Gheorghe Dumitraşcu - Constantin C. Giurescu - istoric, om politic și de stat

 

Constantin C. Giurescu - istoric, om politic și de stat

Prof. dr. Gheorghe Dumitraşcu

05 Februarie 2023

 

Constantin C. Giurescu (n. 26 octombrie, 1901, Focșani - 13 noiembrie, 1977, București), prin erudiţia documentată şi sinteza evoluţiei istoriei româneşti, are locul stabilit în galeria marilor istorici din cultura naţională[1]. Prin tot ceea ce a înfăptuit, s-a recomandat ca o puternică personalitate care a scris o adevărată bibliotecă, cu o tematică stufoasă, cu ramificații în multiple şi diverse domenii de activitate umană. A dat specialității sale o imensă şi valoroasă contribuţie, bibliografia operei sale însumând peste 350 de titluri de volume şi studii, la care se adaugă numeroase recenzii şi articole de popularizare. Dar mai important este faptul că istoricul C.C. Giurescu, prin cercetările sale descoperă şi pune în lumină ineditul informaţiilor sale ce provin atât din surse interne, cât şi din arhivele şi bibliotecile din străinătate.

 

Unele dintre cărţile sale pot fi cunoscute de orice istoric străin, fiind gândite şi concepute pentru a fi folositoare oamenilor în limba cărora au fost realizate, precum şi ştiinţei de peste hotare. Aria extinsă a informaţiilor enciclopedice şi gradul ridicat de profesionalism s-au impus cu prilejul colaborării la lucrări cu circulaţie externă[2], astfel că multe din lucrările sale au fost publicate la nivelul exigenţelor europene, în limbi de circulație mondială[3]. Constantin C. Giurescu este recunoscut ca istoric critic care, împreună cu apreciaţi cercetători, a promovat o direcţie echilibrată în interpretarea istoriei, dovedind pasiune pentru idei înnoitoare cu largi deschideri către universalitate. În diverse manifestări şi în scrisul său se constată, în unele cazuri, concesii făcute momentului politic interbelic. Vocația politică fiindu-i trecătoare, a preferat catedra universitară şi a dat specialităţii sale o  intensă şi valoroasă contribuţie.

 

Drumul vieții

 

Profesorul Constantin C. Giurescu a urmat cursurile primare liceale și studiile universitare la București. În timpul liceului a cunoscut frământările şi greutăţile Primului Război Mondial. La interval de numai doi ani (1918, 1920), şi-a pierdut ambii părinţi.

 

În perioada cursurilor universitare (Facultatea de Filologie şi Litere, secţia istorie-geografie) a fost îndrumat de Vasile Pârvan, Dimitrie Onciul, Simion Mehedinți şi Demostene Russo și tot atunci a remarcat complexa personalitate a profesorului ·de istorie universală Nicolae Iorga. A reuşit performanţa încheierii studiilor în trei ani în loc de patru, primind la examenul de licenţă calificativul „magna cum laude” (1922).  Din curiozitate şi cu titlul de experienţă, el audia prelegerile cunoscuţilor profesori C. Rădulescu-Motru, Ovidiu Densuşianu, M. Dragomirescu şi I. Rădulescu Pogoneanu, în cadrul Seminarului Pedagogic Universitar „Titu Maiorescu” din București.

 

Timp de doi ani (1923-1925) urmează specializarea cu bursă la Şcoala Română din Franţa (Fontanay aux Roses) înființată şi condusă de Nicolae Iorga. A participat la prelegeri, s-a documentat în biblioteci şi arhive publicând rezultatul cercetărilor sale. Întors în ţară, îşi susţine doctoratul în faţa unei comisii celebre formată din: V. Pârvan, D. Russo, P. Cancel şi decanul facultății, Charles Drouhet şi primeşte titlul ştiinţific de doctor în filosofie şi litere, cu menţiunea Magna cum laude (1928). Pentru a reliefa importanţa ideilor expuse şi argumentate, reproducem un fragment din raportul tezei sale de doctorat întocmit de savantul N. Iorga: „Lucrarea pe care C.C. Giurescu o prezintă ca teză de doctorat, e un studiu care face cea mai mare onoare autorului şi promite ştiinţei noastre istorice un maestru.

 

Perfect informat, de o critică pătrunzătoare, pe cât de cumpănită, pe atât de plină de o curtoazie pe care o întâlnim rareori în cele dintâi scrieri ale tinerilor, el cercetează tot materialul documentar şi dă adeseori rezultate care se pot considera definitive[4].

 

La scurt timp, a susținut examenul şi a fost aprobat ca docent în istoria românilor,  apoi s-a prezentat la concursul pentru catedra de specialitate, fiind cel mai tânăr între profesorii universitari (avea, în martie 1927, douăzeci şi cinci de ani şi patru  luni). Formaţia de istoric a lui Constantin C. Giurescu s-a cristalizat în vremea studenţiei, la specializarea din Franţa, prin studii individuale în biblioteci, muzee, şantiere arheologice şi arhive. Totodată, tânărul istoric îmbrăţişează o concepție nouă în viziunea istorică, cu spiritul ei polemic folosit de noua „şcoală civică” împotriva „şcolii romantice”. În această direcţie, în 1941, a fondat Institutul de Istorie Naţională din cadrul Universităţii București.

 

Demersurile critice asupra fenomenului istoric au determinat împliniri semnificative în istoriografia interbelică iar polemica ştiinţifică Iorga-Giurescu s-a finalizat la fiecare, prin publicarea sintezelor de istorie naţională citite cu interes și astăzi, în ciuda infomaţiilor bibliografice depăşite. Chiar dacă viziunea asupra istoriei se schimbă în operele pleiadei istmicilor interbelici, deosebiri esenţiale în concepţii, n-au existat.  Încurajat de profesori ‒ conducători de reviste (Iorga şi Mehedinţi) ‒, a cunoscut revelaţia primelor investigaţii publicate în „Revista istorică” şi „Convorbiri literare”. Alte studii au fost tipărite în timpul specializării la Şcoala românească din Franţa. Statura sa intelectuală s-a completat într-un număr de ani, concomitent cu predarea integrală a istoriei naţionale. La cursuri, indică izvoare documentare, iar în cadrul seminariilor, insistă asupra metodelor de cercetare şi interpretare.

 

De la mentorii săi împrumutase exigenţă şi înţelegere pentru desfăşurarea activităţilor cu tineretul studios. Respingerea sa ca membru corespondent al Academiei române (1933) l-a implicat şi mai mult în viaţa social-politică. A publicat primul volum din Istoria românilor (1935). Cu prospeţimea culturii umaniste şi optimismul caracteristic maturităţii creatoare, a primit aprecieri şi critici venite din medii diferite (istorici şi gazetari). Autorul ţinuse seama numai de criticile obiective. De atunci şi până astăzi, întreaga sinteză, cu unele imperfecţiuni inerente oricărei lucrări de interpretări istorice, rămâne în stima posteriţii prin bogăţia materialului şi originalitatea concluziilor[5].

 

Contribuții remarcabile la scrierea „Istoriei Românilor”

 

Remarcabilă este contibuţia la îmbogățirea circulației cunoştinţelor în gândirea istorică, a problematicii omului contemporan, în special în viaţa rurală, din care s-a născut civilizația urbană. A pătruns în specificul vieţii agrare pornind de la legăturile cauzale între aspiraţiile şi realităţile concrete, cuprinzând străvechile îndeletniciri şi împliniri gospodăreşti, transmise urmaşilor prin metode şi procedee simple şi convingătoare, reflectate în volumele: Contribuţii la istoria ştiinţei şi tehnicii româneşti în secolul XV - începutul secolului al XIX-lea, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1973, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene în secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, București, Editura Enciclopedică, 1997. Alcătuite riguros, pe bază de izvoare istorice, lucrările menţionate crează, prin conţinutul lor atmosfera etnografică surprinsă prin construcţii, exploatarea subsolului, vechi meşteşuguri, lucrări hidrotehnice şi începuturile cartografiei.

 

Constantin C. Giurescu, prin natura preocupărilor sale şi trăind în mediul didactic, s-a remarcat prin contribuţii originale la formarea şi perfectionarea literaturii didactice cu profil istoric, colaborând şi la o serie de manuale şcolare cu un astfel de conţinut. Pe baza experienţei sale la catedră, în lecţia introductivă a istoriei pentru clasa a Vlll-a, dă o definiţie scurtă şi cuprinzătoare a obiectului predat: „Istoria este disciplina care studiază metodic, expune obiectiv şi lămureşte  cauzal dezvoltarea întregii omeniri. Din pricină că faptele istorice nu se repetă niciodată întocmai, istoria nu poate ajunge la legi, aşa cum se întâmplă în ştiinţele fizice, matematice etc. Ea are însă un scop comun cu acestea: aflarea adevărului, care trebuie să fie preocuparea de căpetenie a istoricului”[6].

 

nteresantă este şi corelaţia conceptuală şi documentară dintre naţional şi universal privind periodizarea istoriei, cât şi plasarea istoriei românilor în contextul evoluţiei civilizaţiei europene. Totodată, el insista asupra valorii metodice şi pedagogice a manualelor şcolare, sesizând interesul pentru expunerea clară, convingătoare şi atractivă. Eliminând amănuntele de prisos, se adresa elevilor simplu, inteligent şi argumentat evitând laconismul sec, urmărind înţelegerea globală a conţinutului istoric din fiecare capitol. Evidenţiind rolul marilor personalităţi în istorie, prezentate selectiv şi cu discernământ, el proiectează oameni şi fapte memorabile din istoria românilor şi mesajele acestora aduse în contemporaneitate pentru învăţătură[7].

 

Fiind adeptul perfecţionării ciclice a manualelor şcolare, profesorul C.C. Giurescu a insistat ca la realizarea acestora să existe echilibru între tradiţie şi inovație, între clasic şi modern. Interesante sunt preocupările prof. Constantin C. Giurescu privind evoluţia şi dezvoltarea învăţământului în toate zonele ţării, reuşind să particularizeze acest domeniu prin iniţiativele proprii ale unor învătători şi profesori, iniţiative care au contribuit la progresul didactic.

 

Astfel, în urmă cu 50 de ani, la 6 februarie 1966, marele istoric răspunde în termeni elogioşi unui colectiv de tineri profesori din Râmnicu Vâlcea, între care se găseau Constantin Manole, Costea  Marinoiu, Gheorghe Dumitraşcu, Vasile Nistor, Dragoş Sterian ş.a., îndemnându-i să cerceteze cu rigoare documentele locale de arhivă pentru a elabora un studiu privind începuturile învăţământului în judeţul Vâlcea”, necesar şi pentru întocmirea primului volum al Istoriei învăţământului din România[8].

 

Cercetând în profunzime istoria învăţământului ca parte componentă a istoriei naţionale, C.C. Giurescu a redactat capitole privind formarea şi dezvoltarea cunoştinţelor de carte, redactare începută în vechi timpuri şi continuată până în a doua jumătate a secolului al XX-lea[9].

 

Politica și istoria

 

În perioada interbelică, majoritatea istoricilor de prestigiu înţelegeau să facă şi din politică o sursă de cunoaştere a problematicii omului contemporan, practicând și prin această modalitate, cunoaşterea istoriei sociale. Astfel, socotind politicul, în general, ca pe un produs caracteristic în dezvoltarea social-culturală, profesorul Constantin Giurescu a fost adeptul doctrinei Partidului Naţional Liberal. A făcut parte din guvernele conduse de C. Argetoianu şi Gh. Tătărescu (1939-1940), s-a ocupat de organizarea Frontului Renaşterii Naţionale, ulterior a condus Ministerul Propagandei Naţionale, iar în ultima formulă guvernamentală a reprezentat Ministerul Cultelor şi Artelor.

 

Această juxtapunere a celor două situaţii, de om de ştiinţă şi om politic, dezvăluie cum uneori discursul istoric nu se poate sincroniza cu cel politic, iar profesorul Constantin Giurescu nu poate fi desprins de epoca în care a trăit, cu evoluţii sinuoase şi contradictorii. După anul 1944, în condiţii de extremă duritate, au fost interzise conferinţe, cursuri universitare, renumita sinteză de Istorie naţională, manuale şcolare, toate semnate de istoricul C.C. Giurescu.

 

Apreciatul profesor a fost suspendat de la Facultatea de istorie, unde predase fără întrerupere timp de 20 de ani. Transferat (iulie 1948) cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie al Academiei R.P.R. la 6 mai 1950, a fost arestat și dus la Sighet), iar după „eliberarea” sa a urmat un domiciliu obligatoriu la Măzăreni - Brăila (iulie - noiembrie 1955) unde va scrie despre detenţia politică la care fusese supus fără să fie condamnat de instanţa judecătorească. Reintegrat în viaţa socială, profesorul C.C. Giurescu, fiind profesor consultant la Facultatea de istorie a Universităţii din București, a continuat să redacteze lucrări şi studii monografice ce relevă semnificaţii importante privind interpretarea evenimentelor istorice. Academicianul Constantin C. Giurescu s­a stins din viaţă brusc, la masa de lucru, în noiembrie 1977, la București[10].

 

De menţionat că în scrierile sale se relevă speranţa dar şi credinţa că perspectivele postbelice vor favoriza călăuzirea societăţii româneşti spre dreptate şi democraţia de tip tradiţional. Nutrea convingerea că activismul cultural şi nu numai el, poate depăşi marea criză din istoria contemporană, socialismul totalitarist.

 

Apărut cu titlul: Un erudit istoric și pedagog, Acad. Constantin C. Giurescu (26 octombrie 1901 - 13 noiembrie 1977), în: „Forum V”, nr. 3-4 (36-37)/ trim III-IV/2015.

 

----------------------------------------

[1] Constantin C. Giurescu, Amintiri, I, București, Editura Sport­Turism, 1976 şi Editura All Educational, 2000 (ediţie îngrijită de Dinu C. Giurescu).

[2] Istoria românilor, în: „Enciclopedia României”, I, București, 1938; Istoria României în date, București, 1972, 1974, 1976. Anii de aparițe indică numărnl ediţiilor.

[3] Transilvania.  Schiță  istorică.  Bucureşti, 1943, 1944; Transilvania în istoria poporului român, Bucureşti, 1967, 1968, 1969, 1970. Formarea poporului român şi a limbii române, București, 1971, 1972, 1973. Formarea statului român, București, 1971, 1975, 1980, Scurtă isrorie a românilor, op.cit., 1976, 1979 ş.a.

[4] Constantin C. Giurescu, Amintiri, I, București, Editura Sport­Turism, 1976, p. 196.

[5] Cele cinci volume au cunoscut mai multe ediții: Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, 3 volume, Editura All Educational, București. 2000, Colecția Cărți   fundmentale ale culturii române, ediţie îngrijită de Dinu C. Giurescu.

[6] Constantin C. Giurescu, Istoria românilor penrru clasa a VIII-a secundară, Bucureşti, Editura Cugetarea Georgescu-Delafras, 1939, p. 7.

[7] Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor pentru tineret îndeosebi, București, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977.

[8] Scrisoarea adresată prof. Gh. Dumitraşcu referitor la colectivul de tineri profesori care îşi propuseseră să cerceteze documentele de arhivă privind istoria învăţământului din judeţul Vâlcea. Se află în „Documente de arhivă personală”.

[9] Colectiv. lstoria învăţământului din România. Compendiu, București, Editura Didactică şi Pedagogică, 1971, Cuvânt înainte de Constantin C. Giurescu.

[10] Paul Grigoriu, In memoriam - Constantin C. Giurescu. Repere biografice, domenii de manifestare, în: „Studii şi articole de istorie”, nr. LXVI, București, 2002, Editura Publistar, pp. 165-180; Constantin C. Giurescu, Amintiri, I, București, Editura Sport-Turism, 1976 şi Editura All Educational, 2000 (ediţie îngrijită de Dinu C. Giurescu).