Black Opium
Între timp şi netimp un strigăt, o durere, o speranţă.
Ca o prelungire a visului, întind mâna,
încerc să-ţi mângâi chipul de stele irizat,
luminându-ne
drumul cu visul adânc din noi,
în
imensitatea cerului prin care
îi cauţi cheia
în
unica călătorie a vieţii.
Plouă
ca în vechile mele poeme
-
un fulger a sfâşiat cearşaful cerului...
Tăcerea
curge din bolţi în mâinile noastre,
pe unda sufletelor pereche,
un labirint fără
sfârşit în respiraţia
unui timp comun
ce pare beţie a
umbrelor nopţii,
emoţie furată din
astre
prin frunzele risipite
de toamnă,
împrăştiind fiori din
adierea visului...
Explozia
de emoţii te-nvăluie, te domină,
un
contrast tulburător, o tensiune
dintre
lumină şi întuneric,
un
clar-obscur vibrant, senzual,
copleşitor
şi obsedant
îţi trezesc simţurile, ca un drog.
Totul
se contopeşte
într-un
văl misterios, electrizant.
Arome
suave în note
incitante
dezvăluie
acorduri solare, delicate,
o
armonie între note disparate.
Este
lumina de pe un alt tărâm,
dar
este şi caldură, şi visare, şi nostalgie.
O
lumină patinată
pare
a încifra
magia fericirii.
Cu
delicateţe ne cuprinde,
încremenind în timp
sentimente
şi gesturi irepetabile
care
ne-au aparţinut într-un
timp
şi
care ne vor aparţine pentru eternitate.
Mereu se vor căuta
la vederea unui zâmbet răsfrânt,
un dans mut în care au intrat de dincolo de timp.
Legaţi prin soartă sunt mai puternic decât orice gând.
Între veghe şi somn, praful purtat de vânt
- misterul, cheia timpului...
Dincolo de marginea vieţii, undele se propagă
pe pietre, pe frunze, pe drumul unde
zefirul
le risipeşte zi şi noapte,
trecutul uimeşte aburul prezentului
pe drumul început
din nostalgie,
devenit pas, devenit glas,
unind durerea şi iubirea, clipa şi speranţa.
În poveşti magice
se desfaşoară pe ei însişi.
Împletirea pietrelor şi-a oamenilor este un dar.
Las
culorile să vorbească
prin
pictura esenţei cuvintelor!
Irina Lucia
Mihalca
15.10.2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu