor Mele, amintindu-va ca vi
le-am daruit în masura bunatatii Mele parintesti, a iubirii Mele de oameni, a
darniciei Mele.
Asa este într-o familie. Atunci când
tatal, mama sau un frate face cadouri, acestea sunt date tuturor copiilor,
tuturor fratilor. Iar daca fratii si surorile traiesc în dragoste reciproca, ei
nu se simt fericiti, nici satisfacuti daca tatal sau fratele lor a lasat
deoparte pe unul dintre ei, sau nu i-a dat unuia dintre ei acelasi lucru ca si
celorlalti. De ce aceasta? Pentru ca în dragostea lor reciproca ei se simt ca
un singur trup, ei sunt una, o singura persoana. Astfel trebuie sa fiti fiecare
dintre voi. Iar Eu voi sti sa va rasplatesc pentru aceasta dragoste, care Îmi
este atât de placuta.
Daca sunt darnic cu cei care nu-Mi
împlinesc poruncile Mele – „unui om i-a rodit tarina din belsug” (Luca 12, 16)
– nu voi fi oare darnic cu adevaratii Mei copii, carora le-am pastrat cum se
cuvine toate bunatatile Mele? Voi fi cu siguranta! „Voi milui pe cine vreau sa
miluiesc si Ma voi îndura de cine vreau sa ma îndur” (Romani 9, 15).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 132
BUCHETUL
DE FLORI
Sfantul
Luca al Crimeei
Am primit un buchet de flori. O, câta
frumusete delicata, fermecatoare, este cuprinsa în aceste splendide mici
creatii ale lui Dumnezeu! Si pe lânga aceasta, cât sunt de minunate prin
micimea, prin simplitatea lor plina de smerenie! Dantelariile fine ale micilor
inflorescente albe, albastrii si roz, violete si albastre ne privesc cu ochii
curati ai petalelor si ai corolelor lor si revarsa asupra noastra minunata lor
mireasma. Oare nu este evident ca aceasta este o propovaduire tacuta a curatiei
duhovnicesti? Trebuie sa ai o inima cu totul împietrita ca sa nu auzi acest
glas al lui Dumnezeu, care rasuna atât de limpede în simplitatea si în
frumusetea formelor materiale ale naturii. Este adeverit ca femeile iubesc
foarte mult florile si aceasta face cinste inimilor lor.
Sfantul Luca al Crimeei, Puterea inimii,
traducere de Evdochia Savga, Ed. Sophia, Bucuresti, 2010, p. 71
