INDEMN

INDEMN

Când mor părinții, nu le vinde casa,

Ei au trudit în Raiul lor cel sfânt,

Din când în când, mai pune-acolo, masa,

Păstrează-le bucata de pământ,

Când mor părinții, nu te duce-n pripă,

Să calculezi cât iei pe truda lor,

Ci construiește încă o aripă,

Și ai să vezi că nu le-a fost ușor,

Păstrează demn, tot ce a fost frumos:

Masa, la care-ai stat, cu trei picioare,

Lampa ce arde încă, lin, duios,

Covorul, patul, cele trei ulcioare,

Așterne iute, scoarțele din lânâ,

Mâinile mamei te vor mângâia,

Și stai pe prispa veche, chiar bătrână,

Să mai asculți concertul din vâlcea,

Hai, scoate apa toată din fântână,

Să primenești izvorul înfundat,

Mama și tata te vor lua de mână,

Te vei simți la fel ca altădat,

Mai dă cu var, copile, pe pereți,

Să îi păstrezi curați, ca pe-o icoana,

Părinții tăi au devenit peceți,

Nu alerga, dup-avuții, în goană,

Nu aștepta, rugina să le rupă,

Deschide porțile, la casă, largi,

Toți îngerii te vor veghea, ascultă,

Vei fi înconjurat numai de magi,

De ce nu vii? Ai tăi mereu așteaptă…

Ofteaz-atunci când văd că ești absent,

Stau umbre triste, pironite-n poartă,

Nu vor să creadă-n visul desuet

De fapt, Părinții nici nu mor vreodată,

Trăiesc în noi, sunt râu cu apă lină,

Sunt stele-aprinse peste zarea-naltă,

Sunt curcubeu, pe bolta cea senină,

Tu ia aminte: casa părintească

E locu-n care sufletul ți-e rouă,

E vatra noastră veche, strămoșească,

Lumina ce se scaldă-n lună nouă.

BALADĂ PENT RU FIUL MEU

Sărut mâna, mamă, sărut mâna, tată,

După cum v-am scris, m-am întors la vatră.

A fost greu, măicuță, singur prin străini,

N-am uitat o clipă chipul tău senin.

Știu c-ați suferit de atâta timp,

De-aia v-am adus banii ăștia-n schimb,

Să ne facem casă și-un șopron de oi

Și o să fiți mândri, tată, amândoi.

N-am avut putere să vă scriu mai des,

Sper, măicuța mea, că m-ați înțeles.

-Nu te osteni, fiul meu viteaz,

Noi suntem bătrâni, am dat de necaz.

Așteptăm, Ioane, să plecăm departe,

De căsuța aia n-o să avem parte.

Te-am văzut pe tine, am putea muri,

Asta este viața când ai și copii.

Am vândut și vaca, am vândut doi boi,

Să luăm doctorii pentru amândoi.

E mult prea târziu, dup-atâta vreme,

Am îmbătrânit, nu mai e putere.

Banii-aceia, tată, făcuți prin străini,

Și de-o-nmormântare poate sunt puțini.

Azi, e scumpă viața, azi sunt banii grei,

Gândește-te, Ioane, ce-o să faci cu ei?

Fiul nostru drag, ai grijă de tine

Și nu te mai du, de-aci-n țări străine,

Îți lăsăm ogorul și fânețea-n vale,

Dacă le muncești, o să ai mâncare.

Însoară-te, Ioane, ia-ți femeie-aci,

Chiar în casa asta, și fă doi copii.

Noi am fost săraci, dar am fost cuminți,

Am rămas la vatră și-am fost fericiți.

În căsuța asta, care-abia se ține,

Am trăit atâta, te-am crescut pe tine,

Acum, fiul nostru, vezi și tu, se poate

Să rămâi aicea, să nu pleci departe.

Ne-a fost dor de tine, mamă-ta plângea,

C-o muri-ntr-o zi și nu te-o vedea.

Iat-o, e la pat, nu mai poate merge,

Abia c-o mână lacrimile-și șterge.

Au murit destui, de când n-ai venit,

Baba Floarea-n deal, mult s-a pătimit.

Au murit atâția tineri și copii,

Timpul e viclean cum nu poate fi.

Lângă noi, Ilie cere îndurare,

Să-și vadă băieții până ce nu moare.

Sunt plecați și ei de doi ani în lume,

Dorurile grele n-ai cui le mai spune.

Dinvale de drum, Leana e la pat,

Gheorghe e bătrân, puterile-i scad,

Știi pe fata Pârvii? A murit și ea,

Nici n-a fost bolnavă, era tinerea.

La asta gândesc, atunci când mă scol,

Că satu-ntr-o zi va rămâne gol.

Mamă-ta, vezi bine, e paralizată,

Nu mai poate fi cum a fost odată.

Noi suntem bătrâni, ne e somn, de-o vreme,

Am ajuns să fim numai o părere.

Tată, ia aminte tot ce-ți spun și eu,

Bine că te văd, doar ești fiul meu.

Haide și mănâncă! Îți scot, din găleată,

Coaste și cârnați, cum mâncai odată.

Nu te-am întrebat, ai fi obosit?!

Știu, băiete, dragă, că te-ai chinuit!

Ai muncit din greu? La ce muncă, tată?

Hai, te rog, copile, să rămâi la vatră,

Să rămâi în sat, ia-ți un car cu boi,

Seamănă pământul, scapă de nevoi,

Pământ ai destul, numai să-l muncești,

O să ai de toate, n-o să te căiești.

Ia-ți și oi, și capre, cum am mai vorbit,

Ai brânză, bucate, și ești om cinstit.

Pui capul pe pernă și dormi, se-nțelege,

Nu ți-e frică, tată, de dușmani, de lege,

Îți iei porc și păsări, ești un om bogat,

Muncești pentru tine, nu muncești la stat.

Străinii-s străini, vor să ne subjuge,

Liniștea din țară, iată, s-o alunge.

Să nu vinzi pământul, să nu vinzi nimic,

La căsuța asta, mai fă câte-un pic,

Vezi, gardul, la drum, s-a lăsat pe-o parte,

Ia un car cu lemne și fă-l jumătate,

Apoi, din salcâmi, pune unul jos,

Și fă porți ca lumea, s-arate frumos.

Și-n grădină, Ioane, pune-n ea de toate,

Să vadă străinii că și-aici se poate,

Să nu-l părăsești, locul ăsta-i sfânt,

E de la strămoși, aur de pământ!

Au trăit atâția, pe aici, vezi bine,

Și bunicii tăi au fost ca și mine,

Tatăl meu, Ștefan, era om de cinste,

Mereu îmi aduc de dânsul aminte.

Vezi, casa s-acoperi, se strecoară ploaia,

Iei tablă mai groasă și faci și odaia,

Și-o fântână largă, poate mai adâncă,

Căci grădina, vara, este ca o stâncă.

S-o faci colo-n vale, e izvorul bun,

Pământu-n grădină, să fie sătul.

Dar ai grijă, tată, ca să sapi devreme,

Toamna, când e bine, vântul când s-așterne,

Căci, în primăvară, el e afânat,

Făcând toate astea, Ioane, ești bogat.

Eu mă duc, copile, să pun capul jos,

Culcă-te și tu, fiul meu frumos,

Mai întâi, mănâncă, n-ai mâncat nimic,

Uite, în odaie, s-a făcut iar frig,

Coastele, cârnații, poate s-au sleit,

Mai pune tigaia, mai e foc, un pic.

Mi-e atât de somn…Ca și niciodată!

Am acuma, tată, inima-mpăcată.

Și bătrânul pune, iute, capul jos,

Stelele și luna-l mângâie duios.

Ion privește-n gol și nimic nu zice,

Bătrânețea lor inima îi frige.

Își privește mama, își privește tata,

Și îi vede tineri, pregătindu-și vatra.

Se gândește-n urmă… Timpul e pierdut.

N-a stat lângă ei și-asta l-a durut.

Apoi trist privește trupul mamei sale,

Două lacrimi mari se preling la vale.

Nici nu-i mai e foame, nici nu-i mai e sete,

Stă lângă bătrâna-ntoarsă la perete.

Nu se mai gândește să plece vreodată,

Nici pân la oraș, nici până la poartă,

Zestrea lui, din neam, locul părintesc,

E aur, în suflet, sfânt, dumnezeiesc,

De-aia vrea să facă, într-un an sau doi,

Leacurile toate, să-și ia car cu boi,

Să-și ridice casa și-apoi să se-nsoare,

C-o fată din sat, bună, muncitoare,

Să aibă copii, pe care să-i crească,

Din ceruri, ai lui să îi mulțumească.

Beatrice Silvia Sorescu

Născută în Bulzeştii Doljului, locul în care soarele îşi trezeşte somnul pe vârful pãdurilor ce stau sã cadã, cu umbrã cu tot, peste vãile satului, Beatrice Silvia Sorescu,  acum, cu cel de-al nouãlea volum de versuri, îsi gãseste, cu sigurantã, un loc al sãu în lumea poeziei contemporane.

Cu alte cuvinte, privitã si analizatã fãrã resentimente, din varii perspective, (perspective ce sugereazã metoda de analizã de tip holistic) orice spusã despre creatia poeticã a autoarei, nu poate evita termenii specifici ei: autenticitate, finete, originalitate, expresivitate, termeni ce tind, cu orice poem parcurs, spre semnificare si conceptualizare. În consecintã, si noi, autorii acestor rânduri, afirmãm, de la început, cã versul poetei Beatrice Silvia Sorescu, fie el unul specific reflexiei cultivate, fie altul pliat pe gingãsia copilului de oriunde, stã sub semnul inteligentei si rafinamentului tâsnit dintr-un suflet pe deplin cultivat, parcã el însusi izvor al artei poetice.

https://www.teleucraiova.net/2017/02/21/la-obiect-sa-ard-cuvant-beatrice-silvia-sorescu