Mihai Caba - Camil Petrescu sau viaţa ca un roman

 

Camil Petrescu sau viaţa ca un roman

Mihai Caba

08 Mai 2024

 

Romanul e luptă, ciocnire de caracter. Fără temeritate, fără aventură, fără ciocnire nu există conflict, fără conflict nu există destin şi fără destin nu există roman (Camil Petrescu)

 

Titlul propus face o oarece trimitere aluzivă, la care „motto”- ul adăugat o individualizează indubitabil. Da, e vorba de scriitorul Camil Petrescu, căruia istoriografia literaturii române îi atribuie recunoscute calităţi de romancier, dramaturg, nuvelist şi poet, cu menţiunea specială de a fi fost romancierul ce „a pus capăt romanului tradiţional, fiind iniţiatorul romanului modern”, aşa cum aveau să conchidă, de-a lungul timpului, ilustre „voci” ale istoriografiei şi criticii literare româneşti.

 

Dacă ar fi, pentru exemplificare, să ne oprim fie şi numai la George Călinescu, considerat cu discernământ indiscutabil adevărat „părinte” al istoriei şi criticii noastre literare româneşti şi să zăbovim, răsfoindu-i „opus magnum” , după cum mai este denumită monumentala sa „Istorie”, editată la Fundaţiile Regale în 1941, la paginile 658 – 666, consacrate analizei critice a operei literare a lui Camil Petrescu, vom găsi aprecieri de mare fineţe ale observabilităţii sale: „Camil Petrescu este un prozator remarcabil, cu un dar vădit de a se exprima exact, mai colorat prin asta decât mulţi colorişti intenţionaţi. El şi-a însuşit acel aer de nepăsare formală, de precesiune, pe care o cere autenticitatea indiscutabilă a faptelor. (...) Eroii lui Camil Petrescu au toţi repeziciunea discursului şi tonul acela tipic de iritaţie care sunt ale autorului însuşi în scris, încât toţi sub felurite veşminte par a purta capul multiplicat al vorbitorului la persoana întâia. Stilul lui Camil Petrescu zugrăveşte prin ritmica lui pe un singur erou, pe acela care observă şi se analizează”.

 

În ceea ce priveşte autenticitatea, ca precept al scrierilor sale, însuşi autorul avea să-o mărturisească cu dezinvoltură: „Singura realitate pe care o pot povesti este realitatea conştiinţei mele, conţinutul meu pshihologic.”  Şi mărturisirea lui Camil Petrescu nu se opreşte aici. Ea se continuă, răsfrângându-se cu o aceeaşi tărie a afirmaţiei şi asupra naraţiunii şi stilului romanelor sale: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu...din mine însumi nu pot ieşi (...) eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi”.

 

Într-adevăr, după cum a lăsat să se şi vădă în romanele sale, tragismul şi cumplitele orori ale primului război mondial prin care a trecut  tânărul combatant Camil Petrescu „rănit pe front” şi în cele din urmă „fiind luat prizioner”, nu s-ar fi putut ca „vocea” conştiinţei sale scriitoriceşti să nu se identifice cu cea a personajelor principale, rezumându-mă, ca o justeţe a afirmaţiei făcute, doar la  sublocotenentul Ştefan  Gheorghidiu, protagonistul din Ultima noapte..., un „alter ego” al scriitorului, care trăieşte drama intelectualului inadaptat la societatea burgheză bucureşteană a celui de al XX-lea veac şi la George Demetru Ladima, un „poet talentat şi ziarist intransigent”, personaj absent din Patul lui Procust, al cărui portret reliefează „talentul, onestitatea şi demnitatea gazetarului, care nu poate accepta „compromisul scrierii la comanda patronilor veroşi” şi drept urmare a crezului  său infailibil (Nu sunt în stare să scriu două rânduri care să nu vie dintr-o convingere adâncă), demisionează de la gazetă. Nu peste mult timp, atât himerele unei iubiri ideale cât şi realitatea constrângerilor materiale în care trăieşte stânjenit, ca într-un „pat procustian”, îl împing  decisiv spre dramatismul actului final al... sinuciderii.

 

Să recunoaştem, fără echivoc: Şi-n primul caz şi în celălalt, dar şi-n multe altele, auzim desluşit puternica  şi lucida „voce” a lui Camil Petrescu: „Câtă luciditate, atâta conştiinţă, câtă conştiinţă atâta pasiune şi deci atâta dramă.” 

 

Şi dacă tot vorbim despre preceptele de modernitate ale romanului camil-petrescian, după o lectură captivantă fie şi numai a romanelor sale „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” şi „Patul lui Procust” (ultimul fiind o inspirată metaforă a mitologiei antice), care ne-au vrăjit anii liceeni ai adolescenţei cu emotivitatea digresiunii şi suspansului urmărite „cu sufletul la gură”, ajungem şi la preceptul anticalofilismului, a împotrivirii sale faţă de un scris frumos, în scopul susţinerii unei formule literare a confesiunii şi a jurnalului, pe care autorul îl va detalia într-un eseu din Teze şi antiteze: „Un roman de adâncire a sentimentelor metafizice se lucrează cu atenţia şi răbdarea unui covor de preţ”.

 

Ultima creaţie a romancierului Camil Petrescu, scrisă în spre sfârşitul vieţii sale, fără a fi fost terminată, este masivul roman social, în 6 volume, „Un om între oameni”, închinat memoriei istoricului, jurnalistului patriot şi înflăcăratului luptător paş´optist, Nicolae Bălcescu, în care, printr-o documentare aprofundată şi o elaborare în stilul cronicii „de tip balzacian”, autorul reconstruieşte imaginea societăţii principatelor române  din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Din păcate, scriitorul nonconformist, Ion Negoiţescu, avea să fie „necruţător”, atât cu romanul: „o întreprindere jalnică”, cât şi cu autorul: „ce îmbrăţişase principiile realismului socialist”.

 

Din fericire, însă, „vocea” pertinentă şi deliberatoare a profesorului şi criticului literar Şerban Cioculescu aduce, în volumul „Varietăţi critice”, din 1966, „reparaţia” necesară: „Lucrare de vastă documentare și de pătrunzătoare reconstituire a momentului istoric, romanul [Un om între oameni] este poate capodopera lui Camil Petrescu și una dintre culmile literaturii noastre epice”.

 

Peste vreme şi criticul Nicolae Manolescu, autorul „Istoriei critice a literaturii române. 5 secole de literatură”, Editura Paralela 45, 2008, îl va remarca pe romancierul Camil Petrescu, notând cu deliberare autorizată:  „Camil Petrescu este probabil cel dintâi scriitor care a simţit nevoia să coboare, în romanele sale, viaţa de pe scenă în stradă, atât în sensul introducerii în limbajul eroilor a banalităţilor cotidiene, cât şi în acela al renunţării la emfaza care marca în romanul doric vorbirea şi gesturile personajelor.(...) Întreaga poetică a romanului camil-petrescian exprimă renunţarea curajoasă la iluzia cunoaşterii absolute a omului”. 

 

Un alt capitol forte al operei literare a lui Camil Petrescu este şi dramaturgia, în care a dovedit şi în acest domeniu al literaturii certe veleităţi ale genului dramatic, fiind considerat de către critici îndreptăţiţi  „un om de teatru complet”, în care  prestaţia sa de dramaturg a fost apreciată drept „vocaţia primă şi cea mai acută” a scriitorului.

 

Din acest esenţial punct de vedere, iată cum este văzut Camil Petrescu, în lucrarea cu acelaşi titlu, din 1972, de către remarcabilul istoric şi critic literar Marian Popa, „un autentic călinescian”, autor al vastei sale „Istorii a literaturii române postbelice”, stabilit ulterior în Germania: „Camil Petrescu este primul teatrolog serios pe care-l cunoaşte literatura română şi nu mai puţin unul dintre cei care cred că trebuie să aplice în consecvenţă ideile într-o activitate concretă.” Şi tot acesta avea să-i analizeze piesele sale de teatru, evidenţiindu-le: „unitatea principală remarcabilă, a unui teatru de probleme şi nu de evenimente, de situaţii şi nu de caractere, de esenţe pure care-şi preced existenţa impură, devenind firesc existenţe care-şi preced existenţa”.

 

Despre deburul său în dramaturgie, cu piesa „Jocul ielelor”, însuşi Camil Petrescu va mărturisi dezinvolt: „Student fiind şi întorcându-mă pe înserate într-o sâmbătă din mai 1916, de la o «bătaie de flori» de la Şosea (…), am înţeles atunci că lumea asta nu e cea mai bună cu putinţă şi atunci s-a desprins din mine autorul dramatic şi într-o săptămână,  lucrând însetat zi şi noapte, am scris, într-o cameră mobilată de pe lângă Arsenal, prima versiune din «Jocul ielelor», care trebuia să fie drama imperativului violent şi categoric al «Dreptăţii sociale»”.

 

 Şi aşa a şi fost!  Gelu Ruscanu, eroul principal al „Jocului ielelor”, este director al ziarului „Dreptatea socială”, postură în care este supus unor mari constrângeri şi  compromisuri, atât pentru propria sa supravieţuire, cât şi pentru a păstra netulburată liniştea aparentei ordini sociale, stabilită în fapt prin aceleaşi mai vechi şi injuste procedee. Fire a unui absolutism perfect, viaţa lui Gelu Ruscanu, oscilând între idealism şi realitate, alunecă treptat înspre inevitabila dramă a ... suicidului. Titlul piesei sintetizează ideaticul crez literar al lui Camil Petrescu: „Jocul ideilor este jocul ielelor”.

 

Potrivit acestuia se va derula şi acţiunea viitoarelor sale piese de teatru: „Act veneţian”, „Suflete tari”, „Danton”, „Mitică Popescu” şi toate celelalte, în care eroii  lor, reieşiţi din noua „tipologie” a dramaturgului, caută, încearcă şi reuşesc să descopere „fascinanta lume a intelectualului pur”.

 

Despre dramaturgia lui Camil Petrescu, nu s-ar putea să lipsească nicidecum  opinia decisivă a lui George Călinescu: „Cea mai profundă operă [în dramaturgie] este Danton, acesta fiind un burghez bonom, soț bun, politician ferm, fără șovăiri sentimentale, disprețuind formalismele și paperaseria, suflet suav în intimitate, tată de familie fără puritanism...".

 

Dar, pentru a înţelege cel mai bine impresionanta creaţie camil-petresciană, va trebui să-i urmărim îndeaproape şi biografia scriitorului, aşa cum a fost aceasta prezentată  de-a lungul timpului de către numeroşi biografi şi exegeţi.

 

Potrivit acestor „surse”, Camil Petrescu s-a născut la 22 aprilie 1894, în Bucureşti, fiind fiul lui Camil Petrescu, decedat înainte de naşterea fiului său, şi al Anei, născută Cheler sau Keller. La scurtă vreme, murindu-i şi mama, micul Camil a fost luat spre creştere în familia  subcomisarului de poliţie Tudor Popescu şi a soţiei sale Maria, din mahalaua Moşilor. Cu o copilărie lipsită de dragoste familială şi plină de privaţiuni, la vremea învăţăturii va face clasele primare la o şcoală din Obor. În 1906 urmează cursurile liceale la „Sf.Sava”, unde se dovedeşte un elev silitor, pe care le va continua, din 1909,  la Liceul „Gh.Lazăr”, ca „bursier intern”. Din 11 noiembrie 1913, Camil Petrescu devine student al Facultăţii de litere şi Filosofie a Universităţii bucureştene, statut din care, în 1914, va debuta în revista „Facla” cu articolul „Femeile şi fetele de azi”, semnat cu pseudonimul Raul D., cu care va continua să publice şi să semneze în revistele: „Rampa” a lui N.D.Cocea şi „Cronica” lui Tudor Arghezi.

 

În 1916, în paralel cu studiile universitare, urmează cursurile şcolii militare ale Regimentului „Mihai Viteazul” din Bucureşti, astfel că la 1 august 1916, la începutul Primului Război, se înrolează ca sublocotenent şi participă la luptele din „primul val”, date pe aliniamentul Predeal - Braşov, acolo unde este rănit şi internat la Spitalul militar din Târgovişte. Refăcut, în 1917 se reîntoarce pe front şi luptă în „prima linie” pe aliniamentul Caşin-Oituz, dar cade prizioner şi ajunge într-un lagăr german din Ungaria. Experienţa trăită în războiul nemilos va înfăţişată în viitorul roman, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”(1930). Pe lângă alte traume, războiul i-a lăsat-o şi pe cea a „surzeniei” de o ureche, survenită în timpul unui bombardament german, „care m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat  şi m-a exclus de la toate posibilităţile vieţii”, după cum se va confesa mai târziu în Jurnal.

 

În 1918, pe 10 aprilie, este eliberat din lagăr şi revenind la Bucureşti va scrie piesa „Jocul ielelor”, dar va funcţiona şi ca profesor suplinitor la fostul său liceu „Gh.Lazăr”.

 

 Cronologic, în 1919, îşi susţine licenţa în filosofie cu o lucrare de logică, pentru care a primit „magna cum laude”, acordată de comisia prezidată de profesorul  P.P. Negulescu şi apoi devine profesor la Timişoara, acolo unde între 1919 şi 1921 conduce revista „Banatul românesc”, editează  revista „Limba română” şi înfiinţează şi conduce ziarul „Ţara”. În 1921, se reîntoarce la Bucureşti, participă la şedinţele cenaclului Sburătorul, condus de Eugen Lovinescu şi publică primele poezii în revista cu acelaşi nume. Urmare a piesei „Jocul ielelor”, în 1922, primeşte Premiul Teatrului Naţional, iar, în 1923, debutează editorial cu volumul de poezii „Idee. Ciclul morţii”, din care se desprinde formula sa ideatică:  „Eu sunt dintre acei / Cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric, / Cu sufletul mărit, / Căci am văzut idei”.

 

În continuare, până în 1927, scrie piesele: Act veneţian, Suflete tari, Danton, Mitică Popescu, ce sunt bine primite de spectatorii Teatrulu Naţional, dar şi de criticii teatrali (mai puţin Moara). Urmează o perioadă mai puţin fastă, „cu lipsuri materiale şi complexul infirmităţii”, care se sfârşeşte în 1930, de îndată ce îi apare romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, ce a făcut senzaţie în lumea literară.

 

Cu succesul  asigurat, în 1933 editează şi Patul lui Procust , roman ce-i va aduce „aproape o unanimă recunoaştere a talentului său literar”, mai puţin a lui Eugen Lovinescu, fapt ce va duce la o ruptură definitivă cu „Sburătorul” acestuia, îndeosebi după publicarea pamfletului „Eugen Lovinescu supt zodia seninătăţii imperturbabile”, astfel că, din 1934, Camil Petrescu devine colaborator şi apoi redactor-şef al revistei „Fundaţiile Regale”, unde va publica „cele mai valoroase studii ale sale”, pe care le va cuprinde în volumul Teze şi antiteze , publicat în 1936.

 

Anul următor, 1937, îi va aduce titlul de „doctor în filosofie”, prin susţinerea strălucitei lucrări „Modalitatea estetică a teatrului”. După ce, în 1938, a participat la Congresul  Internaţional al Scriitorilor Dramatici de la Stockholm, la începutul lui 1939 Camil Petrescu este numit directorul  Teatrului Naţional din Bucureşti, funcţie în care n-a „rezistat” mai mult de 10 luni, deoarece „restructurarea fundamentală de concepţie”, pe care a dorit s-o împlementeze în teatru, a avut, „pe lângă încredere şi admiraţie şi mult sarcasm şi inacceptări”. Totuşi, ca o „consolare”, i se acordă Premiul Naţional pentru literatură dramatică românească, cum şi posibilitatea unei călătorii de informare la Paris şi la Londra. Până la 1943 se dedică unor teme filosofice, prin care aprofundează studiul fenomenologiei, „schţând” propriul său concept <substanţialismul>, „conform căruia literatura trebuie să reflecte esența concretă a vieții: iubirea, gelozia, mândria rănită, orgoliul umilit, cunoașterea, dreptatea, adevărul, demnitatea, acele categorii morale absolute”. Nuvela Moartea pescăruşului va reflecta această concepţie.

 

În 1944 îi este pusă în scenă noua piesă Iată femeia pe care o iubesc, iar pe 23 august, urmare a sălbaticului  bombardament german asupra Bucureştiului imobilul de pe strada Câmpineanu nr.58, în care locuia, a fost serios avariat, devenind inutilizabil. Trecând cu greu anii debusolării societăţii româneşti, în 3 aprilie 1947 îşi legalizează prin căsătorie „aventura”  cu actriţa Eugenia (Ghighi) Marian, de la Nottara, cu 33 de ani mai tânără, astfel că pe 21 iunie se naşte Camil - Aurelian, primul copil al cuplului familial.

 

În 1948, în mandatul savantului Trăian Săvulescu, Camil Petrescu devine membru titular al Academiei Române. Tot atunci scrie piesa Bălcescu, pe care o va transforma, începând din 1953, în vastul şi memorabilul roman neterminat „Un om între oameni”, din care va scoate până la sfârşitul vieţii primele 3 volume, cuprinzând peste 1500 pagini.

 

În 1950 se naşte cel de al doilea copil, Octavian – Eugeniu, însă în 1953 Camil Petrescu divorţează de soţia sa, continuând să locuiască împreună pentru a asigura educaţia copiilor. Scoate volumul de nuvele Turnul de fildeş. În 1954 este Laureat al Premiului de Stat  şi medaliat cu Ordinul Muncii, clasa. I. Continuă să scrie, între care, piesa „Caragiale în vremea lui” (1954) şi poemul comic „Papuciada” (1955). În 1955 inima i-a jucat prima „festă” a infarctului, iar după a treia „recidivă”, cea din 13 mai 1957, orele 23:30, Camil Petrescu, „aşezat în fotoliu, conectat la un tub de oxigen”,  îşi dă ultima suflare a vieţii în casa sa din Aleea Gaillac nr.3, construită de puţin timp, care-i poartă azi numele.

 

Prin anii ´70, cei doi copii ai scriitorului reuşesc să emigreze în America. Fiul cel mare, Camil - Aurelian Petrescu a revenit în România după 43 de ani petrecuţi la New York. Intervievat despre celebrul său tată, pe care l-a pierdut la 10 ani, răspunsurile erau destul de evazive, dar şi desluşite: „Pentru mine Camil Petrescu a fost două personaje: tata şi raftul de bibliotecă, fiindu-mi greu să le pun împreună. (...) De la doi ani şi jumătate m-a învăţat să citesc, să joc şah şi să-mi placă matematica. Pe scriitorul Camil Petrescu l-am cunoscut pe la 15-16 ani, mai întâi după ce i-am citit romanele şi apoi teatrul şi filosofia”.

 

Aici ar trebui să-mi închei omagiul închinat scriitorului Camil Petrescu, acum când pe răbojul timpului nestatornic se împlinesc 130 de ani de la naşterea sa. N-o pot face încă, atâta timp cât din bibliobiografia sa lipseşte un episod „trecut cu vederea” de către majoritatea biografilor săi.  Este vorba despre momentul acela celest din 1927, când „absolut din întâmplare” viitoarea studentă Cella Serghi, „tânără blondă şi frumoasă”, cunoscându-l pe scriitorul Camil Petrescu, face pentru el o „dragoste la prima vedere”, fără ca scriitorul „scund şi surd” să-i acorde o oarecare atenţie. Peste un an, Cella Serghi, studentă şi căsătorită, îl reîntâlneşete, dar nici de această dată scriitorul, rece şi distant, n-o bagă în seamă, chiar dacă Cella a căutat mereu pretexte de a-i fi în preajmă, Resemnată, Cella va nota în Jurnal: „Camil a fost cel care m-a îndemnat să scriu, inspirându-mi multe dintre personaje, dar tot el m-a şi întrupat în doamna T. din romanul său Patul lui Procust”.

 

Cert este că la lansarea „Pânzei de păianjen” , din 29 martie 1938, volumul Cellei Serghi purta şi o banderolă semnificativă, pe care se putea citi: „Scriitorii Liviu Rebreanu, Camil Petrescu şi Mihail Sebastian au recomandat editurii acest roman”.

 

Acum, da, pot să pun punctul final, după ce voi cita în semn de mare cinstire una dintre celebrele sale ziceri înţelepte: „Geniul e cel ce are sensul semnificaţiilor, al esenţialităţii, a ierarhizării valorilor”.  Şi Camil Petrescu îl are şi acum!