CIPRIAN
VOICILĂ: DE CE BEI?
A-i cere unui alcoolic să nu mai bea echivalează cu
a-i pretinde unui om fără mâini și picioare care a căzut într-o groapă să iasă
prin propriile lui puteri de acolo.
Sufletul se poate vindeca de patima beției. Urmăriți o
poveste impresionantă care ne dezvăluie și pricinile pentru care ajungem la
această patimă dar și vindecarea ei. Ciprian Voicilă: De ce bei?
„Beam din revoltă”
De ce bei?, iată o întrebare care s-a făcut îndelung
auzită în viața mea. Beam din revoltă, asta e foarte clar. Germenii revoltei au
fost sădiți în inima mea încă de pe la paisprezece ani. Eram buzoian și am
aflat că locul unde se strâng adevărații bărbați este rockoteca. Unde se
ascultă și singura muzică adevărată: rock-ul. Și ca să provoc saltul de la
adolescență la maturitate am făcut într-o seară un drum acolo, luând cu mine și
cinci țigări Monte Carlo. Stăteam la o masă mâncând covrigi la șir și fumând.
Pe la zece seara intrau în scenă VIP-urile locale,
care deși erau studenți în București, se întorceau în week-end acasă ca să
întrețină atmosfera locului. Poreclele lor aveau rezonanță: Câine, Tractor,
Pește, Cartof. Purtau plete, fumau abundent, beau vitejește și la ora de trash,
care începea pe la miezul nopții, dansau. Adică începeau să sară ca nebunii și
să se izbească între ei cu picioarele. Mascota locului era un craniu uman care
atârna deasupra ringului de dans și care avea în găvane două becuri aprinse.
Uneori rockerii buzoieni erau actori în scenete tragicomice. Într-o noapte,
Tractor s-a îmbătat și a vrut să se arunce în cap în apa din fântâna arteziană,
care decora intrarea în rockotecă. După ce s-a aruncat cu capul înainte a
constatat că apa avea adâncimea de o jumătate de metru.
Cioran
și deznădejdea
Tot în acea perioadă l-am descoperit pe Cioran, căruia
i-am fost ani de zile unul din cei mai fideli cititori. El era scârbit de
viață, iar eu înspăimântat. Îmi era teamă de examenul de admitere la liceu ceea
ce nu mă împiedica să citesc pe ascuns romanele de aventuri ale lui Sven
Hassel, un fost soldat danez care a luptat într-un batalion disciplinar de
partea nemților în timpul celui de-al doilea război mondial. În loc să învăț
cum se cuvine comentariile literare la Frații Jderi sau Miorița.
Tot în ultimii ani de școală generală îmi căutam
identitatea în muzica specifică României postdecembriste. Se asculta alandala
Michael Jackson, New Kids On The Block, Roxette, Gipsy Kings, Vanilla Ice,
AC/DC, Guns n Roses, Metallica, George Michael. Un cunoscut din cartier,
Ștefănuț, își tapetase tot dormitorul cu fotografiile lui Michael Jackson.
Michael te privea inclusiv de pe tavanul camerei sale. Ștefănuț era Michael-ul
nostru nerăbdător să ne arate cu orice prilej cât de bine îl imită pe star-ul american.
Prin oraș rockerii se băteau cu depecherii și se
încăierau laolaltă cu raperii. În timp mi-am dat seama că față de raperi și
depecheri, rockerii erau mai serioși: ascultau o muzică gravă și, ceea ce era
foarte important pentru mine, ăștia citeau, deci puteai discuta cu ei diverse
lucruri.
Barul
din sat
La sfârșitul clasei a opta am dat admitere la Liceul
Teoretic Pătârlagele și am intrat la secția umanistă. Între timp mama mea s-a
recăsătorit cu un domn care a ales să se retragă din oraș în comuna natală,
Gura-Teghii, și să construiască acolo un bar. Era perioada în care începuseră
să apară barurile în sate ca ciupercile după ploaie.
Așa se face că pentru patru ani am părăsit mediul
urban pentru un loc pitoresc: satul Furtunești din comuna mai sus menționată.
Sat în care ursul cobora uneori până la șosea ca să mănânce dezinvolt prune.
Casa noastră era străjuită de o stâncă pe care mă urcam cu noii mei prieteni ca
să jucăm pâr-poc, adică împușcatelea. Iarna se auzeau în depărtări lupii
urlând.
Din punct de vedere economic stăteam bine pentru că
barul nostru era singurul din sat. Atracția localnicilor era video-ul la care
vedeau în fiecare seară filme de acțiune în care jucau actori care aveau să
devină niște idoli pentru adolescenții din România: Bruce-Lee, Van Damme,
Jackie Chan, Steven Seagal, Arnold Schwarzenneger. Niște idoli cărora nu le
aduceam jertfe, dar am fi vrut să devenim ca ei. Într-un anumit fel le jertfeam
propria noastră viață.
Bravura
adolescentului și fake-maturitatea
Pentru mine începuse o viață grea: mă trezeam pe la
ora cinci dimineața, iar la cinci și un sfert ne lua din stație rata. Mergeam
douăzeci și doi de kilometri până la Pătârlagele. Ajungeam la șase și jumătate
de multe ori înghețați și obosiți. Ne plimbam în lung și în lat vreo oră fie
vară, fie iarnă pentru că liceul se deschidea abia peste o oră, la șapte și
jumătate. Orele începeau la opt fără douăzeci. În clasa a noua, în gara micului
orășel Pătârlagele am descoperit o baracă transformată în birt, unde intram
împreună cu colegii mei de navetă și beam un ness, fumam o țigară la căldură.
M-am obișnuit greu de tot cu fumatul, dar printr-un
efort de voință am reușit să trag fumul în piept fără să tușesc sau să amețesc.
Și în felul acesta am simțit că sunt acceptat în noul meu grup de prieteni
navetiști, care erau mai mari decât mine. Era ca un rit inițiatic prin care
dacă treceai făceai saltul de la copilărie la maturitate. Cum puteam deveni
matur altfel decât imitând comportamentul oamenilor maturi: fumând, fiind
agresiv, folosind cuvinte vulgare.
Beția
și războiul
În clasa a zecea s-au produs niște transformări cu
mine.Am început să merg la discotecă și mi-am propus ca să mă îmbăt
programatic. Timp de câteva luni nu mă duceam la ore dacă nu beam trei sute de
grame de tărie. Gestul meu se voia unul de revoltă împotriva tuturor. Eram în
război cu toată lumea.
Purtam plete, mă declarasem rocker. Descoperisem
muzica trupei The Doors al cărei solist vocal, Jim Morrison, decreta într-un
cântec: This is the end/ My only friend/ The end/. Meditam la afirmația lui
Albert Camus: A hotărî dacă viața merită sau nu să fie trăită înseamnă a
răspunde la întrebarea fundamentală a filosofiei.
Tentativa
de sinucidere
Eu hotărâsem că nu merită să fie trăită. Și, ca să-mi
demonstrez asta, în ziua în care am împlinit optsprezece ani m-am decis să mă
arunc de la etaj. Zis și făcut. Am ajuns dimineața în Pătârlagele, i-am
așteptat pe ceilalți prieteni de pahar, ne-am așternut la o masă și ne-am pus
temeinic pe băut. Știu că am băut de unul singur o sticlă de lichior de mentă.
Într-un târziu m-am ridicat de la masă și m-am dus la ore.
Era într-o vineri și aveam vreo șase ore încontinuu cu
dirigintele nostru care preda literatura română, limba română, engleză, latină,
dirigenție. Când am simțit că a venit momentul, m-am ridicat din bancă, m-am
dus la fereastră, am deschis-o, am pus un picior peste pervaz. Și când să îl
trec pe al doilea, colegul care stătea de obicei în fața băncii mele a sărit și
m-a tras înapoi. Pe de o parte aș fi vrut să o termin cu viața, dar pe de alta
în străfundul sufletului aveam certitudinea că Dumnezeu va face în așa fel
încât să nu mi se întâmple nimic rău. A urmat o oră în care domnul diriginte
mi-a făcut morală, totul culminând cu dacă voiai să te sinucizi de ce nu te-ai
dus pe șina trenului, de ce să ne faci nouă probleme?
Băutura
și bătaie
Viața mea se desfășura pe două coordonate: băutura și
lectura. Ambele mă ajutau să evadez dintr-o realitate în care se făcea că
profesorii noștri erau mai interesați de pletele pe care le purtam decât de
ceea ce gândeam. (Profesorul de economie – fost absolvent de Ștefan Gheorghiu –
ne îndoctrina în aceeași cheie marxistă, de la catedră, citând trunchiat din
Aristotel. Numai după ce au fost satisfăcute nevoile materiale a început omul
să filosofeze. Fără să aibă interesul minim pentru a ne cunoaște cât de cât.
Lumea rurală pe care am cunoscut-o eu în acei ani era
aspră. Mulți din satul nostru lucrau cu ziua pe la cei care îi solicitau,
neavând surse consistente de venit. Tinerii se strângeau sâmbăta seara,
duminica și în vacanțe la căminul cultural. Unde singurele activități
cultural-artistice erau băutura, dansul după orice melodie numai dans să fie
(manele, Coco Jambo, Prodigy, blues-ul italian Iedera) și totul culmina cu
bătaia.
Bătaia își avea și ea locul în program. Se băteau
prieteni sau cunoscuți între ei, localnici cu venetici, localnici cu gardieni
publici. De regulă, arma principală era țambra de gard. Într-o noapte un tânăr
a vrut să își potolească prietenul agitat… dându-i un pumn. Prietenul a murit,
iar tânărul a făcut șapte ani de pușcărie.
Nu era de mirare dacă de Sfintele Paști te întâlneai
cu un consătean beat mort care mergea în zig-zag pe stradă cu un ditamai
cuțitul în mână neștiind nici el pe cine ar vrea să înjunghie. Tot de Sfintele
Paști discotecile erau deschise și majoritatea tinerilor mai întâi treceau pe
la discotecă și abia dimineață se duceau la biserică, nu cumva să scape Sfânta
Anafură cu care puteau dovedi că au fost la Înviere.
Lectura.
Citeam orice
Odată un amic de-al meu s-a îmbătat atât de tare încât
a ajuns în noaptea de Înviere în cimitirul bisericii și a adormit pe un
mormânt. Când s-a trezit dimineața a văzut deasupra lui o cruce și s-a gândit
că a murit. Apăruseră peste tot băuturi ieftine și grețoase: vodca Polar sau
Săniuța, lichiorul Draculina, Prunata. Se vorbea că bem de fapt vodcă făcută
din pufoaică sau chiar găinaț.
A doua coordonată a existenței mele o constituia
lectura. Citeam orice, dar mai ales pe Cioran, Eliade, Camus, Sartre,
Nietzsche. Găseam în cărțile lor o îndreptățire pentru stilul meu de viață.
Cioran declarase că singurul om pe care îl admira când încă mai trăia în
Rășinari era bețivul satului. Care moștenise o avere pe care o bea zilnic
însoțit permanent de lăutarul satului. Sartre scrisese Critica rațiunii
dialectice în stare de beție. Van Gogh și artiștii impresioniști se hrăneau cu
absint.
Nietzsche îmi băgase în cap că aș fi putut fi un
supraom printr-o simplă decizie de apartenență la casta oamenilor care nu se
lasă dominați de instinctele plebei, dintre care cel mai cunoscut era mila. De
aceea de multe ori făceam gesturi absurde. Unui prieten de pahar i-am zvârlit
băutura în față, altuia i-am tras un pumn în nas fără niciun motiv real.
Rolul
de bețiv
Îl imitam în comportamentul meu absurd pe Stavroghin
din Demonii lui Dostoievski, singura diferență fiind aceea că el era un
personaj fictiv. Din literatura română îmi plăcea nespus romanul Craii de
Curtea Veche, unde personajele centrale – Pașadia, Pirgu, Pantazi beau
încontinuu și filosofau la nesfârșit. Eliade îmi marcase mie, dar și
prietenilor mei de pahar cu care împărtășeam acest orizont cultural, viața
fixându-i cadrele. Trebuia să fim huligani ca eroii din Huliganii. Să trăim
lucruri dinadins interesante, să iubim dacă se poate două femei în același
timp, pe cât posibil cu o dragoste egală și să fim în toate duri și originali.
Eu ajunsesem atât de original încât nu o dată m-au
văzut consătenii mei întorcându-mă de la școală beat mort, uneori urcând
treptele din curtea noastră de-a
bușilea.
Odată intrat în rolul de bețiv nu doar că e greu să
ieși din el, dar te simți obligat să ți-l aperi. De aceea, într-o bună zi un
prieten de pahar m-a provocat spunându-mi că oi fi eu mare băutor dar el nu
crede că pot să beau o sticlă de vodcă de unul singur. Nu doar că am băut-o,
dar am băut-o demonstrativ pe nerăsuflate. Eram amândoi pe o coastă din
apropierea liceului, unde se strângeau elevii din clasele mai mari să asculte
muzică la casetofon, să bea și să se sărute cu fetele.
Beam din sticlă fără să fac pauze de respirație. Mă
uitam la soarele adumbrit de nori și lacrimile îmi curgeau pe obraz. Într-o
jumătate de oră mi s-a tăiat firul conștiinței și am aflat a doua zi că nu am
mai putut coborî de pe deal ci m-am rostogolit la propriu până jos.
Prietenul
și Dumnezeu
Printre prietenii mei de atunci se remarca Mircea, pe
care îl simțeam aproape de sufletul meu. Pentru că dincolo de entropia asta în
care trăiam, ne unea credința în Dumnezeu și în mântuirea sufletului. Eu am
fost crescut de o străbunică, un om foarte simplu care m-a dus de mic la
biserică și care a sădit în inima mea dragostea de Dumnezeu. Mai ales dragostea
pentru sfintele icoane.
De aceea în perioada asta tulbure pe care o descriu
citeam în paralel și scrierile Sfinților Părinți, în special literatură
ascetică. Apăruseră convorbirile cu părintele Cleopa, scrisorile Cuviosului
Gheron Iosif, Ascetica și Mistica părintelui Stăniloae. Într-un an am ținut în
Vinerea Mare pentru prima dată post negru. Stăteam întinși în parcul din
autogara Pătârlagele, Mircea și cu mine, și ne uitam la autobuze și la
navetiștii care căpătaseră o luminozitate roșiatică.
Citeam cărți duhovnicești, țineam post uneori, dar ce
folos dacă nu mă duceam duminica la Sfânta Liturghie și nu mă spovedeam? În cei
patru ani de liceu nu m-am spovedit niciodată.
Culturism
și căutarea de sine
După ce am terminat liceul m-am întors în orașul
Buzău, unde am fost un an de zile șomer. Mă pregăteam pentru admiterea la
facultatea de psihologie, citeam Heidegger de la biblioteca județeană și… m-am
apucat de culturism. Regăsindu-mi doi prieteni din școala generală am văzut că
se masificaseră. Cât timp eu m-am ocupat cu băutura ei au tras de fiare și
arătau cam ca eroii din filmele de acțiune. Aveau biceps à la Arnold, trapez à
la Stalone, mers à la Van Damme. Vara se plimbau mândri prin ștrandul din Buzău,
mândri și încordați ca să atragă privirile domnișoarelor ieșite să se prăjească
la soare.
Așa m-am aruncat pe un alt drum al căutării de sine.
Unul în care trebuia să mănânci cât mai mult și mai variat. Eu încercam să
mănânc mult, dar nu puteam și variat fiindcă ar fi trebuit să descopăr o sursă
nesecată de pui, fructe și legume. Marii culturiști devorau zilnic un pui la
masa de prânz. Noi, tinerii aspiranți la titlul de culturist, păpam ce se găsea
prin frigider. Alimente domestice: salam, fasolică, gem pe pâine. Creștea fibra
pe noi, nu și mușchiul.
Unii își injectau steroizi care îi gonflau un timp,
după care se dezumflau și reveneau la forma inițială. M-a frapat faptul că deși
culturiștii cu vechi ștate de plată arătau ca niște eroi legendari se benoclau
în oglinzile sălii de antrenament să vadă cât și dacă le-a mai crescut vreun
mușchi. Ne uitam toată ziua în oglindă mai rău ca fetele. Eram, ce să mai
vorbim, niște cocote masculine.
București
și Psihologie
În vară am dat la Facultatea de Psihologie din
București și am intrat fără probleme. Bucureștiul m-a primit în brațele sale
largi cu tot ce avea el mai bun și mai ispititor. La facultate domnea o
atmosferă de muzeu: profesori bătrâni, universitari, se așezau în fața
studenților și își depănau ca niște
plăci de patefon cursul. La examene nu trebuia decât să dovedești că ai memorie
elefantină. Cine dădea mai exact definiția proceselor gândirii sau formula
legile percepției lua nota mai mare. Nimic creativ, nimic interactiv.
În compensație, colindam anticariatele bucureștene,
participam ca audient la cenaclul literar al lui Cărtărescu. Descoperisem un
profesor de literatură comparată de la Universitatea București care făcea niște
sinapse nebănuite între psihanaliză, semiotică, basmele asiatice,
structuralism, deconstructivism, teologie, heraldică etc. Studenții îl numeau
drăgăstos și criptic CMI. A fost cel mai interesant profesor pe care l-am
întâlnit în viața mea și cea mai rafinată apariție.
Mănăstirea
Străvechiul meu prieten, Mircea, m-a introdus într-un
cerc de tineri care se întâlneau des și mergeau împreună o dată la două
săptămâni la o mănăstire dintr-un ținut arhaic, cum nu văzusem până atunci:
Cetățuia Negru Vodă. Erau studenți la diferite facultăți și îi unea, dincolo de
elanul tineresc, dragostea de Dumnezeu. Toți se spovedeau la părintele stareț,
Modest, un om plin de dragoste și de înțelegere pentru neputințele fiecăruia.
Când ajungeai în satul Cetățeni descindeai mai întâi
la casele unor țigani săraci lipiți pământului. Nu aveau uși sau geamuri la
case. Unii aveau purcei de lapte și vedeai cum intră porcul pe ușă și iese pe
fereastră. Aici mi-a fost dat să aud și cel mai original nume țigănesc. Mi l-a
spus un puradel: Van Damme pe 98. Taică-su cumpărase un calendar în care era o
fotografie a eroului din filmele de acțiune Jean Claude Van Damme și pentru că
i-a plăcut mult calendarul i-a spus copilului așa: Van Damme pe 98.
Când ajungeau la mănăstire pelerinii puteau să vadă pe
un perete exterior bisericuței săpate în piatră gravat cavalerul trac.
Mănăstirea avea și o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Odată, cum
stăteam la Sfânta Liturghie, am văzut că începe să se miște de la sine candela
care stătea atârnată deasupra ei.
Beția
periodică sau dipsomania
Am început să mă spovedesc din două în două săptămâni
la mănăstirea Cetățuia, dar îmi continuam în paralel viața de beție. Ca orice
patimă pe care ți-o întreții beția nu mai era de multă vreme simplă beție,era o
formă clasică de alcoolism. Deși ieșisem din faza în care beam zilnic, intrasem
într-o alta: beția periodică sau dipsomania. Puteam să nu beau o săptămână sau
două și intervenea ceva. O simplă întâlnire cu un prieten căruia îi plăcea și
lui să bea și ajungeam să beau o zi, două, trei încontinuu. Iar treceau două
săptămâni, iar se repeta episodul alcoolic. Jurnalele mele din vremea aceea
sunt pline de decizii solemne că de mâine o să mă las, nu o să mai pun pic de
alcool în gură. Degeaba. Beția periodică se repeta negreșit.
Motivele pentru care aș fi vrut să redevin un om
normal erau multe. În primul rând mă deranja că nu știam când mă trezeam a doua
zi ce am făcut cu o seară înainte. Când beam deveneam agresiv, căutam scandal.
Îi provocam inclusiv pe body-guarzii de la Club A. Dacă nu găseam pe nimeni cu
care să mă bat, loveam în neștire cu pumnii în stâlpii de pe stradă. Mai târziu
am descoperit că e mult mai plăcut să bei de unul singur. Mă retrăgeam într-o
cârciumă din zona Pieței Romane. Stările mele sufletești alternau. Bând singur
la masă într-o zi l-am simțit foarte prezent pe Dumnezeu. Dar alteori îmi venea
gândul să mă urc într-un bloc oarecare de pe bulevardul Magheru și să mă arunc
în gol de la etaj.
„Nu mai știam cine eram eu: cel care eram când mă
îmbătam sau cel care eram treaz?”
Ani de zile după ce am încetat să mai beau am fost
chinuit de această trecere bruscă de la tristețe la bucurie și invers, de la
nădejde la deznădejde. Alcoolul îmi accentuase acest conflict interior și
această instabilitate a stărilor sufletești. Nu mai știam cine eram eu: cel
care eram când mă îmbătam sau cel care eram treaz? Nesfârșitele tentative
eșuate de a scăpa de alcoolism mă făcuseră să am o proastă imagine de sine, o
neîncredere în forțele proprii și în general o teamă și o neîncredere în viitor.
Mă deranja și dependența fizică de alcool. Dacă nu beam viața mi se părea
searbădă, lipsită de relief. Dacă făceam efortul să nu beau, efortul acesta nu
ținea prea mult și mai devreme sau mai târziu sucombam în alcool.
Alcoolul desființează pur și simplu voința omului. A-i
cere unui alcoolic să nu mai bea echivalează cu a-i pretinde unui om fără mâini
și picioare care a căzut într-o groapă să iasă prin propriile lui puteri de
acolo.
De câteva ori am fost la un pas de moarte. Într-o
noapte m-am îmbătat în celebrul Club A, am ieșit afară și am căzut în zăpadă.
Pentru că era o iarnă geroasă, cu multă zăpadă, am zăcut acolo în timp ce
fulgii de nea formau un strat gros pe mine. Dumnezeu m-a salvat printr-un
prieten care mă văzuse întâmplător în club și ieșise îngrijorat după mine,
mirat fiind că nu mai revin înăuntru.
Atacul
de panică și frica de moarte
Cea mai ciudată experiență provocată de alcool a fost
aceea în care, după câteva nopți de băut continuu, nemâncând nimic, am ajuns să
nu îmi mai simt deloc corpul. Alergam într-o seară după un autobuz 601 și îmi
dădeam seama că alerg văzându-mi umbra proiectată de lumina reflectoarelor.
Făceam efortul de a respira și nu îmi simțeam pieptul. Atunci am avut singurul
atac de panică din viața mea. M-a cuprins o teamă îngrozitoare că o să mor. Era
ca și cum conștiința mea se detașase de corpul meu. Deși acest episod m-a
speriat de moarte am continuat să îmi duc existența de căldicel. Mă rugam, mă
spovedeam, țineam pe cât posibil post dar continuam să mă las în voia beției
periodice.
Izbăvirea
și Postul Mare
Izbăvirea a venit într-un an în timpul Postului Mare.
M-am trezit într-o dimineață cu gândul că eu, de fapt, nu am băut niciodată. Și
dacă nu am băut niciodată de ce să beau astăzi? Gândul părea absurd pentru un
om care băuse vârtos timp de mai mult de zece ani. Dar am crezut în el. Și așa
nu am mai băut o zi, două, trei, o săptămână, o lună, un an, ani de zile după
aceea. Mama mea, îndurerată de acest stil de viață pe care îl aveam, a trimis
la mai multe mănăstiri acatiste pentru ca părinții să se roage pentru izbăvirea
mea de patima alcoolului. Cred că pentru rugăciunile ei și ale tuturor celor
care s-au rugat pentru mine Dumnezeu s-a milostivit de mine.
La început, după ce m-am lăsat de alcool, nu mi-a fost
ușor. M-am trezit singur, rupt de vechii prieteni pentru care alcoolul continua
să fie un factor important pentru coeziunea grupului lor. Am înlocuit statul în
crâșmă cu mersul la biserică. Mergeam des la Sfântul Maslu. Am descoperit că mă
ajută foarte mult să mă rog la moaștele sfinților din București.
M-am obișnuit să mă duc săptămânal la moaștele
Sfinților Ciprian, Spiridon, Nectarie, Mina și să îi rog să mijlocească pentru
mine la Dumnezeu. M-am apropiat mult de Sfântul Nectarie, la aceasta
contribuind și nenumăratele mărturii pe care le-am primit de la credincioșii de
pe întreg cuprinsul țării, din care reieșea că sfântul vine repede în ajutorul
oamenilor aflați în necaz. Mi-au devenit foarte apropiați sfinții mucenici și
mărturisitori din închisorile comuniste și Sfântul Ilie Lăcătușu la care am început
să mă rog des.
Dumnezeu
și familia
Mai târziu m-am căsătorit și am descoperit noutatea pe
care o aduce în viața omului familia. Obișnuit ani de zile să trăiască singur,
în familie omul învață să iasă din temnița propriului sine și să accepte și
punctul de vedere al celuilalt (soțul sau soția). Și mai ales învață să lase de
la el, să cedeze, să jertfească ceva din ceea ce îi satisface ego-ul.
Un teolog contemporan spunea că în Biserica Ortodoxă
cădem individual dar ne mântuim împreună în biserică. Pe mine m-a izbăvit
Dumnezeu pentru rugăciunile mamei mele. Pentru că am trăit această experiență
îi îndemn pe toți cei care au în familie un om dependent de alcool să se roage
pentru el. Să citească Acatistul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu Potirul
Nesecat sau să se roage pentru el cu rugăciuni personale, cu inima străpunsă.
FURTUNA
SI CORABIA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
„Cautati mai întâi Împaratia lui Dumnezeu si dreptatea
Lui si toate acestea se vor adauga voua” (Matei 6, 33). Cum, în ce chip sa
cautam mai întâi Împaratia lui Dumnezeu? Iata cum. De vezi furtuna bântuind si
urlând cu furie sau citesti undeva despre un naufragiu, adu-ti aminte de
furtuna patimilor omenesti, cea care nu trece zi sa nu iște muget si tulburare
în inimile oamenilor si care face sa esueze corabia duhovniceasca a sufletului,
sau chiar corabia societatii. Roaga-te sârguitor lui Dumnezeu sa potoleasca
furtuna pacatelor, precum a potolit oarecând cu cuvântul Sau furtuna pe mare si
sa dezradacineze din inimile noastre pacatele, readucându-ne pentru totdeauna
linistea.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 257-258
PASARILE
CERESTI
-
Parintele Arsenie Boca -
Împaratia Cerurilor, comprimata într-o samânta mica, a
luat-o un Om, si-a aruncat-o în gradina Sa, lumea, si s-a facut (crestinul)
copac mare si pasarile cerului s-au salasluit în ramurile lui.
Împaratia Cerurilor nu este pentru pasari, ci pentru
oamenii care traiesc „ca pasarile” – mai desprinse de pamânt si firea
pamânteasca, traind mai dupa firea lor cereasca, traind mai „în grija lui
Dumnezeu”, decât în grija vietii. Pasarile acestea sunt „vulturii” care se vor
aduna ca sa judece lumea (1 Corinteni 6, 2), când pamântul va fi „stârv”.
Parintele Arsenie Boca, Parintele Arsenie
Boca – mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca,
2002, p. 105
Sfântul
Ierarh Diadoh al Foticeei
Despre viața Sfântului Ierarh Diadoh, episcop al
Foticeii din Epirul vechi (nordul Greciei) nu se cunosc prea multe date.
Semnătura sa apare pe o scrisoare din 458 adresată împăratului Leon I, în care
este amintită moartea patriarhului Proterie din Alexandria, ucis de monofiziți.
Scrieri ale Sfântului
Sub numele lui Diadoh e cunoscută o scriere de tip
duhovnicesc împărțită în 100 de capete (cuvântări), pe care Sfântul Maxim
Mărturisitorul și Sofronie din Ierusalim (sec. VII) o citează și îl socotesc pe
acesta drept autor.
Totodată, de la el a mai rămas o „Vedere”, text care
prezintă un dialog purtat în vis cu Sfântul Ioan Botezătorul, în care se
discută despre vederea lui Dumnezeu pe pământ și în viața viitoare.
Cele 100 de capete reprezintă un tratat complet asupra
vieții duhovnicești, al cărei ultim scop este unirea sufletului cu Dumnezeu
prin dragoste (capete 1-2).
Scrierile sale cuprinzând în esență învățături
dogmatice și sfaturi duhovnicești.
Combaterea masalianismului
Remarcând distincția dintre „chipul” lui Dumnezeu în
om și „asemănarea” cu El (capete 4, 88), Sfântul Ierarh Diadoh încearcă să
combată masalianismul (erezie care afirma faptul că Botezul nu alungă pe diavol
din sufletul omului, așadar nu șterge nici păcatul cu totul, ci în omul botezat
sălășluiește și harul, și păcatul; și Duhul Sfânt, și Diavolul).
Pe această cale, Sfântul Ierarh argumentează că dacă
până la Botez înăuntrul sufletului se află diavolul de la botez înăuntrul lui
sălășluiește harul, iar diavolul e scos afară.
„Abia după ce am sporit în ‹asemănare›, în dragoste,
ni se face și harul ‹simțit›. Harul, cum am zis, chiar din clipa în care ne
botezăm se ascunde în adâncul minții”.
Trăirea mistică de care ne vorbește Sfântul Diadoh se
consolidează în jurul rugăciunii, singura în stare să alunge gândurile rele.
„Deci dacă mintea va fi aflată ținând în amintire fierbinte numele sfânt al
Domnului Iisus și se va folosi ca de o armă de numele acela preasfânt și
preamărit, va pleca amăgitorul viclean” (capete 31,32).
Înscrierea în calendarul bisericii române ortodoxe s-a
făcut în anul 2021. El se prăznuiește în fiecare an pe 29 martie, alături de
Sfinții Mucenici Marcu, episcopul Aretuselor, și Chiril diaconul.
Scrieri ale Sfântului Diadoh se găsesc în
volumul I din Filocalie
RUGACIUNEA
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Rugaciunea are darul de a face sa picure în suflet neîncetatul izvor al
bucuriei. Sufletul din care nu se înalta spre Cer glas de rugaciune este
asemenea unei case pustii, plina de paienjenis, locuita numai de pasarile
întunericului. Un suflet care nu se stie ruga, nu va sti ce-i fericirea, chiar
de ar avea toate bogatiile pamântului. Rugaciunea adevarata este truda sfânta.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele
Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p.
112-113
ZIUA
DE ODIHNA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
De ce
oare ziua de odihna vine dupa sase zile de munca? Pentru ca sa nu uitam
niciodata ca, dupa ostenelile acestei vieti, va veni ziua vesnicei odihne.
Caci, dupa cuvântul Apostolului: „Drept aceea s-a lasat alta sarbatoare de
odihna poporului lui Dumnezeu” (Evrei 4, 9). Dar duminica semnifica ziua
învierii obstesti, dupa care va veni o zi de odihna pentru toti cei ce au
lucrat binele în aceasta viata, întru Hristos Iisus.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 292
Sfântul
Cuvios Ioan din Licopolis
În cetatea Licopolis din țara Egiptului, era un bărbat
cu numele Ioan, fiind dat din tinerețe la meșteșugul de teslărie. Ajungând la
vârstă de douăzeci și cinci de ani, s-a lepădat de lume și a petrecut
cincisprezece ani prin felurite mănăstiri, deprinzându-se la viața monahicească
în multe osteneli.
După aceea s-a dus singur la muntele ce se chema „al
Lupului”, care era aproape de Licopolis, unde, zidindu-și o chilie cu trei
încăperi, s-a încuiat într-însa. Deci într-o încăpere se ruga, într-alta făcea
lucrul mâinilor, iar a treia îi era pentru alte trebuință ale vieții lui.
Și a petrecut cincizeci de ani, până la sfârșitul său,
fără să iasă deloc din chilie. Și primea pe fereastră cele trebuincioase lui de
la cei ce-l slujeau; iar celor ce veneau la el, le vorbea despre cele
folositoare. Dar, după ce a împlinit într-acea zăvorâre treizeci de ani, s-a
învrednicit prorocescului dar de la Dumnezeu.
A adormit în Domnul la vârsta de nouăzeci de ani,
aflându-se cu genunchii plecați la rugăciune.
Vedenia
femeii tribunului
Odată, venind la dânsul un tribun, se ruga pentru
femeia sa, ca să-i dea voie să vină înaintea feței sale, fiindcă aceasta dorea
și stăruia să-l vadă pe sfinția sa.
Iar sfântul se lepăda în tot chipul, nevrând nicidecum
să fie văzut de față femeiască, el care și către bărbați vorbea prin fereastră.
Iar după ce mult timp și cu dinadinsul a fost rugat,
văzând credința lor, a făgăduit să se arate femeii în vedenia somnului.
„În această noapte”, zise el, „ mă voi arăta ei, însă
să nu poftească mai mult ca să mă vadă, în trup fiind”.
Și a spus bărbatul acela soției sale cuvintele
cuviosului. Iar ea a văzut în noaptea aceea în vis pe sfântul, venind la dânsa
și zicându-i:
„Ce este mie și
ție, femeie? Pentru ce ai voit să-mi vezi fața mea?
Au doar eu sunt prooroc sau am sfințenie de bărbat
drept? Sunt om păcătos, asemenea pătimaș ca voi; însă am rugat pe Dumnezeu
pentru tine și pentru bărbatul tău, ca să fie vouă după credința voastră”.
Acestea zicând, s-a dus.
Iar femeia, deșteptându-se din somn, a spus bărbatului
său asemănarea sfântului, îmbrăcămintea și cuvintele lui și multă mulțumire a
trimis cuviosului prin bărbatul său.
Și mergând bărbatul la chilia bătrânului, sfântul i-a
apucat înainte cu cuvântul, zicându-i:
„Iată, am împlinit cererea voastră, cercetând pe soția
ta; deci de acum mai mult să nu mai poftească să mă vadă pe mine”.
Pildă
despre înălțarea minții
A fost un oarecare monah, care petrecea în pustia cea
de aproape, bine nevoindu-se în peșteră, mâncând pâine din osteneala mâinilor
sale, se rugându-se neîncetat și sporind în fapte bune.
Deci, văzându-și viața sa curată și cinstită, a
început a se înălța în sine cu părerea, socotindu-se că este îmbunătățit și
sfânt și nădăjduind că niciodată nu va aluneca.
Dar într-o seară târziu, cu voia lui Dumnezeu, a venit
la dânsul ispititorul într-o nălucire de femeie preafrumoasă, ca rătăcită prin
pustie, și, găsind ușa deschisă, a intrat în peșteră și, căzând la picioarele
monahului, l-a rugat s-o lase să se odihnească în peșteră, deoarece o apucase
noaptea.
Iar el, făcându-i-se milă de dânsa, a primit-o,
netemându-se de cădere, pentru că nădăjduia în sine. Și a întrebat-o de unde
vine și cum a rătăcit în acea pustie.
Iar ispititorul, cel cu chip de femeie, mințind multe,
a întins către el vorbă lungă, prin cuvinte înșelătoare. Și monahul ascultând
cu luare-aminte, a început a se porni spre pofta păcatului.
Apoi, spunând amândoi cuvinte desfrânate, (…) monahul
se tulbura cu gândurile și, aprinzându-se într-însul văpaia de pofta
desfrânării, s-au învoit la păcat, și acum se începea fărădelegea.
Dar deodată femeia aceea, chiuind cu mare glas, s-a
stins ca o umbră din mâinile lui și s-a făcut nevăzută.
Atunci, îndată s-a auzit în văzduh glas de diavoli
mulți, care râdeau, hohoteau, îl ocărau și-i ziceau:
„Cel ce se
înalță, se va smeri! Deci tu te-ai înălțat până la ceruri, iar acum ai căzut
până la iad”.
Acel monah, văzându-se așa batjocorit, a căzut în
deznădejde și, lăsându-și chilia și pustia, a ieșit în lume. Într-o cădere ca
aceasta l-a pogorât cea mai înainte înălțare de minte a lui.
Lupta
cu discernământ
Aceasta Cuviosul Ioan o spunea ca despre altul, dar
însuși el era acela:
Mai știu – zicea el – și aceasta, că la acel om,
într-o nălucire, s-au dus diavolii, arătându-i cete de îngeri și căruțe de foc
și mulți purtători de arme, ca și cum ar fi venit un împărat, ce-i zicea:
„Întru toate cu dreptate și cu bunătate ai petrecut,
o, omule. Deci de acum închină-te mie și ca pe Ilie te voi înălța pe tine”.
Iar monahul acela a zis în sine:
„Eu în toate zilele mă închin Împăratului meu Iisus
Hristos și, de ar fi fost El, nu de aceasta ar fi avut trebuință de la mine”.
Și a răspuns diavolului:
„Eu pe Dumnezeu Îl am Împărat și Stăpân, Căruia
totdeauna mă închin, iar tu nu ești împăratul meu!”
Și îndată s-au
stins diavolii.
(Extras din „Viețile Sfinților”, ed.
Episcopiei Romanului, 2001
Sfântul
Cuvios Ilarion cel Nou
Cuviosul Ilarion din tinerețe s-a călugărit,
purtându-și crucea și urmând lui Hristos Cel răstignit, patimile trupești
supunându-și cu înfrânare.
El pe toți monahii i-a covârșit cu fapta bună și,
într-o chilie întunecoasă închizându-se, fără tulburare a petrecut mulți ani și
s-a luminat cu nepătimirea. Pentru aceea și de rânduiala preoțească s-a
învrednicit și a fost egumen al mânăstirii ce se numea Pelichit, în Asia,
aproape de Elespont.
Și a făcut minuni alese, că jivinele care vătămau
semințele roditoare le certa și le izgonea cu cuvântul din țarini și din
grădini, grindina a potolit-o cu rugăciunea și pământul cel însetat cu ploaie
l-a adăpat, iar curgerea râului, ca și Elisei proorocul, a despărțit-o; mâna
cea uscată a unui om a tămăduit-o, pe un orb l-a făcut să vadă și șchiopilor
le-a dăruit tămăduire; pe diavoli i-a izgonit, iar pescarilor, care în zadar se
osteneau, cu pești mulți le-a umplut mrejele.
Despre dânsul scrie Cuviosul Iosif, scriitorul de
cântări, în a opta peasnă a canonului, că pentru cinstirea icoanei
Mântuitorului a răbdat prigoniri de la muncitori și îl numește mucenic.
Pentru că a viețuit, precum se povestește într-o
cuvântare, pe vremea împărăției lui Leon Armeanul (813-820), care a călcat
sfintele icoane. Altora li se pare, cu adevărat, că a trăit pe vremea
împărăției lui Leon Isaurul (717-741) și a lui Copronim, fiul lui (741-775),
care cu mulți ani mai înainte de Leon Armeanul a fost.
A pătimit pentru sfintele icoane în acea vreme când
voievodul lui Copronim, la Hanodracon, a năvălit fără veste cu oaste asupra
mânăstirii ce se numea Pelichit, în sfânta și marea joi a mântuitoarelor
Patimi, când se săvârșea dumnezeiasca Liturghie.
Și, intrând în biserică și în Altar cu îndrăzneală, a
poruncit să tacă cântarea și a răsturnat la pământ Sfintele și dătătoarele de
viață Taine ale lui Hristos.
După aceea, prinzând pe cei mai aleși monahi,
patruzeci și doi la număr, i-a ferecat cu legături de fier, iar pe ceilalți
chinuindu-i cu bătăi cumplite, le-a rupt trupurile; pe alții, bărbile și fețele
lor cu smoală ungându-le, i-a aprins și altora nasurile le-a tăiat.
După aceea a aprins mânăstirea și biserica, iar pe cei
ferecați, patruzeci și doi de părinți, i-a surghiunit în țara de la marginea
Efesului și acolo, într-o baie veche încuindu-i, i-a chinuit cu silă de moarte.
Deci, în acea vreme, și Cuviosul Ilarion, ca un mai
mare între părinții aceia, având rânduiala egumeniei, se știe că a pătimit mult
și și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu pentru sfintele icoane.
(Extras din „Viețile Sfinților”, ed.
Episcopiei Romanului, 2001)
--
Pr. Alexandru Stanciulescu - Barda ,
Parohia Malovat , jud. Mehedinti, Romania
tel. 0724 998086
FACLIA
INIMII
-
Fericitul Trifon Turkestanov -
Furtunile vietii nu-i sunt spre îngrozire celui ce-i
straluceste-n inima faclia pe care focul Tau a aprins-o. Împrejur e întuneric
si vreme mohorâta, e vuiet de vijelie si spaima cumplita. Iar în sufletul lui e
lumina si pace: Hristos e acolo! Si inima cânta: Aliluia!
Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea
lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru
toate”, p. 128
NISIPUL
AURIFER
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Când
fratele tau va gresi în vreun fel fata de tine, de pilda te va vorbi de rau, te
va bârfi fata de cineva, relatându-i aceluia spusele tale într-o forma
denaturata, nu te supara pe el, nu-l urî. Cauta sa vezi în el partile bune,
atâtea câte vor fi existând. Ca în fiecare om, tine seama de ele cu dragoste,
neluând în seama raul ce ti l-a facut bârfindu-te, ca pe o murdarie care nu
merita atentie, ca orice plasmuire diavoleasca. Asa cum cautatorii de aur nu
iau în seama multimea nisipului si a impuritatilor în nisipul aurifer,
oprindu-se numai asupra firisoarelor de aur, desi acestea sunt foarte putine,
le pazesc cu grija, le spala, extragându-le din masa nisipului netrebnic,
întocmai face si Domnul cu noi, culegându-ne si curatându-ne cu îndelunga
rabdare.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 467
DORUL
DE PATRIE
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Când te
gasesti într-o tara straina sau te afli într-o calatorie, gândul ti se abate
mereu spre patria si casa ta si într-acolo te atrage. Învata din aceasta
întâmplare ca asemenea si noi, cei ce pribegim în lume ca într-o tara straina,
trebuie sa ne întoarcem cugetul spre Patria cereasca, unde este Tatal nostru,
Caruia astfel ne rugam: „Tatal nostru, Care esti în Ceruri”, unde se gaseste
casa noastra si pacea noastra cea fara de primejdie, „unde Iisus a intrat
pentru noi ca Înaintemergator” (Evrei 6, 20), unde este mostenirea noastra, pe
care ne-a gatit-o Preabunul si Milostivul nostru Mijlocitor – Hristos, unde
este pregatita Cina cea mare si Nunta Mielului, unde nenumaratele multimi ale
Puterilor celor netrupesti stau înaintea scaunului de domnie al Maririi, unde
stau cetele Sfintilor celor ce-au vietuit de la începutul lumii si care, dupa
pribegia lor pamânteasca, dupa osteneli, nevointe si suferinte, s-au odihnit
întru Împaratia Cerurilor. Acolo ei sunt încununati si ne asteapta cu dorire
mare pâna când vom intra si noi întru acea odihna.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 69
Sfântul
Sfințit Toma,
patriarhul
Constantinopolului
Cel între sfinți, Părintele nostru Toma, pentru multe
fapte bune și desăvârșita înțelegere și dreapta credință, a fost diacon la
biserica cea mare a Constantinopolului, pus de Cuviosul Părintele nostru, cel
mare întru minuni, Patriarhul Ioan Pustnicul.
Apoi a fost rânduit sachelar de dânsul, în vremea
împărăției lui Mavrichie (582-602). Dar după moartea preasfințitului Ioan și a
fericitului Chiriac, care a fost după dânsul patriarh, a fost ales patriarh al
Bisericii Constantinopolului Sfântul Toma, în vremea împărăției tiranului
Foca(602-610), și își îndrepta scaunul său bine, păstorind cu înțelepciune
cuvântătoarea turmă a lui Hristos.
În zilele patriarhiei lui s-a făcut o mare minune în
partea Galatiei, pe care o vom povesti aici de față:
Cele
două cruci care se pleacă una altuia
În unele cetăți de acolo, făcându-se umblare cu cruci
și cu litanii, crucile cele mari ce se purtau atunci, singure de sine, cu o
putere minunată și neoprită plecându-se una spre alta, se loveau și se
sfărâmau.
Despre acea minune străbătând vestea pretutindeni,
preasfințitul Patriarh Toma al Constantinopolului a chemat din părțile acelea
pe Sfântul Teodor Sicheotul, bărbat înainte văzător și făcător de minuni, și
l-a întrebat ce ar însemna minunea aceea.
Iar Sfântul Teodor îl încredință de minune că a fost
cu adevărat, însă ce ar însemna nu voia să-i spună, zicând că nu știe acele
taine.
Atunci, preasfințitul Patriarh Toma i-a căzut la
picioare cu rugăminte și prin acea smerenie l-a silit pe bătrân ca mai înainte
să-i spună cele ce vor fi.
Deci, bătrânul a zis că acea plecare a crucilor,
lovirea și sfărâmarea lor, înseamnă multe primejdii și risipire în Biserica lui
Dumnezeu și în împărăția grecească, primejdii care vor veni pe de o parte de la
cei din afară, iar pe de alta, de la cei dinăuntru vrăjmași.
Pentru că din afară o să fie grea năvălire a
barbarilor, iar dinăuntru, oamenii cei numiți cu numele lui Hristos,
despărțindu-se de credință, vor începe a se izgoni unul pe altul, a se sfărâma
și a se pierde.
Pentru aceasta, multe biserici ale lui Dumnezeu se vor
pustii și se vor strica și toate acestea vor fi în curând.
Rugămintea
Sfântului Toma
Acestea auzindu-le patriarhul, s-a înspăimântat foarte
și s-a rugat cuviosului (Sfântului Teodor Sicheotul) să se roage lui Dumnezeu
pentru dânsul și să-i ia sufletul degrabă din trup, mai înainte de a veni
risipirea cea mai înainte spusă ca să nu vadă el niște primejdii ca acestea,
venind asupra Bisericii. (…)
Deci, chiar nevrând, Cuviosul Teodor a făcut voia
preasfințitului Patriarh Toma, s-a rugat lui Dumnezeu pentru sfârșitul lui și a
trimis la dânsul, zicând:
„Poruncești ca să vin la tine, sau acolo ne vom vedea
amândoi înaintea lui Dumnezeu?”.
Iar Sfântul Toma a răspuns prin trimis:
„Să nu-ți pierzi, părinte, liniștea ta; destul îmi
este că ai zis: «Acolo ne vom vedea înaintea lui Dumnezeu?»”. (…)
Și în aceeași zi, preasfințitul Patriarh Toma, înainte
de vremea Vecerniei, bucurându-se, s-a despărțit de trup și s-a dus către
Domnul, în vremea împărăției aceluiași Foca.
(Extras din „Viețile Sfinților”, ed. Episcopiei
Romanului, 2001)
Sfânta
Maria Egipteanca
Sfânta Maria Egipteanca s-a născut în Egipt. Când era
de doisprezece ani, trăind încă părinții ei, s-a lepădat de dragostea lor și
s-a dus în Alexandria, trăind în desfrânare. Cunoscându-și prin purtarea de
grijă a lui Dumnezeu păcatul, pentru făgăduința dată Maicii Domnului, s-a dus
în pustie, trăind în pocăință, asceză și bineplecând lui Dumnezeu, a ajuns la
foarte mari măsuri duhovnicești.
Viața Sfintei Maria Egipteanca a fost descoperită
Cuviosului Zosima, precum este scris în Viețile de sfinți. Acesta trăise de mic
în mănăstire, fiind foarte sporit. Însă pentru a-l izbăvi de gândul său de
înălțare, Dumnezeu a rânduit s-o întâlnească pe Sfânta Maria Egipteanca: Ea,
care viețuise de mică în desfrânare, dar care totuși mai apoi a ajuns la măsuri
de care nici nu-și putea închipui Cuviosul.
Cum și-a cunoscut păcatul? Ce a făgăduit Maicii
Domnului? Ce daruri îi dăduse Dumnezeu?
Vă învit să citiți:
„O putere dumnezeiască mă oprea…”
Deci, cu astfel de sârguință m-am dus la Ierusalim și
câte zile mai înainte de praznic am petrecut, tot cele asemenea celor dintâi am
făcut, dar mai multe și mai rele, pentru că nu eram îndestulată cu tinerii care
au fost cu mine în corabie și pe cale, ci și pe mulți alții, cetățeni și
străini, îi adunam la acea necurăție.
Iar după ce a sosit praznicul Sfintei înălțări a
Cinstitei Cruci eu, ca și mai înainte, umblam vânând sufletele tinerilor.
Și am văzut foarte de dimineață, pe toți alergând cu
un gând la biserică. Deci, m-am dus și eu, am alergat cu cei ce alergau și am
intrat cu ei în pridvorul bisericii.
Și când a sosit ceasul înălțării Cinstitei Cruci a
Domnului, eu, silindu-mă să intru în biserică cu poporul, mă îndesam, dar eram
împinsă înapoi și înghesuindu-mă cu multă osteneală și silă, m-am apropiat de
ușa bisericii și eu ticăloasa.
Dar, după ce am pășit pe pragul ușii, alții fără de
oprire intrau, iar pe mine o putere dumnezeiască mă oprea, nelăsându-mă să
intru.
Și iarăși m-am ispitit, dar m-a împins înapoi. Și
singură stăteam lepădată în pridvor, părându-mi-se că aceasta mi se întâmplă
din slăbiciune femeiască; iar când intrau alții, mă amestecam și mă sileam să
intru, dar m-am ostenit în zadar.
Pentru că iarăși, când piciorul meu cel păcătos s-a
atins de prag, biserica pe toți îi primea, neoprind pe nimeni, dar pe mine
singură ticăloasa nu mă primea
Astfel de trei sau patru ori pătimind, ostenindu-mă și
nimic sporind, am slăbit, și n-am putut să mă mai amestec cu cei ce intrau,
fiind și trupul meu foarte obosit de sila celor ce mă înghesuiau.
Și de acum fiind în rușine și în deznădăjduire, m-am
depărtat și stăteam într-un colț al pridvorului bisericii.
Și abia oarecând mi-am venit în simțire și am înțeles
care a fost pricina ce mă oprea a vedea lemnul făcător de viață al Crucii
Domnului.
Pentru că se atinsese de ochii inimii mele lumina
înțelegerii celei mântuitoare, porunca Domnului cea strălucită, care luminează
ochii cei sufletești, arătându-mi că tina faptelor mele îmi oprește intrarea în
biserică.
Deci, am început a plânge, a mă tângui și a mă bate în
piept, scoțând suspinuri din adâncul inimii mele.
Și plângând în locul unde stăteam, am văzut sus icoana
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu stând în perete. (…)
Acestea zicând, aprinzându-mă cu credință și cu
nădejdea spre milostivirea Născătoarei de Dumnezeu întărindu-mă, am plecat din
locul acela în care făceam această rugăciune și, ducându-mă iarăși la cei ce
intrau în biserică, m-am amestecat printre dânșii.
(…) Apoi ajungând la ușile acelea, care atât mi se
închiseseră, fără de osteneală am intrat înăuntru în biserică, iar cinstitul și
de viață făcătorul lemn al Crucii m-am învrednicit a-l vedea și am văzut
tainele lui Dumnezeu, Care este gata să primească pe cei ce se pocăiesc. Și,
căzând la pământ, m-am închinat cinstitului lemn al Sfintei Cruci, l-am sărutat
cu frică și am ieșit, sârguindu-mă a merge spre chezășuitoarea mea.
Făgăduința dată Maicii Domnului
Și ajungând la acel loc, unde era sfânta icoană a
chezășuitoarei mele scrisă cu mâna, și plecând genunchii, m-am închinat
înaintea Pururea Fecioarei Născătoare de Dumnezeu și aceste cuvinte am zis:
„Tu, o, pururea fericită Fecioară, Stăpână de
Dumnezeu Născătoare, deoarece ai arătat spre mine a ta preabună iubire de
oameni și de nevrednicele mele rugăciuni nu te-ai îngrețoșat – căci am văzut
slava care pe dreptate cu nevrednicie îmi era mie desfrânatei ca să o văd dau
slavă lui Dumnezeu care prin tine primește pocăința păcătoșilor.
Și mai mult ce am să gândesc eu, păcătoasa, sau
ce am să zic?
Acum este vremea, stăpână, să fac ceea ce prin
chezășuirea ta am făgăduit. Acum oriunde voiești, povățuiește-mă pe mine, acum
să-mi fii mie de aici înainte învățătoare spre mântuire, povățuindu-mă la calea
pocăinței”.
Acestea grăindu-le, am auzit un glas de departe
strigând: „De vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla!”
Auzind glasul acela și crezând că a fost pentru mine,
cu lacrimi am strigat, căutând spre icoana Născătoarei de Dumnezeu:
„Stăpână, Stăpână de Dumnezeu Născătoare, nu mă lăsa
pe mine!” Așa strigând, am ieșit din pridvorul bisericii și cu grabnică
alergare am plecat.
Lupta
Iar ea a zis către dânsul:
„Crede-mă, părinte Zosima, că șaptesprezece ani am
petrecut în pustia aceasta, ca și cu niște fiare cumplite luptându-mă cu
poftele mele nebunești.
Pentru că, începând să gust hrană, îmi venea
dor de carne și de pește, pe care le aveam în Egipt. Însă doream și băutura
vinului cea poftită de mine, pentru că mult vin beam când eram în lume; iar
aici, neavând nici apă, cumplit mă ardeam de sete și cu nevoie răbdam.
Încă mi se făcea și dor de cântece desfrânate, care
foarte mult mă tulbura și mă silea să cânt cântece diavolești, cu care mă
deprinsesem.
Dar îndată lăcrimând și în piept bătându-mă, îmi
aduceam aminte de făgăduințele pe care le-am făcut când am ieșit în pustia
aceasta și mă duceam cu gândul înaintea icoanei Preacuratei Născătoare de
Dumnezeu, ajutătoarea mea, și înaintea ei plângeam, rugând-o să izgonească de
la mine gândurile acelea, ce-mi tulburau ticălosul meu suflet.
Iar după ce deajuns plângeam și mă băteam în
piept cu osârdie, atunci vedeam o lumină ce mă lumina de pretutindeni și mi se
aducea o alinare, care mă scotea din întreitele valuri ale ispitelor.
Iar gândurile care mă împingeau iarăși spre
desfrânare, cum ți le voi spune ție, părinte?
Iartă-mă, pentru că se aprindea foc înăuntrul
inimii mele pătimașe, ce mă ardea toată de pretutindeni și spre pofta
amestecării mă silea.
Iar când îmi venea un gând ca acesta, atunci mă
aruncam la pământ și mă udam cu lacrimi, socotind că stau înaintea Maicii
Domnului, chezășuitoarea mea, care îmi judeca călcarea mea de așezământ și îmi
arăta cu înfricoșare muncile pentru aceasta.
Și nu mă sculam de la pământ ziua și noaptea,
până ce lumina cea dulce iarăși strălucea și gonea gândurile ce mă tulburau.
Iar ochii îmi ridicam către chezășuitoarea mea,
rugându-mă neîncetat să-mi ajute mie, celei ce mă chinuiam în noianul acesta al
pustiei.
Căci cu adevărat am avut-o pe aceea ajutătoare
și la pocăință sporitoare.
Și așa am săvârșit șaptesprezece ani, nenumărate nevoi
pătimind.
Iar de atunci până astăzi ajutătoarea mea cea întru
toate, Născătoarea de Dumnezeu, mă povățuiește de mână la toate”.
Trecerea peste apă
Astfel gândind bătrânul, iată cuvioasa a venit și a
stat de cealaltă parte de râu, de unde venea.
Iar Zosima s-a sculat, bucurându-se și veselindu-se și
slăvea pe Dumnezeu.
Dar se lupta încă cu gândul că nu va putea sfânta să
treacă Iordanul.
Și a văzut-o pe ea însemnând Iordanul cu semnul crucii
– pentru că toată noaptea atunci lumina luna și cu acea însemnare s-a dus
sfânta pe apă și, umblând pe deasupra, venea la Cuviosul Zosima.
Iar el a vrut să i se închine ei, însă dânsa l-a
oprit, când călătorea încă pe apă, zicându-i:
„Ce faci, părinte, căci ești preot și porți la tine
dumnezeieștile Taine?”
Iar el a ascultat pe aceea ce-i grăia, care, ieșind de
pe apă, a zis către bătrân:
„Binecuvintează, părinte! Binecuvintează!”
Iar el a răspuns către dânsa cu cutremur – pentru că
îl cuprinsese spaimă de vedenia cea preaminunată -, zicând:
„Cu adevărat, Dumnezeu este nemincinos, Cel ce a
făgăduit ca să asemene Lui pe aceia care se curățesc pe ei după puterea lor.
Slavă Ție, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce mi-ai
arătat mie prin această roabă a Ta, cât sunt de departe de măsura
desăvârșirii!”
Alte lucruri minunate din viața Sfintei veți afla în
„Viețile Sfintilor”, ed. Romanului, 2001
RESPIRATIA
LAUNTRICA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Sufletul respira prin adevar, adica prin gânduri si
idei pline de adevar. Gândurile adevarate, drepte sunt o respiratie a Duhului
Sfânt. Adevarul este pentru om tot atât de simplu, de usor, de subtil, de
vital, ca si gândul si respiratia.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 280
MIREASMA
BINEPLACUTA
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca, atunci când focul se atinge de tamâie sau de o alta pulbere
bine mirositoare, apare dintr-o data fumul si se ridica o mireasma bineplacuta.
Întocmai se întâmpla si atunci când harul Duhului Sfânt se atinge de o inima
omeneasca: în clipa aceea, într-o asemenea inima se desteapta suspinul si
rugaciunea cea adevarata, la fel ca si buna mireasma ce-a fost stârnita de foc,
si se înalta la Tatal Ceresc, dobândind la Dânsul har si mila. Aceasta întâmplare
ne învata sa cerem Duhul Sfânt de la Dumnezeu, pentru ca El sa trezeasca
adevarata rugaciune în inimile noastre – „Duhul înfierii, prin care strigam:
Avva! Parinte!” (Romani 8, 15).
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 160
--
Pr. Alexandru Stanciulescu - Barda ,
Parohia Malovat , jud. Mehedinti, Romania
tel. 0724 998086
BELSUGUL
CASEI
-
Sfantul Teofan Zavoratul -
Casa
celui ce s-a lenevit în vremea secerisului nu va avea parte de îmbelsugare, si
cine este nepasator acum va ramâne lipsit de mângâierea dreptilor când va veni
ceasul rasplatirii.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 126
FOLOSUL
DUHOVNICESC AL ȘTIINȚELOR
Pr.
Ioan Vlăducă
Sfinţii Părinţi, cunoscând folosul ştiinţelor,
îngăduiau tinerilor să se ocupe cu acestea, respectând anumite principii.
Sfântul Grigorie Palama spune că este bine să te ocupi puţin cu studiul
limbilor, cu retorica, cu istoria, cu tainele naturii, cu ştiinţa logicii şi cu
figurile geometrice. Şi aceasta, nu numai pentru a le putea întrebuinţa la
ceva, ci şi pentru că antrenează ochiul sufletului pentru a putea discerne
lucrurile. Dar a rămâne ataşat lor tot timpul e rău.
Prin aceste cuvinte, Sfântul Grigorie arată atât
folosul ştiinţelor cât şi limitele lor. Este folositor să studiem ştiinţele,
fiindcă antrenează ochiul sufletului pentru a discerne bine lucrurile. Studiul
ştiinţelor este un antrenament intelectual care constituie o bună pregătire
pentru studiul duhovnicesc. Dar a rămâne ataşat ştiinţelor tot timpul e rău,
fiindcă ştiinţele sunt limitate la lumea aceasta. Prin ştiinţe putem ajunge
doar la concluzia că există un foarte înţelept Creator al acestei lumi. Ştiinţele
nu ne dau posibilitatea să înaintăm mai mult în cunoaşterea lui Dumnezeu. De
aceea spune că este rău să rămânem atașați de ele tot timpul.
Ortodoxia
și științele
Ortodoxia nu este nicidecum împotriva minții umane și
a științei. „Noi nu condamnăm mintea și științele, ci abuzul și reaua lor
întrebuințare și venerația nemăsurată ce li se acordă” , spune Sfântul Grigorie
Palama. Ce înseamnă „abuzul”? Ce înseamnă „reaua lor întrebuințare”? Ce
înseamnă „venerația nemăsurată ce li se acordă”?
Abuzul este preocuparea exagerată cu științele, în
dauna vieții duhovnicești.
Reaua întrebuințare a științelor înseamnă folosirea
lor într-un mod în care se încalcă voia lui Dumnezeu.
Iar venerația nemăsurată ce li se acordă este
exagerarea valorii științelor, falsa impresie că științele pot explica orice
sau că sunt necesare pentru mântuire.
Deși nu sunt necesare pentru mântuire, științele
contribuie la formarea intelectuală și chiar duhovnicească.
Pentru copiii și adolescenții din vremea noastră,
științele autentice sunt foarte importante deoarece:
-arată înțelepciunea cu care Dumnezeu a creat toate
componentele universului;
-permit combaterea științifică a ateismului și
evoluționismului;
-permit combaterea științifică a practicilor nocive
(avort, contracepție, fumat, consum de droguri, abuz de alcool, etc) ;
-ocupă timpul cu ceva folositor;
-disciplinează mintea;
-întăresc voința și statornicia;
-oferă o motivație bună pentru continuarea studiilor;
-au aplicații practice în multe domenii de activitate,
dând posibilitatea viitorilor tineri să fie de folos neamului nostru.
În cartea sa, intitulată Logica, Sfântul Ioan
Damaschin îi îndeamnă pe cititori „a se sui prin simțiri către Cel mai presus
decât toată simțirea și înțelegerea, Care este Pricinuitorul tuturor și
Ziditorul și Făcătorul. Că din frumusețea zidirilor Sale pe potrivă se vede
Ziditorul”.
Prin urmare, să studiem și să folosim și noi științele
spre slava lui Dumnezeu!
(Articol publicat în Revista Atitudini Nr.
11)
CU
NOI ESTE DUMNEZEU
-
Sfantul Nicolae Cabasila -
Domnul
Nostru Iisus Hristos nu s-a multumit cu aceea sa împrastie samânta vietii pe
pamânt, pentru ca imediat dupa aceea sa se retraga, lasând oamenilor grija de a
supraveghea cresterea ei, nici n-a aprins foc, pe care sa-l lase în seama
oamenilor sa-l sporeasca si, în sfârsit, nici n-a adus foc si sabie, ca sa le
dea oamenilor si apoi sa plece. Nu, ci însusi Dumnezeu este cu noi, dupa
cuvântul Apostolului: „Dumnezeu este cel ce lucreaza în voi, El va face si sa
voiti si sa savârsiti” orice lucru, asa încât El Însusi aprinde focul si-l pune
unde e lipsa, dupa cum tot El Însusi este cel ce mânuieste sabia. Ca sa nu mai
lungim vorba, doar nu se va semeti securea fata de cel ce o ridica. Tot asa
nici unul dintre noi nu va putea savârsi vreun bine, daca n-ar fi ajutat de
Bunatatea cea desavârsita.
Sfantul Nicolae Cabasila, Talcuirea
Dumnezeiestii Liturghii si despre viata in Hristos, traducere de Pr. Ene
Braniste si Pr. Teodor Bodogae, Ed. Arhiepiscopiei Bucurestilor, Bucuresti,
1992, p. 132
DUHUL
SFANT
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Duhul
este atât de subtil, încât poate patrunde prin orice creatura, materiala sau
spirituala, prin toate „duhurile” rationale si prin toate sufletele
nerationale, prin corpurile ceresti, prin pamânt, prin toata materia organica
si anorganica, fara sa întâmpine vreun obstacol, fiind totdeauna mai presus de
ele si dându-le viata, ca Duh al lui Dumnezeu, sau penetrând cu usurinta orice
materie, fara a-i da viata, precum muntii, pietrele, peretii, ca si cum n-ar
întâlni nimic în cale. Prezenta lui Dumnezeu se vadeste chiar daca faci
abstractie de orice alta realitate de natura spirituala sau materiala. De aceea
pot spune oricând ca sunt cu Dumnezeu, închipuindu-mi ca sunt numai eu cu El.
„Ca Tu cu mine esti”, spune psalmistul (Psalmul 22, 4). „Eu sunt cu tine”, îi
spune Domnul Apostolului Pavel (Faptele Apostolilor 18, 10).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 403
---
Pr. Alexandru Stanciulescu - Barda ,
Parohia Malovat , jud. Mehedinti, Romania
tel. 0724 998086
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu