Primăvara - DORUL inimilor Bărbatului și al Femeii sale
„Vino,
Primăvară,/ cutezătoare iubită-a Pământului,
fă inima
pădurii să palpite/ în dorul de-a grăi!”
(Rabindranath Tagore - Poeme)
„Înviem cu fiecare Primăvară!”- Aspazia Oțel
Petrescu
Primăvara e Anotimpul tinereții Omului, dar
și Anotimpul vieții Pământului când sub unda serafică a surâsului Creației divine
întregul tărâm al FLOREI în Corola diversității sale renaște la viață!
Sub Marama FRUMUSEȚII dumnezeiești a Cerului,
Pământul se înclină, se închină primind harul binecuvântării, dobândind
Frumusețea și ocrotirea divină a IUBIRII părintești pentru a înverzi, a
înflori, a rodi și a răspândi întreaga FRUMUSEȚE serafică în jurul tuturor cuprinderilor
și tuturor necuprinderilor sale!
Limpezimea
broderiei de smarald a Primăverii strălucitoare, mărește farmecul Naturii
mustind dinspre Viață înspre viață, dând astfel fior sufletului Bărbatului și
cântare inimii Femeii!
„ Cer și ape, joc de lumini în ochi și
sete aprinsă pe buzele vieții care viază. Cât de frumoasă e primăvara aceasta a
dorului de împlinire, a freamătului din noi, din natură și din lume, a
cântecului care a pornit acum, simfonic, din flautele dimineții.” (Ernest Bernea,
Misterioasa chemare, „Lumini în Necunoscut”, Ed. Timpul, Iași-2000)
Toate se mirung cu
mărgăritare de rouă, ca buzele fecioarelor nenuntite, întru surâsul sărutării
primăvăratice, grăbind țesătura de brocart a ierbii moale, așteptând mugurii să
aducă salutul soarelui pentru ca totul se devină mireasmă Omului mariofor, ocrotitor
al Anotimpului frumos însetat de har, de poezie, de cântare și de sublim!
Cea mai frumoasă
expresie necuvântătoare, dar arzătoare, electrizantă și vibratoare a Dorului
inimilor Bărbatului și a Femeii sale, a sufletului lor divin și a ființei
trupului lor sacru este SĂRUTUL!
Între sărutul
lui și al ei, altul nu mai încape ca aromă celesto-divină întrepătrundu-se
toate simțirile, toate visările, toate cântările, toate armoniile care definesc
ca un Poem al Frumuseții – Chipul lui Dumnezeu în Om!
Întotdeauna
îndrăgostiții Primăverii, El și Ea sunt predestinați iubirii pământești și
dragostei cerești! Îndrăgostiții firești El și Ea în rânduiala de Dumnezeu, de
Patrie, de Neam și de Natură rămân veșnic iubitori!
Întâiul sărut dăruit Fecioarei ori Femeii,
dorită de inima tânărului bărbat este mirabilul sărut celest al privirii!
SĂRUTUL CU PRIVIREA
„Pe stânci, prin smălțuite-n veac ardezii/ țâșnesc
brodate-n galben sacre frezii/ vreun iconar sălbăticit prin lume/
le-a-nsuflețit, fragile și anume/ să facă jertfa dar în frumusețe/ tremurătoare
mâini când le îmbie/ suspinul e-al cristalului prin piețe/ vândut mai pe nimic,
ca o stihie...// le-ai săruta cum sânii de sub iie/ abia-mboldind cu aurii
corole/ doar cu privirea zeului te-mbie/ urzind ispita, sub aureole...//
sălbaticele frezii sunt ca mieii/ floralei jertfe ce-au pretins-o zeii/
subtilei noastre entități fragile/ eternitatea clipei, din argile...” (Eugen Evu,
Sărutul cu Privirea, Ed. Signata – Timișoara, 2001)
După sărutul
privirii, degetele ca niște clape de dor ale mâinilor binecuvântate se
caută prin jocul lor candid, alegro-andante, întețind clipă de clipă
sărutul mâinilor, al atingerii lor diafane, ca într-o candoare suavă ivită
din nemărginiri de vis, pogorâtă ca un preludiu Primăverii vieții, ca într-un
regal dans al Păunului, Lebedelor, Cocoșului de munte, Dropiei,
al arcușului pe vioara lui Porumbescu
sau arpegiul acordeonului ori
simfonia pianelor!
După sărutul
mâinilor lor înflăcărate, ca într-o țesătură de brocart verde, se reia ca
sub surâsul Monei Lisa a
nemuritorului Artist divin Leonardo da
Vinci, sărutul privirii..., care
după ce irumpe în lacrimi de bucurie, provoacă micul seism al sărutului îmbrățișării și
imediat, fulgerător, cântarea sublimă a sărutului,
pe care regele Solomon l-a dăruit omenirii ca pe o Cântare nemuritoare: „El
mă sărută din sărutările gurii sale!” (Cântarea Cântărilor 1,2)
Există și un sărut al Cuvântului frumos, al spiritului traco-geto-dac, cules cu
măiestrie artistică din dantelăria divină a LOGOSULUI, prelins peste mireasma graiului dulce al Inimii-Limba daco-română, întâlnită, răspândită
cu multă risipă de har, de dor a creației sacro-profane a IUBIRII, dăruită cu
mărinimie princiară de Poeții noștri aprinși de dor și lumină: Eminescu, Coșbuc, Goga, Voiculescu,
Crainic, Ciurunga, Iulia Hașdeu, Maica Teodosia, Ernest Bernea, Mihai Codreanu,
Magda Isanos, Eugen Evu, Anatol Covali, Mircea Dorin Istrate, Aspazia Oțel
Petrescu...
„De mi-i da o
sărutare,/ Nime-n lume n-a s-o știe,/ Căci va fi sub pălărie-/Ș-apoi cine
treabă are! / Înc-o gură - și dispare.../ Ca un stâlp eu stau în lună!/ Ce
frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi, dulce floare!” (Eminescu,
Poezii, Floare albastră) „Fruntea albă-n
părul galben/ Pe-al meu braț încet s-o culci,/ Lăsând pradă gurii mele/ Ale
tale buze dulci...” (Dorința)
Sărutul lui
și-al ei e o aprindere, o întindere, o cuprindere, o îmbrățișare de foc cu cer
și pământ la un loc!
Te port în mine
„Te port în
suflet, ca pe-un vas de preț,/ Ca pe-o comoară-nchisă cu peceți,/ Te port în
trup, în sânii albi și grei,/ Cum poartă rodia sămânța ei.// Te port în minte,
ca pe-un imn sfințit,/ Un cântec vechi, cu crai din Răsărit./ Și port la gât,
neprețuit șirag/ Strânsoarea cald-a brațului tău drag.// Te port în mine
tainic, ca pe-un vis,/ În cer înalt de noapte te-am închis./ Te port, lumină
rumenă de zori,/ Cum poartă florile mireasma lor.// Te port pe buze, ca pe-un
fagur plin./ O poamă aurită de smochin,/ Te port în brațe, horbote subțiri,/
Mănunchi legat cu grijă, fir cu fir./ Cum poartă floarea rodul de cais,/ Adânc
te port în trupul meu și-n vis.” (Zorica Lațcu Teodosia, Poezii, Ed. Sophia, București – 2000)
Sărutul lui și al ei e o
chemare a iubirii, un fior, o alegere, o aprindere, o străfulgerare de foc, o
întrepătrundere a trupurilor ce devin o răbufnire vulcanică, o unduire, o
armonie, o poezie, o întrepătrundere mistică, o fascinație, o cântare, o
încântare, o contemplare, un extaz prelins, un vis atins, împlinit, un crez
mărturisit!
„Cine
este cel care și-a făcut din toate CUVINTELE lui, smulse din inimă, tot atâte
SĂRUTĂRI cu care să-și venereze neobosit, iubita, la fiecare pas al ei pe acest
pământ, parcă făcând din ETERNITATEA dragostei, poteca vieții lui, suind mereu
și mereu, spre marea lui IUBIRE?...CINE?.” (Dan
Puric, Lacrima iubirii, Ed. Dan Puric, București, 2025)
ROMANȚĂ
DE MAI
„...Când
brațul meu drept se-mpletise/ Ușor după talia ta,/ Tot sufletul meu se
deschise/ Și prinse, tăcând, a cânta: „Pe mine mă cheamă Zefirul/ Și buzele
mele, de vrai,/ Te dă cum se dă trandafirul/ La fluturi în luna lui mai.// Iar
tu te numești Primăvara.../ Și-n raza din ochi-ți de vis,/ Mă pierd ca un
fluture-n para/ De care-i atras și ucis.”// Când brațele tale-amândouă,/ Atunci
mă cuprinseră-ntăi,/ Cădeau diamante de rouă/ Din florile ochilor tăi!// ...Și,
lacom, sărutu-mi sălbatic/ Sorbi-nfioratul tău plâns.../ Și-al buzelor tale
jăratic/ Pe buzele mele s-a strâns...//De-atunci, în toți anii, suspinul/ Cu
care iubire-mi jurai,/ L-ascult tresărind prin seninul/ Cel tainic din luna lui
mai...// Și-ncet, peste sufletu-mi, sara,/ Se lasă cu umbre de dor.../ Și iar
te numești Primăvara.../ Și iar sunt Zefirul ușor...” (Mihai Codreanu, Sonete, București-1957)
După Tradiția cea veche a neamului nostru
primordial binecuvântat, pelasgo-traco-geto-dac și cea valaho-creștină, taina sărutului irumpea în cascade numai în
Anotimpul inimii-Primăvara îmbobocirii adolescenței!
Vă mai amintiți de primul sărut al
Primăverii voastre? Cum a fost?! Când a fost? Era dimineață pe iarba înrourată?
Era pe la prânz? Sub marama chindiei? Era către amurg pe corzile de azur răcoritoare?
Sau în recreație? Ori după orele de școală în drumul către casă? Poate în
pădure, în parc? În jurul lacului? La o apă curgătoare?Sau în luminiș? Era sub
ploaie, sub soare, sub lună? Cum a fost?! A fost cer! A fost pământ! A fost și
una și alta ori totul la un loc?!
Iată ce ne grăiește Dragostea absolută – Mântuitorul Iisus HRISTOS, pogorât ca o Primăvară a Vieții și a Dorului, ca un
sărut divin pentru renașterea Omului în cel teofor: „Aduți aminte că pentru tine din
cer M-am pogorât!”
Sub acest imbold
atât de firesc, de celest Bărbatul valah îi spune adoratei sale – ”Muierea lui”
: amintește-ți că pentru tine eu sunt chemarea pământului pe care-l calcă cântarea,
înverzirea diafană a cerului tău sublim!
FEMEIA valahă
rămâne totuși cea mai frumoasă PRIMĂVARĂ – a Dorului – sărut al vieții
Bărbatului ei!
Sărutul din Primăvara adolescenței era
menirea, primenirea, metafora cea mai înmiresmată și atomică, deci cosmică, ca
urmare a unei încărcări și descărcări electrice a unui seism ce cuprindea
întreaga cântare juvenilă, topind și acoperindu-le trupurile-întru ființa lor arzândă
cu o lavă mocnitoare, răzvrătitoare și dogoritoare!
Să nu uităm niciodată că acea PRIMĂVARĂ – Cântarea Cântării săruturilor,
devenită Poema poemelor IUBIRII, este izvorul curgerii celor mai alese
capodopere ale omenirii din toate timpurile și din toate domeniile Frumosului!
„Cântarea cântărilor a lui Solomon/ El mă
sărută din sărutările gurii sale/ Căci mai bună-i iubirea ta decât vinul... Și
fructul-sărutul său este mai dulce pentru cerul gurii mele... Cerul gurii lui
dulceață/ Și toată ființa lui iubire... Eu a iubitului meu și iubitul meu al
meu. Și cerul gurii tale asemeni vinului celui bun/ Ce alunecă lin pentru
iubitul meu. Fă-mă precum o pecete pe inima ta/ Precum o pecete inel pe mâna
ta!” (Cântarea Cântărilor, versetele: 1,1-2; 2,3; 5,16; 6,3; 7,10; 8,6)
„Cântarea cântărilor” – „Șir hașirim”- , ne distribuie
cuvântul protodac-aramaic „șir” care înseamnă „poezie”
legată de cult, dar și „cântare de lume”, „odă triumfală” ori „cânt de
biruință.” Expresia, „Șir
hașirim”- se tâlcuiește în limba marelui Profet străbun Zamolxe cu superlativul: „cel mai frumos dintre cântece!”
Întotdeauna Poema poemelor Iubirii este cu
adevărat cel mai frumos cântec dintre toate cântecele frumoase! Adevărul este că Femeia adorată a oricărui
îndrăgostit valah rămâne cea mai frumoasă dintre femei!
Sărutul Bărbatului și al Femeii creștin-ortodoxe traco-geto-daco-române,
RĂMÂNE pururea o cântare sublimă, o binecuvântare divină și o încântare a
poeziei Dorului inimilor lor totdeauna fierbinți și pururea arzătoare!
TRIUMFUL IUBIRII
„Aș vrea să fiu
ca aerul ușoară,/ și să mă sui la cer, și să-l sărut,/ de bucurie că se
desfășoară/ deasupra mea și-a ta și c-a făcut/ să ne-ntâlnim mereu în câte-o
stea,/ la care încă de copii priveam/ când răsărea-n anume ceas la geam,/ și eu
și tu spuneam: „E steaua mea!”//...Aș vrea să fiu ca aerul ușoară/ și să
m-ating de toate ce-ai atins,/ sărutul
meu de-a pururea aprins/ să fie-acela care te-nfășoară;/ când vei
privi-ntr-o apă, să mă vezi,/ și clătinarea fiecărei flori/ aminte-aducă-ți că
de-atâtea ori/ ne-au cununat miresmele-n livezi,/ și mâna mea pe umeri ți-a
fost stat/ acolo,-n întuneric, ochii mei/ și-amestecară lacrima cu-ai tăi/ mult
mai-naintea primului sărut...
Atunci, atâtea
lumi ce plămădiră/ cu truda lor ființa noastră, una,/ s-ar sparge-n haos pentru
totdeauna/ ca să desfacă ceea ce-mpletiră.// Din cer, ca dintr-un pom, când
s-ar desprinde,/ ciocnindu-se bezmetice-ntre ele,/ ca focuri de-artificii; și
din stele,/ ca la-nceput, un soare s-ar aprinde,/ împrăștiind pe-ntinderea
albastră/ noi sateliți, că viața n-o să stea.../ Și fiecare, surghiunit pe
câte-o stea,/ am aștepta-o seara la fereastră/ și-am spune tresărind: „E steaua
mea!” (Magda Isanos, Cântare munților, Ed. Minerva, București-1988)
Primăvara
Sărutului înmugurește Dorului inimilor arzânde și văpaia sufletelor frumoase
întru nemurire!
SPRE-A NEMURI
„Privirea ta e ca o-mbrățișare/ și glasul
tău un nesfârșit sărut/ în care/ când am murit, când m-am născut.// De câte
ori m-am izgonit din tine/ parcă în trupu-mi obosit simțeam/ ruine/ și-același
iar din nou eram.// Am fost meniți aceleiași ursite/ și în zadar s-au învârtit
mereu/ ispite/ în jurul tău, în jurul meu.// Când vom intra-n eternele omături/
ca să dormim, sunt sigur că vom fi/ alături/ spre-a ne iubi, spre-a ne muri!” (Anatol Covali, Izvoarele
Dorului, Cartea Românească, București – 2003)
Primăvara
e o binecuvântare serafică a Sărutului Cerului pentru fiul său Pământ în care
toate lucrurile se așează, în care toate ființele vorbesc, în care Natura cântă,
în care oamenii se roagă! Toate cele ce sunt și toate cele ce există se
primenesc pentru Viață în scutecul de brocart al înverzirii curate ce se
deschide privirii ochiului râvnitor de Har, Adevăr, Lumină, Frumusețe, Libertate,
Rugăciune, Iubire, Cântare, Poezie, Dragoste,Binecuvântare și Viață!
Iată,
dimensiunea reală a lucrurilor binecuvântate de Dumnezeu!
Iată Chipul
sublim al Atotcreatorului întru sărutul Creației Sale!
Iată Chipul
frumos al Primăverii înverzite sub Catapeteasma Naturii Mamă!
Iată sărutul
sublim al Dorului prelins nemuririi valahe din focul veșniciei străbune!
Iată Chipul
creștinului ortodox, mai ales cel geto-daco-român care trebuie să-și recapete
această dimensiune pierdută, a religiozității sale – această PRIMĂVARĂ a sărutului înfiorat de aprinsul lor Dor: al
lui și-al ei!
VINO,
PRIMĂVARĂ!
„Vino, Primăvară,/ cutezătoare iubită-a Pământului,/ fă
inima pădurii să palpite/ în dorul de-a grăi!// Vino în furtuni de neliniște/
unde bobocii se desfac în flori/ și-nghesuiesc proaspetele frunze!/ Izbucnește
ca o revoltă de lumină/ prin veghea nopții,/ prin proaspăta întunecare a
lacului,/ prin temnița de sub țărână,/ vestind libertate/ semințelor
încătușate!// Ca veselia fulgerului, ca răcnetul furtunii/ pătrunde-n inima
orașului gălăgios!/ Eliberează cuvântul înăbușit/ și strădania inconștientă,/
ațâță focul luptei ce slăbește,/ și, Primăvară, - nvinge Moartea!...” (Rabindranath
Tagore, Poeme, trad. George Dan, Ed. pentru Literatură Universală)
Îndrăgostiții
Dorului inimilor înflăcărate de Dumnezeu, de Fecioara Maria – Vlaherna – Carpatina, Bărbatul și Femeia sa – unitatea
dualității firești, religioase dar și monahul, monahia, sihastrul ori pustnica
sunt cei mai frumoși Miri ai Primăverii Dorului Pământului așteptați de Cerul
albastru în sânul căruia sălășluiește IUBIREA!
Mi-ai dat înmugurita ta
iubire...
„Mi-ai dat ce nu
se dă decât odată,/ Iubirea ta dintâi, adevărată/ Cu vise și speranțele
curate,/ Cu simțurile toate-nfiorate./ Cu-atâtea calde, vii îmbrățișări,/ cu
fără număr încă sărutări,/ Cu jurăminte dragi abia șoptite/ Și cu dorinți ce-ar
vrea, fie-mplinite.// În taina unui gând le-am pus pe toate,/ Să-mi fie
amintiri înlăcrimate,/ Când s-o-mbruma a vieții mele cale,/ Când toate or
lua-o-ncet la vale,/ Când totu-n jur îmi fi-va larg pustiu,/ Când viața va avea
un gust sălciu,
Când crângul
nostru fi-va o pădure,/ Când în rărișul ei un rug de mure/ Aminte ne-o aduce că
odată,/ Am fost cândva în vremea de-altădată,/ Doi tinerei în raiul cel
lumesc,/ Topinind clipite de,/ Dumnezeiesc.// Mi-ai dat ce nu se dă decât
odată,/ Tot arsul din iubirea-ți preacurată,/ Aminte să o țin cât voi trăi,/
Și-n ceruri încă, lungile vecii.// Eu am să-ți dau o clipă de vecie,/
Punându-te-ntr-un vers, de poezie,/ Să nemurăști icoană de altare,/ Că tu ai
fost iubirea mea cea mare./ Și-așa împreunați în tainic gând,/ Vom trece toate
veacuri, rând la rând.” (Mircea Dorin Istrate, Mi-ai dat
înmugurita ta iubire S-o port cu mine-n lunga veșnicie, în Cetatea Cavalerilor, Anul 7 Nr.1(65) Ianuarie 2026, Fondator: Colonel Dr. Constantin Moșincat-Oradea)
Ce bine ar fi..., căci Dumnezeu pentru asta
ne-a creat, pentru Cântarea cântării săruturilor, a Poemei poemelor Iubirii
Lui, și-a noastră, a tuturor... Și, ce
aș mai putea adăuga la această Cântare a
cântărilor frumoase, la Poema
poemelor Iubirilor sublime, doar că: Bărbatul
și Femeia trebuie să fie hărăziți iubirii nemărginite a Dorului!
Iată ce ne mărturisește Aspazia Oțel Petrescu – Primăvara
mistică a eseului creștin ortodox pe care am avut privilegiul de a o
cunoaște bine, despre Primăvară, ea
care, ca mii de studenți creștini ortodocși nu au avut primăvară, și despre poezia religioasă – primăvara sufletului
„încătușat” în temnițele gulagului ateo-comunist.
„De
undeva, din depărtare, un glas mă chema în primăvară, duios și pătrunzător ca
un dor, ca un zvon de iubire. Dar chemarea n-avea răsunet în sufletul meu. Ci
glasul chema necontenit, duios și stăruitor ca un dor, ca un zvon de iubire...
În depărtare, pe gene lungi de cer albastru, atârnau lacrimi, în care un soare,
abia ghicit undeva, aprindea strălucirea de topaz. Fulgi de frumusețe inefabilă
umpleau necuprinsele spații și, sub înaltele cupole de văzduh, în dangăte
răsunătoare, glasul a început să strige: Vine
Primăvara! – duios clocotitor ca un dor, ca un zăvor de iubire.” (Aspazia Oțel Petrescu / Nicolae
Purcărea, Generația Mărturisitoare, Ed. Scara Print, București – 2024)
„În închisoare poezia a avut un rol enorm!
Ca și rugăciunea. Poezia era o rugăciune. Și poetul era mesianic. Noi ne
întâlneam în trăirea lui și împreună urcam o treaptă. În special, Radu Gyr ne
urca așa, când spunea el, de pildă, că „făceam din lacrimi funii cu care ne
priponeam de Dumnezeu.” Ne inducea chiar starea asta de spirit, nu era o
supermetaforă, ci o trăire adevărată. Vedeam, într-adevăr, cum lacrimă cu
lacrimă se așează una peste alta, și ajung până la Părintele veșnic.” (ibid.)
Primăvara
– Dorul inimilor Bărbatului și a Femeii sale era un zâmbet, o binecuvântare și
o Bună Vestire!
„EPPUR
SI MUOVE!” – „ȘI TOTUȘI SE MIȘCĂ!”,
vorba vărului nostru Galileo Galilei, mazilit de papistașul său papă.
Și
totuși...e PRIMĂVARĂ!
Copacii verzi înveșmântați în brocartul lor princiar
freamătă smeriți în brațele tremurânde ale vântului.
Peste pomii
în sărbătoare Cerul revarsă lacrimile ploii roditoare, ca niște cristale de dor
îngemănate sub har!
Sub zborul ciocârliilor albastre au înflorit zarzării-slove ale Mugurașului liric Cristina Daniela Popovici, elevă la
Școala generală nr.23 „Sf. Silvestru”din
București, în luna lui Mărțișor 2002. Astăzi, Mugurelul e o Corolă ce-împrăștie
cromatic o mireasmă sub arcul boltit al unei Cupole de cărți...
Atât Școala, cât și Cristina Daniela se
aflau atunci sub aura celui mai mare predicator al Capitalei, al Patriei,
preotul profesor universitar dr. Constantin
Galeriu (21 nov. 1918-10 aug. 2003) – mentorul meu în Teologia ortodoxă,
apoi colaborator în „FRĂȚIA ORTODOXĂ”, dar și sub nimbul admirabilei profesoare,
Eufrosina Turchină.
E PRIMĂVARĂ
„Nici n-am simțit cum peste noapte,/ Crescut-au muguri pe
crenguțe.../ Copacii s-au umplut de șoapte/ De guralive vrăbiuțe...// Nu este
cald, dar nici răcoare./ Adie-un vânt primăvăratic/ Prin pomii îmbrăcați în
floare/ Și ard gunoaiele-n jăratic...// Nu-i timp destul pentru visare,/
E-atâta zor pe lângă case.../ Pe câmpuri se zăresc tractoare,/ Pe maluri se
repară plase...// E câmpul plin de flori alese,/ Mici stânjenei și ghiocei/ Și
alte flori ce sunt culese,/ Pentru cei dragi, de obicei...// Ceru-i senin și-a
câta oară,/ Mă plimb parcă vrăjită pe alei.../ E soare-n gând și-afară
primăvară,/ Am chef de scris și totul e... O.K.” (Cristina Daniela
Popovici, În grădina copilăriei, Buc., 2002)
31
Mai 2026 + Pogorârea Sfântului Duh –
Cincizecimea – Rusaliile
Tuturor
FLORILOR o Primăvară cu mult har, cu aprins dor, cu cântare, cu îmbrățișări și
cu sărutări!
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu