KARMA
ULTIMILOR BRÂNCOVENI
Ioan Budai Deleanu – Nichia Stănescu
– Gabriela Tănase – Ioan Miclău-Gepianu – Sorin Tudorică – Vasile Pop
IOAN
BUDAI DELEANU
Țiganiada (final)
„Vlade! (strigă cereasca solie)
Așa zice Făptoriul a toate:
„Zădarnică-i a ta măiestrie!...
Vecinice hotărâri nemutate
Vor poporul tău încă să fie
Lungă vreme-în păgână robie!"
"
Aceste zicând îngerul purceasă
Ascunzându-să-în nuor supțire;
Principul înalt, deacă-înțăleasă
Solia și sfânta hotărâre,
Căzând pre față-îndată să-închină
Cu inima-înfrântă și creștină.[32]
Voios poruncii el să supune.
Pe cei mai încrezuți ai săi cheamă
Și cum să tâmplă pe rând le spune,
Cu mângăioase vorbe-i întramă;
Și defăimând turceasca robie,
Mai bine-aleasă-a merge-în urgie.
Mergi sănătos, inimă vitează,
Căci oameni și ceriu îți
fu-împrotivă!
Poate că va mai luci vo rază
Și țării tale,-însă deopotrivă
Cum au lucit supt tine, n-aștepte,
De nu vra din somn să să deștepte.
Iar' Brâncovan, pe care pusese
Vlad povață muntenelor cete
Ce era din toate mai alese,
Să să-adune-atunci poruncă dete,
Și cătră toți ce era mii zece,
Într-acest chip cuvântare fece:[33]
„O! voinici aleși! soți de-arme și
frați,
A patrii de pe urmă sprijană,
Numelui turcesc nepreteni jurați!
Încă viiă gloata musulmană,
Încă pradă dragă țara noastră,
Cruzimea ei nimică nu pastră!
Pe domnul viteaz ai săi vândură,
Care fu silit a merge-în streini;
Însă mie lăsă-învățătură
Să nu vă supuiu turcilor păgâni.
Pagubă-ar fi de-a voastră viață,
Pagubă (zisă) și de vărtute,
Să răpuneți pentru-o șugubață
Boierime, suflete vândute;
Ci să cruțați-nalta bărbăție
Spre mai bune vremi, de-or fi să fie!
Vă mulțumesc dar eu, domnul, țara,
Pentru-a voastră vitează sâlință.
Mergeți dragii mei! Fugiți de-ocară
Ce-așteaptă pe cei fără credință,
Ce s-aruncară la turci în brață!
Lăsați, după vrednicii să pață."
Așa zâcând cu lacremi pe față,
Cuvânt îi închisă-amara jele,
Iar' în oastea vitează,-îndrăzneață,
Nu s-auzia făr' suspinuri grele.
Toți în adâncă era tăcere,
Nădușindu-și amara durere.
Când din șireaguri ieși
cu-îndrăzneală
Romândòr înainte și stete,
Împregiur cătând fără sfială,
Și sămn că va să grăiască dete,
Romândor viteaz cu fire-isteață
Ca Mart la războiu, ca ș-Amor în
față.
Însă atunci părea că-i scânteiază
Ochii grăind așa cătră cete:
„Oastea lui Vlad, adecă vitează!
Războiu a face-acum va să-încete?
Iar' turcii vor merge cu pofală
Râzându-și de-a noastră
neîndrăzneală?
La-atâta-adecă țara ne-ajunsă
Să-ș' vază muieri, maice, copile
Roabe la turci în saraiu ascunse?
Iar' fii și părinții de zile
Făcuți musulmani sau puși la robie?
Ah! voinici! aceasta să nu fie!
Nu fie! păn' suntem în viață!...
Să nu să zică vreo dinioară
Că trăind noi și-într-a noastră față
Vrăjmașul ne robi dulcea țară,
Că-oastea lui Vlad întreagă ș-armată,
Patria-și lăsă la turci argată!
Ș-unde-ți merge răsipiți în lume
Făr' patrie, casă, fără hrană?
Ah' cel mai amar! ba și făr' nume
Purtând cu voi vecinică prihană!...
Nu, dragi voinici! Ori la slobozie,
Ori la moarte drumul să ne fie!...
Și deacă-i hotărât din vecie,
Patria să cază fără vină,
Aceaiaș' soarte ș-a noastră fie:
Un mormânt ne-astupe ș-o țărână!
Vrăjmașului alta nu rămână
Făr' pământul și slava română!"
Romândor fârșind, răpști mulțimea,
Ș-un gomot din șireag în șireag
Mearsă crescând, iară călărimea
Desvoalsă-îndată-alb-verdele steag:
„Du-ne (strâgând), măcar în ce parte,
Ori la slobozie sau la moarte!"
NICHITA STĂNESCU
Cântec
M-a uitat Dumnezeu, gândindu-mă,...
Până când gândul
mi-a devenit trup.
M-au uitat frunzele
adumbrindu-mă
Până când nevăzutul
mi-a devenit văzut.
Stau ca şi când cineva
ar trebui să-şi aducă aminte de mine
şi-ntre timp, ros de aer şi nins,
mi se stinge lumina-n orice.
(Nichita Stănescu
-Necuvintele-1969)
GABRIELA TĂNASE
E verde lumina care ştie gustul
soarelui
Doamne,
îţi curge atâta verde din barbă
că plâng îngerii de parcă ai murit...
şi te aşteaptă să creşti din firul de
iarbă
e verde lumina care ştie gustul
soarelui
taina vieţii şi-a morţii, mirosul
pământului
iubirea, punte între cer şi pământ
zâmbetul, în verde, şi-a îmbrăcat
şi parcă miroase a grădină
a copac înflorit şi-a păcat.
IOAN MICLĂU-GEPIANU
VÂRFUL CU DOR!
( În amintirea lui Avram Iancu)
Bună Ziua Munților,
Cu cărări din stânci și flori,
Porți deschideți zorilor,
Căci așteaptă un Neam mare
Să se-nnalțe către soare!
Iancule fecior din munți,
Acei munți vechi și cărunți,
Tu ești acel vârf cu dor
Ce din fluier chemi în noi,
Duhul
bravilor eroi;
Viitorul deșteptării
E-a iubiri sfântă rază
Ce prin vremi ne luminează;
Cu-a lor vârfuri până-n ceruri
Munții noștri aur poartă,
Iancule ne-adu aminte
C-am cerșit din poartă-n poartă,
Și nu vrem să cerșim iar,
Ci pe-a noastră sfântă vatră,
Pe al Patriei Altar
Să zidim o lege dreaptă,
Cu mult suflet, cu mult har!
Dramatica poveste a Regimentului 11
Siret
În timpul
războiului româno-maghiar din 1919, peste 500 de eroi români, ostași ai
Regimentului 11 Siret, unul de elită, sunt uciși de către secui și maghiari pe
teritoriul actual al județelor Covasna și Harghita. Ororile sunt de neimaginat:
trași în țeapă ori pe roată, ca în vremea lui Horea, Cloșca și Crișan, cu ochii
scoși, cu nasurile tăiate. ”Cadavrele au stat așa patru zile neînmormântate
Regimentul
11 Siret, din Galați, a participat la Războiul de Independență (1877 1878), cât
și la Al Doilea Război Balcani (1913). În august 1916, prin mobilizarea
unităților și subunităților existente pe timp de pace se naște Regimentul 11
Infanterie, o unitate de elită la nivel tactic, comandată de colonelul Mihai
Angelescu, ce avea să participe, în timpul Primului Război Mondial, la acțiuni
militare pe frontul românesc, în perioada august 1916 - noiembrie 1918.
Vreme de
trei ani, între 1916-1919, ostașii regimentului sunt angrenați în lupte, în
ultima perioadă aflându-se pe frontul războiului româno-maghiar. Regimentul 11
Siret face parte din Armata a III-a română, ce pătrunde în Transilvania în
august 1916, pe valea Buzăului, ajungând până aprope de Agnita. Până pe 25
septembrie pierduse, deja, peste 2.000 de oameni. Se retrage până pe celebra
linie Galați-Nămoloasa-Tecuci, pe care avea să o apare cu succes până la
încheierea ostilităților. Urmează, apoi, o perioadă extrem de neagră, aproape
necunoscută, despre care nu se discută în cărțile de istorie: conflictul
româno-maghiar din 1919.
Ororile făcute de către secui și
maghiari la Ciucea, în aprilie 1919
Pe scurt, datele sunt acestea: imediat după
finalul primei mari conflagrații a omenirii, Rusia bolșevică preia puterea în
Ungaria. Pe 21 martie 1919 instaurează, deja, un regim de opresiune, desființat
de armata română eliberatoare. Pe 24, trupele ungurești încept atacuri
puternice împotriva regimentelor noastre. Pe 10 aprilie, Marele Cartier General
Român ordonă pregătirea trupelor și trecerea lor peste Carpații Occidentali, cu
scopul clar de a ocupa teritoriul românesc fixat prin Conferința de Pace de la
Paris. Pe 16 aprilie 1919, la ora 3.15, românii contraatacă. Evident, există
numeroase controverse legate de aceste bătălii. Un lucru este, însă, stabilit:
ostașii români capturați în lupte erau torturați sălbatic, apoi uciși fie prin
tragere în țeapă, fie pe roată, exact ca-n Evul Mediu.
Atrocitățile
erau comise de o celebră ”Divizie de secui”, formată din recruți ai
districtelor secuiești din Transilvania, mai ales din comitatele Trei Scaune,
Ciuc și Odorhei, respectiv zona din est, populată de aceste minorități. Se
organizează misiuni de tip ”partizani” asupra trupelor noastre, prin care
soldații români sunt capturați la finele a tot felul de ambuscade. Potrivit
datelor istorice, peste 500 de eroi sunt răpiți de către secui și maghiari.
Pe 15
aprilie 1919, pe înălțimea numită ”Parnici", "Garda Roșie de la
Budapesta” a ciuruit și a ucis 18 militari români. Declarația este semnată de
doi martori oculari din Ciucea, Petru Brudașcu, și de Sabin Truția. ”Unuia i-au
tăiat urechile, străpungându-l cu baioneta. la altul i-au scos ochii și l-au
străpuns, apoi, prin gât...La doi le-au tăiat nasul și urechile. Pe alți patru
i-au chinuit în modul următor: le-au rupt fălcile, le-au sfâșiat picioarele și
mâinile...iar la alți doi le-ai sfâșiat stomacul, scoțându-le intestinele și
întinzându-le peste gură”...”Cadavrele au stat așa patru zile
neînmormântate”...”În ziua de Sfintele Paști, apropate tot satul a ieșit la
locul unde zăceau trupurile schingiuite ale băieților noștri”.
Soldați din Regimentul 11 Siret
privesc la foștii lor camarazi de arme, uciși mișelește
După 1945, comuniștii ascund ororile. ”Au
considerat că ar fi o mare eroare de imagine să se scrie în cărțile de istorie
despre luptele dintre români și tovarășii bulgari ori maghiari, mai ales că la
mijloc existau pretenții teritoriale. Așa că s-a aruncat gunoiul sub preș”,
spune istoricul Alexandru Tudor. ”Nu pot să-mi explic nici acum deunde apare
această jenă în abordarea subiectului. Suntem datori să cunoaștem istoria și să
o apreciem, mai ales că relațiile cu vecinii noștri nu au fost, niciodată, prea
cordiale”, adaugă alt istoric, Cristian Negrea.
Sursa: ”Războiul româno-ungar de la
1919”, Cristian Negrea. Fotografii: Muzeul Național de Istorie a României
Istoria ultimilor Brancoveni nascuti
in Romania
Iubire si recunostinta Sfantului
martir si binecredinciosului Voievod Constantin Brancoveanu.
Autor Sorin Turturica
Constantin
(71 ani) şi Mihai (66 ani), doi profesori universitari care trăiesc în
Occident, sunt ultimii Brâncoveni născuţi în România. Ei au venit pe lume în
anii ’40 ai secolului trecut şi au copilărit într-un Bucureşti stalinist, având
tatăl în închisoare şi mama permanent supravegheată de Securitate. În 1964 au
lăsat în urmă România şi au început o viaţă nouă în străinătate, cel mare, în
Anglia, iar cel mic, în Franţa. Azi, ei sunt mândri de numele pe care îl poartă
şi se amuză un pic amintindu-şi cum, după căderea comunismului, „originea lor
nesănătoasă” a devenit în ochii multor români „foarte sănătoasă”.
La 15
februarie 1942, la fosta reşedinţă domnească de la Mogoşoaia, aflată în
proprietatea Marthei Bibescu, a avut loc o nuntă care a adunat o parte din
lumea bună a Capitalei României. Mirele, în vârstă de 22 de ani, se numea
Constantin. El era fiul din cea de-a doua căsătorie a prinţului Mihai
Constantin Bibescu-Basarab-Brâncoveanu, un personaj boem care trăise cândva la
Paris şi îl cunoscuse pe Marcel Proust.
Mireasa, în
vârstă de aproape 30 de ani, era o aviatoare cunoscută în epocă. Născută la
Viena, la 6/19 martie 1912, era fiica cea mică a lui George Ştirbey, un politician
conservator care se stinsese în timpul epidemiei de tifos din 1917, şi a soţiei
sale Elisabeta (născută Băleanu). Marina a copilărit lângă munţii Ciucului, la
Dărmăneşti, în judeţul Bacău, alături de mama şi de sora sa mai mare, Alexandra
(Sanda, pentru apropiaţi), bucurându-se de viaţa „la moşie” şi câştigându-şi
renumele de fată zvăpăiată. Când a crescut, s-a lăsat în voia firii ei
independente şi îndrăzneţe. A învăţat tainele aviaţiei în 1935, la Şcoala de
zbor „Mircea Cantacuzino” de la Băneasa, şi a devenit cunoscută publicului prin
figurile de acrobaţie pe care le executa la spectacolele aeriene la care era
invitată să participe.
Cei doi
miri, Marina şi Constantin, au fost părinţii a doi băieţi, ultimii Brâncoveni
născuţi în România. Primul dintre ei a venit pe lume la 28 ianuarie 1943 şi a
fost botezat, aşa cum cerea tradiţia familiei, cu numele de Constantin. Botezul
a avut loc la 21 mai – Ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena – la
Biserica „Domniţa Bălaşa”, iar naşi au fost bunicul Constantin (care era unul
dintre cei trei efori ai respectivei biserici) şi mătuşa Elisabeta (sora mai
mică a tatălui).
Micul
Constantin a venit pe lume într-o perioadă istorică agitată. Naşterea sa a avut
loc imediat după drama trupelor germane şi române de la Stalingrad. Au urmat
bombardamentele anglo-americane, ocuparea ţării de către sovietici, venirea
comuniştilor la putere şi plecarea regelui din ţară.
La începutul
anului 1948, în ziua de 17 februarie, a apărut şi cel de-al doilea băiat, care
a fost botezat Mihai. Astăzi, el povesteşte: „Botezul meu a fost făcut în
apartamentul nostru, pentru că mama a fost sfătuită să facă acest lucru acasă.
Veniseră comuniştii şi putea fi periculos să mergem la biserică. Am fost
botezat Mihai pentru că era imediat după plecarea regelui şi multe familii
şi-au botezat atunci copiii cu numele de Mihai” (interviu cu dl. Mihai Brâncoveanu,
aflat în posesia autorului).
Doi copii „duşmani de clasă”
Comunismul a
adus vremuri întunecate pentru familiile înstărite, care au început să-şi
piardă casele şi veniturile. Speranţa într-o viaţă decentă, lipsită de
umilinţe, era dincolo de „cortina de fier”, în lumea liberă. Este motivul
pentru care, în primăvara anului 1948, soţii Brâncoveanu au decis să plece din
ţară. Şi-au luat cei doi copii şi au mers la malul mării, unde, împreună cu
alte cinci persoane adulte (soţii Paula şi Vasile Stoica, Olimpia Zamfirescu,
Radu Teodor Creţoiu şi Gheorghe Tambarlidis), au pornit în căutarea unei
ambarcaţiuni care să-i ducă în Turcia. A fost un plan copilăresc, pentru că
litoralul colcăia de agenţi şi informatori ai Siguranţei, aflaţi în căutarea
unor astfel de fugari.
Arestarea a
fost inevitabilă. Celor şapte li s-a intentat proces pentru „tentativă de
trecere frauduloasă a frontierei” şi, în mod curios şi chiar neverosimil pentru
ceea ce ştim astăzi că a însemnat stalinismul, doar bărbaţii au fost condamnaţi.
Constantin-tatăl a luat trei ani (Arhiva CNSAS, Fond I, Dosar 262090, ff.5-7).
Ajuns la
Canal, unde era mare nevoie de forţă de muncă, tatăl băieţilor a fost ţinut –
prin decizie administrativă – şase ani, revenind acasă abia în 1954. În tot acest
timp, întreţinerea familiei a căzut pe umerii Marinei. În 1949 i s-a confiscat
şi restul averii (o parte o pierduse deja la înfăptuirea reformei agrare din
1945) şi, prin 1951, i s-a stabilit domiciliul obligatoriu la ultimul etaj al
unei case de pe strada Alexandru Popov (astăzi General Henri Berthelot), unde
familia Brâncoveanu a locuit până la plecarea definitivă din România.
Marina nu
s-a ferit de munca fizică. Uneori era trimisă, alături de alte persoane din
fosta lume bună, să lucreze la amenajarea spaţiilor dedicate unor manifestaţii
muncitoreşti. Mai exact, ei erau printre cei care împodobeau pieţele cu lozinci
mobilizatoare şi cu portrete ale mai-marilor ţării. „Într-o zi, una dintre
sarcinile ei era să pregătească locul pentru o mare paradă – 1 Mai sau 23
August. Trebuia să atârne imensele portrete ale grangurilor comunişti, aşa cum
se făcea. Ea lovea cu ciocanul cu o imensă plăcere – aşa cum ne povestea mai
târziu – gândindu-se că le da în cap bestiilor! Până când un prieten a
prevenit-o: «Ia-o mai încet, Marina, că se vede!»” (interviu cu dl. Constantin
Brâncoveanu, aflat în posesia autorului).
De altfel,
Securitatea o ţinea sub observaţie... În dosarul deschis pe numele ei cineva o
acuza că „a comentat duşmănos realizările regimului democrat-popular din ţara
noastră, precum şi evenimentele interne şi internaţionale”.
Cu timpul,
băieţii au crescut şi au mers la şcoală. Firesc, la istorie au învăţat despre
voievodul martir Constantin Brâncoveanu, despre care aflaseră mai întâi din
familie: „Se făcea legătura între domnitor şi noi, ca descendenţi. Şi mă uimea
foarte mult cum el era lăudat pentru contribuţia sa la artă, iar noi,
descendenţii, eram văzuţi ca având «originea nesănătoasă» şi eram consideraţi
«duşmani de clasă»!” (interviu cu dl. Constantin Brâncoveanu).
„Dacă nu
bagi de seamă, te trimit unde e tac-tu!”
Revenirea de
la Canal a tatălui a mai ridicat moralul familiei (şi veniturile au crescut,
pentru că s-a angajat pe post de cazangiu). Sigur, în jurul lor Securitatea
crease o reţea informativă alcătuită din apropiaţi, care, sub diferite
pretexte, îi vizitau la domiciliu sau le ieşeau „întâmplător” în cale,
deschizând discuţia despre greutăţile vieţii cotidiene sau despre ce se mai
auzea la posturile străine de radio... Răspunsurile vagi date de Constantin şi
de Marina arătau că soţii îşi învăţaseră, se pare, lecţia. Tatăl băieţilor nu a
ţinut însă garda sus tot timpul şi, în august 1959, a fost arestat din nou, de
data aceasta pentru „uneltire contra ordinei sociale”. A fost judecat de
Tribunalul Militar Bucureşti şi condamnat la opt ani de închisoare (Arhiva
CNSAS, Fond SIE, 10367, f.3). Ce făcuse, mai exact? Participase la unele
petreceri cu prietenii şi îşi spusese părerea despre cum se trăia în România.
Iar cei care l-au condamnat au interpretat faptele lui Constantin Brâncoveanu
astfel: „a avut întâlniri clandestine organizate cu diferite elemente şi a
comentat duşmănos realizările regimului democrat-popular”. Opt ani, pentru
nimic!
Limbă rusă şi pian
Fraţii
Brâncoveanu au urmat cursurile Liceului „Sfântul Sava” (numit în epocă „Nicolae
Bălcescu”). Profesorii i-au privit cu simpatie pe cei doi (în anii ’30 îl
avuseseră ca elev şi pe tatăl băieţilor). „Am avut nişte profesori
extraordinari acolo: pe Bărbătescu la română, pe Anghelescu la botanică, pe
doamna Grom – o minunată basarabeancă – la rusă. Aceşti profesori, într-un fel,
ne apărau, pe Mihai şi pe mine. Ne încurajau să avem note mari, ca măcar sub
acest aspect să nu putem fi atacaţi”, îşi aminteşte astăzi cel mai mare dintre
fraţi.
Constantin a
susţinut bacalaureatul în 1960 şi a dorit să urmeze arhitectura (era influenţat
în acest sens de unchiul său, arhitectul G.M. Cantacuzino, soţul Alexandrei
Ştirbey). Nu a îndrăznit să se înscrie la facultate, ci şi-a depus dosarul la Şcoala
tehnică de arhitectură, dar nici acolo nu a fost acceptat. Pentru a-şi câştiga
pâinea, a început să lucreze ca zidar, apoi ca zugrav, la Biserica „Domniţa
Bălaşa”.
În 1962 a
realizat că singura şansă de a face studii superioare i-o putea oferi Institutul
de limba şi literatura rusă „Maxim Gorki”. „Am decis să intru la Institut – îşi
aminteşte astăzi domnia sa – pentru că aveam talent la limbi străine şi în
liceu am avut note mari la limba rusă. Şi am intrat al doilea, în 1962. Nu a
mai avut nimeni ce să zică... În toamna lui 1963, institutul s-a desfiinţat, de
fapt, s-a transformat în Facultatea de limba şi literatura rusă, în cadrul
Universităţii Bucureşti... La «Maxim Gorki» m-am acomodat foarte uşor, şi acolo
am avut profesori excelenţi. O doamnă, Ita Grossman, care ţinea la mine mult...
Preda limba şi fonetica rusă. Apoi, mai era Cornelia Comorovski, care a plecat
la Paris, şi a venit, în anul II, Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Tot în anul II, la
limba română, am avut-o ca profesoară pe Mioara Avram. Ea era o superbă
profesoară şi lingvistă, dar cu o reputaţie de a fi foarte zgârcită cu notele.
Dar mie mi-a dat 10. Şi am aflat mult mai târziu că a fost chemată de decan –
Rudenko îl chema – şi i-a spus: «Tu, care niciodată nu dai 10 nimănui, te-ai
găsit tocmai ăluia să-i dai!»”.
Mihai,
fratele mai mic cu cinci ani, a împărtăşit talentul pentru limbi străine al lui
Constantin (amândoi vorbeau franceza foarte bine, pentru că o învăţaseră în
familie), dar şi pasiunea pentru muzică: „La vârsta de şase ani am petrecut o
vară la Ciucea, unde unchiul meu, arhitectul G.M. Cantacuzino, lucra la
Mausoleul lui Octavian Goga. Atunci am cunoscut-o pe Veturia Goga, care era o
persoană foarte drăguţă. Ea reuşise să-şi păstreze proprietatea. Avea şi
livada, şi castelul... În tinereţe, ea a fost cântăreaţă de operă. Pe vremea
când am vizitat-o eu, asculta muzică la radio, pentru că reîncepuse să se dea
muzică bună. Noi nu aveam un astfel de aparat. O duceam foarte rău, tata era
închis... Ea mi-a dat nişte bani să ne cumpărăm un radio, ceea ce am şi făcut.
Apoi am început să studiez pianul, cam de la vârsta de şapte ani. Am avut o
primă profesoară, bună pentru începători, care, după trei ani, mi-a spus:
«Mi-am terminat misiunea, găseşte-ţi pe altcineva». Şi am continuat cu o
celebră pianistă, Nadia Chebap, rusoaică de origine. Pe vremuri cunoscuse
celebritatea, acum nu mai avea voie să apară pe scenă... Ea i-a fost profesoară
şi lui tata”. A doua mare pasiune a lui Mihai a fost matematica. Când a venit
vremea să-şi aleagă cariera, a optat pentru aceasta din urmă.
„Veste bună”
La începutul
anilor ’60 viaţa a devenit un pic mai respirabilă pentru Marina
Ştirbey-Brâncoveanu şi băieţii ei. Nu numai că fiul ei cel mare şi-a început
studiile superioare (fie ele şi de limba rusă!), dar – la fel de important – ei
i s-a ridicat interdicţia de a părăsi Bucureştiul, pe care o avea de
treisprezece ani. „Până în 1963 mama nu putea ieşi din Bucureşti fără
autorizaţie. Norocul nostru orb a fost că i s-a dat acest DO [domiciliu obligatoriu
– n.a.] în Bucureşti şi nu în fundul Bărăganului, cum au fost multe cazuri ca,
de exemplu, [aviatoarea] Nadia Russo, Pia Zamfirescu etc. Mama s-a prezentat la
miliţie pentru a i se ridica acest DO. În orice caz, era hotărâtă să nu spună
«Mulţumesc!» pentru ceva ce era normal. DO-ul era anormal! În acelaşi timp îşi
dădea seama că ceva trebuia să spună! Soluţia ei a fost genială. Le-a spus:
«Veste bună!» Am putut atunci, Mihai şi cu mine, să avem prima noastră vacanţă
cu mama. Am mers cu cortul la Dâmbul Morii, pe linia Bucureşti-Braşov, după
Timiş, cel de Sus si cel de Jos. Apoi peste dealuri la Câmpulung şi înapoi la
Bucureşti. Una dintre cele mai bune şi reuşite vacanţe din viaţa mea...”
(interviu cu dl. Constantin Brâncoveanu). Trecuseră însă două decenii de când
Marina şi Constantin Brâncoveanu se căsătoriseră la Mogoşoaia. Marina simţea că
nici anii care urmau nu promiteau nimic bun. A hotărât, din nou, să plece din
ţară. Mai ales că de dincolo îşi putea ajuta soţul mai uşor, care era încă
închis. De data aceasta a procedat altfel. Sanda, sora ei mai mare, era în
Anglia, iar în Franţa se afla Matei Brâncoveanu, singurul frate al soţului care
mai era în viaţă (doi fraţi muriseră în război). Cu ajutorul lor şi al Marthei
Bibescu s-a pus în mişcare o întreagă operaţiune diplomatică menită să creeze
presiune asupra regimului de la Bucureşti. Diferite personalităţi din lumea
politico-diplomatică occidentală au cerut autorităţilor să permită familiei
Brâncoveanu să plece definitiv din România. La începutul anului 1964, guvernul
român a acceptat.
Vestea că li
se permite plecarea a venit însoţită de o cerere care i-a revoltat, şi pe
băieţi, şi pe prinţesa Brâncoveanu. Membrii familiei urmau să-şi piardă
cetăţenia. Mihai Brâncoveanu îşi aminteşte: „Pe la începutul lui 1964 am primit
autorizaţia de a pleca, după ce rude şi prieteni din străinătate au intervenit,
pe căi diverse, pe lângă autorităţile române. Pentru a părăsi ţara, am fost
obligaţi să renunţăm la cetăţenia română. Este, de altfel, singurul document pe
care, deşi minor (aveam 16 ani), l-am semnat singur! Fireşte, nu aveam nicio
poftă să semnez; mama mi-a şoptit la ureche, pe franţuzeşte, că în orice caz
semnătura mea n-avea nicio valoare, având în vedere vârsta mea! Toate celelalte
documente erau contrasemnate de mama”.
Plecarea
Marinei şi a celor doi copii a avut loc la 17 aprilie 1964. Trei bilete au fost
rezervate din străinătate, pe numele lor, la compania aeriană belgiană Sabena.
Un prim zbor îl făceau de la Bucureşti la Bruxelles, iar din capitala Belgiei
luau un alt avion pentru Londra.
Mihai
Brâncoveanu: „Noaptea dinaintea plecării am petrecut-o la hotelul aeroportului
Băneasa. Pâna în ultimul moment mama a sperat că tata va apărea la aeroport şi
va călători cu noi. Se pare că au fost, efectiv, cazuri în care deţinuţi au
fost duşi direct din închisoare în avion... Lucrurile nu s-au petrecut însă
astfel. Tata a fost eliberat două luni mai târziu, cu ocazia unei importante
amnistii. Şi-a revăzut părinţii, care erau amândoi în viaţă, şi a făcut cele
necesare pentru a obţine autorizaţia de a pleca în Anglia, unde a sosit între
Crăciun şi Anul Nou. În Anglia, locuiam într-o căsuţă amabil pusă la dispoziţia
noastră de două prietene englezoaice de-ale mamei, care în anii ’30 veniseră în
România. Se afla într-un mic sat din Kent (East Brabourne), la câteva zeci de
metri de casa Sandei Cantacuzino şi la ceva mai mult de o oră de mers cu trenul
la Londra. După circa un an, tata a fost angajat la BBC, unde se ocupa de
emisiunile în limba română: buletin de ştiri, reportaje despre evenimentele
culturale la care participau artişti români, de pildă soprana Ileana Cotrubaş,
care cânta regulat la Covent Garden sau la celebrul festival de la
Glyndebourne. Tata făcea aproape zilnic drumul dus-întors cu trenul până la
Londra, iar mama rămânea la ţară să se ocupe de casă; totdeauna a detestat
marile oraşe... După vreo cinci-şase ani, părinţii au cumpărat (luând un
împrumut) o casă ceva mai mare, cu o grădină, la circa 10-15 minute de mers cu
maşina de East Brabourne.
Au rămas
acolo până când tata s-a pensionat, în 1981. În timpul călătoriilor lor în
Franţa, unde doreau să se stabilească o dată ce tata va fi la pensie, au găsit
o casă care le-a plăcut. Era tot într-un cătun, numit Bouloc, în departamentul
Tarn-et-Garonne, la circa o sută de kilometri nord de Toulouse. Au cumpărat-o
în 1981, s-au mutat în ea în primăvara lui 1982 şi au vândut proprietatea din
Anglia. Din păcate, tata n-a profitat decât prea puţin de această nouă casă: în
dimineaţa zilei de 18 noiembrie 1983 a murit subit de un infarct. Nimeni nu se
aştepta la un sfârşit atât de timpuriu: sănătatea lui părea excelentă... Pentru
mama, mai în vârstă ca el cu opt ani, a fost o lovitură cumplită. Cu mult
curaj, a reuşit însă să se refacă, să-şi organizeze o viaţă relativ plăcută în
sud-vestul Franţei, înconjurată de prieteni. Fratele meu şi cu mine ne duceam
regulat să o vedem. (...) Până prin 1995 era capabilă să plece singură cu
maşina chiar pe distanţe mai lungi: de mai multe ori a venit până în regiunea
Nisei, unde socrii mei de atunci aveau o casă unde petreceam o parte din
vacanţa de vară. Prin 1997, sănătatea ei a început să se deterioreze. Ultimele
şase luni din viaţă le-a petrecut într-o casă pentru persoane în vârstă, la
câţiva kilometri de Bouloc. A murit pe 15 iulie 2001, la vârsta de 89 de ani.
Casa de la Bouloc am pastrat-o, şi sunt încântat să mă întorc acolo de câte ori
am posibilitatea să o fac”.
Legătura prinţilor Brâncoveanu cu
România, reluată după căderea comunismului
Ce au făcut
cei doi băieţi în Europa Occidentală? Mihai, cel mic, a ales matematica şi
Franţa. În 1971 a absolvit studiile superioare la Paris şi s-a angajat la
Centrul de cercetare ştiinţifică în matematică. După zece ani a început să
predea la Universitate şi asta face şi azi. Este specializat în teoria
probabilităţilor. Nu a uitat de muzică, dar nu mai avut timp să studieze cât
şi-ar fi dorit. Uneori cântă la pian în public (a făcut-o şi anul trecut la
Bucureşti, la Ateneu, când a interpretat o piesă la patru mâini împreună cu Dan
Grigore). În plus, din 1971 semnează cronici muzicale în „La Revue des Deux
Mondes”, una dintre cele mai vechi reviste franceze.
În 1984 s-a
căsătorit cu Bettina Funck-Brentano. Primul lor copil, un băiat, s-a născut în
1991 şi a primit numele de Clement-Constantin. Apoi a venit pe lume o fetiţă,
Ana, care s-a stins la vârsta de patru ani şi jumătate, în urma unei tumori la
creier (a trăit între 1994 şi 1999). În prezent, Mihai Brâncoveanu este
recăsătorit cu Laetitia Le Guay şi au împreună două fete: Isolda (n. 2005) şi
Maria (n. 2006).
Constantin
Brâncoveanu a ales istoria şi Anglia: „Ajuns în Occident, am constatat că aici
era cerere de oameni care cunoşteau limba rusă. Am decis să exploatez acest
lucru şi aşa am făcut carieră universitară. În 1964 am susţinut un interviu la
King’s College din Cambridge în ideea de a studia în continuare limbile
străine. Am fost acceptat cu rusa ca limbă principală şi cu franceza ca limbă
secundară. Am descoperit [însă] că mă interesau mai degrabă subiectele de
istorie şi de gândire politică decât cele lingvistice. În toamna lui 1967 am
plecat cu bursă în America, la Harvard, pentru master. Acolo am studiat
istoria. După ce am încheiat la Harvard, m-am întors în Anglia, pentru că nu
voiam să pierd perioada de calificare pentru cetăţenie, care era de cinci ani din
opt. Dacă nu reveneam în 1970 pierdeam momentul şi trebuia să reiau întregul
proces. Nu doream, pentru că în acel moment eram apatrid. Un an am fost la
specializare, la Oxford, apoi am primit primul meu post universitar, la
Colegiul Christ Church (Oxford). Am stat acolo în perioada 1971-1976, după care
am plecat la Universitatea din Manchester, unde am rămas până în anul 2000,
când am ieşit anticipat la pensie. După care am mai predat cinci ani free
lance, dar aproape full time, la Universitatea Sheffield”. În prezent,
Constantin Brâncoveanu predă cursuri de vară despre istoria Rusiei (perioada
1850-1950) în Statele Unite, la Universitatea din Missouri. Nu a fost căsătorit
niciodată.
Legătura
prinţilor Constantin şi Mihai Brâncoveanu cu România a fost reluată după
căderea comunismului. Statul român le-a redat cetăţenia (cu scuzele de rigoare)
şi îi putem întâlni uneori – în timpul deselor vizite pe care le fac în ţara în
care s-au născut – în Bucureşti sau la mănăstirile ctitorite în Oltenia de
voievodul martirizat în 1714. Desigur, nu ştim cine sunt, discreţia fiind una
dintre trăsăturile lor...
VASILE POP
Conceptia despre fapte in Hinduism si
Crestinism
De ce
trebuie sa fie o persoana asa de diferita de altele? In Orient la aceasta
intrebare se da un raspuns satisfacator numai prin teoria karman din hinduism.
Daca un om se naste diferit de altul este numai datorita legii karman.
Ganditorii europeni, in afara de pithagoreici si theosofii moderni, nu au fost
atrasi de doctrina karman - doctrina despre fapte.
Karman
determina campul vietii noastre. Datoria noastra este sa facem ceea ce va
determina in bine viata noastra viitoare.
Intreaga
lume a fenomenelor este guvernata de aceasta lege fatala si implacabila. Fapta
este rezultatul moral al unei serii nemasurata de fapte anterioare si punctul
de plecare al unei alte serii nemasurata de acte ale caror efecte vor fi in mod
nedefinit transformate. Sistemul de fapte care constituie personalitatea
temporara se transforma intr-un alt sistem care consta in formare-a unei
personalitati in mod egal temporara.
Datorita
faptului ca nasterea prezenta este rezultatul total al faptelor anterioare
societatea a constatat si a sustinut ca e incapabila de schimbare. Si prapastia
diferentei s-a adancit si mai mult inventandu-se sistemul de caste.
Omul in
conditia sa actuala este un rezultat al faptelor sale dintr-o viata anterioara.
Acest lucru este valabil intregii existente.
Noi avem in
general obiceiul in Europa sa separam dogma dezvoltarii filosofice de cea a
dezvoltarii morale a religiei, stabilind o distinctie intre ceea ce este
obiectul revelatiei divine directe si opera proprie a spiritului uman. In
credintele indiene o asemenea dinstinctie e imposibil de realizat. Totul este
filosofie: dogma si morala.
Karman a
devenit dogma centrala a religiei hinduse. Este o forma invizibila, uimitoare,
extraordinara, care afecteaza sufletul si-l obliga la suferintele unei noi
renasteri, intr-o conditie umana sau animala determinata de calitatea faptelor
trecute. Toate actele, toate intentiile inscriu in persoana un efect care se
urzeste fie in aceasta viata, fie, cel mai adesea, initr-o viata viitoare, si
care constituie destinul de a fi. In sistemele teistice acesta este Domnul care
declanseaza sau conduce karman. Legea karman loveste pe toti cei vii care
inteleg divinitatea. Ea actioneaza intr-o maniera inevitabila: fapta il urmeaza
pe om si-l gaseste fara eroare.
Se pune
intrebarea: "noi suntem ceea ce am facut, noi vom fi ceea ce vom
face", aceasta e o fatalitate absolua? intr-un fel da, cand karman este
produsul actelor trecute; in cazul in care este un efect de viitor, depinde
intr-o mare masura de efortul uman, care se opune destinului ce actioneaza
orbeste.
Teoria
karman, care explica cauzele destinului in acelasi timp in care impune legea, a
intrat profund in mentalitatea indiana, furnizand cadrul unei psihologii. A
antrenat practic la indieni dorinta de a renunta la fapte pentru a evita
consecintele, de unde aparitia unei etici noi care oscileaza dupa doctrinele cu
conceptii activiste si cu vointa, de a trai.
Pentru a da
un suport plauzibil legii karman a trebuit sa se instaureze doctrina
transmigratiei - samsara. Astfel in credintele populare, viata prezenta a unui
individ este conceputa ca una din vietile care traverseaza prin existente
indefinite adunate de karman, fiind un val din fluviul samsara. Mecanismul este
simplu, sufletul revine pe pamant cu relicva karman, care afecteaza conditia
prezenta si oare determina conditia in care vei fi. Epuizarea de karman se face
eliberare - moksha sau mukti. Karman si samsara sunt o taietura in prezentul si
viitorul omului. Ele descopera in individ fapte anterioare si momeala
destinelor ulterioare.
Karman este
un concept central al gandirii indiene. Orice activitate, fie fizica sau mentala,
ce afecteaza in vreun fel ceea ce este inauntrul sau inafara limitei corporale,
este fapta si genereaza alte fapte. Fiind sub actiunea faptei tot ceea ce este
imprejur sufera modificare, inclusiv omul. Nu exista fapte care sa se piarda.
Orice fapta lasa o intiparire si aceasta se inscrie in karmasaya - depozitul
sau rezervorul faptelor. Ansamblul faptelor trecute, prezente sau viitoare,
actuale sau virtuale, karman si karmasaya impreuna, constituie destinul.
In limba
saskrita acelasi cuvant krm denumeste atat fapta cat si destinul. Fiecare fapta
se constituie in destin, iar destinul genereaza noi fapte. La incetarea vietii
prezente existand inca karmasaya, exista inca un destin, iar acesta determina
samsara - ciclul existentelor succesive.
Destinul
este potential si actual. Destinul potential este reprezentat de karmasaya, cel
actual este karman in curs de desfasurare. Orice fapta se inscrie intr-un lant
cauzal. Ea este generata de faptele trecute si genereaza fapte viitoare.
Roada dupa
fapta poate aparea atat imediat, cat si la o vreme dupa ce cauza a incetat.
Faptele bune, merituoase, avandu-si temeiul in virtute, "aduc"
bucurie, iar faptele rele, pricinuite de viciu, aduc tristete, suferinta si
nefericire.
In traditie
exista patru categorii de fapte: kamya - optionale, pratisedha - interzise,
nitya - permanente (de exemplu intretinerea focului sacru) si naimittika -
ocazionale. Ultimele doua se refera in special la ritualuri si produc automat
acumulare de merite. In cazul yoghinului desavarsit rupt de avidya - ignoranta,
nu exista fapte bune sau rele sau aducatoare de roada, ci simplu fapt in sine.
Pentru ceilalti faptele sunt de trei categorii: karma sukla, care pornita din
virtute are ca roada bucuria, karma krsna, care provocata de viciu are ca roada
tristetea, si karma sukla-krsna amestecata. Scoala Yoga cunoaste si fapta
indiferenta karma asukla-krsna.
Dupa Louis
de la Valee Poussin, doctrina despre Karman este foarte veche in India. Ea s-a
rupt progresiv din naturalismul, misticismul si pietatea vedica. Ea a fost
formulata timpuriu in termeni definitivi: ceea ce omul seamana, aceea culege;
nici un om nu mosteneste binele sau raul de la alt om. Roada este de aceeasi
calitate cu actiunea.
Paul Deussen
sustine ca prin karman viata este o ispasire a faptelor dintr-o viata
anterioara, iar moartea nu poate surveni daca exista o cat de mica ramasita de
fapte. Un rol important in contopirea cu Brahman o are si cunoasterea - jnana.
Intreaga
existenta a omului se roteste in jurul dogmei karman. Ceea ce-l face pe om sa
sufere in viata pamanteasca nu este altceva decat rezultatul unor greseli din
vietile anterioare. Iar pentru tot ce savarseste in aceasta viata va plati
intr-o viata viitoare. Nici un fel de fapta nu poate fi distrusa, ci ispasita.
Karman, care
in istoria gandirii religioase indiene va avea o parte atat de importanta ca si
Brahman si Atman, va constitui unul din pivotii tuturor religiilor si
filosofiilor indiene. Pentru prima data apare in Rig-Veda 10, 82. De aici isi
incepe cariera milenara. Daca Brahman este o conceptie mistica, iar atman o
conceptie naturalista, karman este o conceptie pe jumatate clericala, pe
jumatate laica, care in Vede desemneaza atat sacrificiul, cat si actiunea in
general. Expresia "karman face sa castigi cerul" se poate interpreta
in sensul ca se castiga cerul prin sacrificiul adus zeilor. Karman cu
semnificatia de sacrificiu s-a aliat natural cu Brahman si atman.
In Rig-Veda
karman este folosit pentru a desemna opera sacrificiului, dar spre sfarsitul
imnului al zecelea este folosit pentru desemnarea actiunii in general.
In
Atharva-Veda gasim mentionat karman printre lucrurile ce au radacini in
sacrificiu, dar semnificatia practicarii sacrificiului nu e atribuita lui
karman, ci operei de actiune in general savarsita. Imediat apare ca actiune ce
faureste destinul omului, oa actiune a conceptului samsara fara inceput, fara
sfarsit. Karman devine destinul, acea forta care cere o noua incarnare. Numai
cel ce a dezradacinat dorinta din inima sa scapa de karman si se identifica cu
Brahman.
Vedele
puneau accent mai mult pe practicile mantras si pe sacrificiu in ceea ce
priveste detaliile lui rituale. Dar e probabil ca la inceput karman sa fi fost
vazuta ca o virtute magica nevazuta numita adrsta (nevazuta) sau apurva (noua).
Modul de actiune al lui apurva este necunoscut. Treptat a fost asociata cu
conceptul rta - ordinea inviolabila a lucrurilor. Acestea sunt probabil
elementele care au construit teoria karman, care va gasi dezvoltarea in
Upanisad.
Deci primii
germeni ai legii karman se afla in sacrificiu ce se numea si kriya, care era o
datorie si o ceremonie, aparand din ordinea cosmica.
In scrierile
Brahmanas karman apare in stransa legatura cu samsara. Totusi raman in
continuare permise sacrificiile de animale. Dar reflectand la procesul ritual,
"cauza si efect", era inevitabil sa pentru ca, dupa moarte,
sacrificatorul va avea acces in lumea zeilor, se descopere ca orice actiune,
prin simplul fapt ca dobandea un rezultat, se integra intr-o serie nelimitata de
cauze si efecte. Insa, odata recunoscuta legea cauzalitatii universale in
karman, certitudinea inte - nas karman desemneaza activitatea rituala si
consecintele sale benefice, meiata pe efectele salvatoare ale sacrificiului se
ruina. "Preexistenta" sufletului in cer era rezultatul activitatii
rituale a sacrificatorului. Se punea intrebarea: unde se "realizau"
roadele tuturor celorlalte acte ale sale savarsite in timpul vietii? Ramane un
numar nelimitat de fapte savarsite in timpul vietii si acestea constituiau tot
atatea "cauze" care trebuiau sa aiba "efecte". Altfel spus,
trebuiau sa se realizeze intr-o noua existenta aici, pe pamant, sau intr-o alta
lume. Concluzia se impunea de la sine: atman dupa ce s-ar fi bucurat de o
post-existenta, fericita sau nefericita, era constrans sa se reincarneze.
Deoarece
orice act, religios sau profan, amplifica si perpetueaza transmigratia,
eliberarea nu poate fi castigata nici prin sacrificii, nici prin legaturi
stranse cu zeii, nici prin asceza sau caritate. Dupa cautari si meditatii s-a
descoperit prima cauza a lui karman, avidya. Cercul era acum complet: avidya
forma sau amplifica karman care producea samsara, iar moksha devenea posibila
datorita gnozei - jnana. De aceea gandirea indiana a inceput de timpuriu sa
conceapa diferite cai - marga - de eliberare.
Intrucat se
stie ca omul este prizonierul lui karman si in acelasi timp posesorul unui
"sine" nemuritor, el descopera in Brahman doua moduri de a fi aparent
incompatibile: absolut si relativ, spiritual si material, personal si impersonal.
Brahmanii
insa nu au putut determina precis ce este aceasta karman. Credinta curenta in
brahmanism este ca omul, dupa moarte, incepe o noua viata in raport cu faptele
sale anterioare.
Deci in
scrierile Brahmanas gasim o completa schimbare. Sacrificiul este unit cu
karman. Fiecare actiune trebuie sa fie reglata cu privire la ea. De acum karman
e o cale a salvarii care intotdeauna poarta cu ea insemnatatea sacrificiului si
a ritualului.
Si in
textele Aranyakas gasim aceste concepte, dar expuse vag.
In textele
Puranas caile de a gasi divinitatea sunt doua - jnana - cunoasterea si karman -
actiunile, faptele. Astfel karman loveste impotriva vechii credinte in
sacrificiu, penitenta si pocainta ca distrugatoare a pacatului.
In legatura
cu activitatea este descris si Visnu ca avand trei feluri de putere: para
(putere fundamentala), apara (putere identica cu efortul individual) si vidya
asociata cu karman. Toate energiile apartin lui visnu si el este prin energiile
lui inceputul a toate cele ce se misca spre activitate.
Dupa
Bhagavata-Purana eliberarea adevarata vine prin dreapta cunoastere, desi trupul
se mentine mai departe, chiar daca n-au fost epuizate toate roadele lui karman.
Aceasta idee va fi preluata de scolile kamkhya si Yoga.
Totusi,
ramane sacrificiul cu o latura foarte importanta. Cei ce ofera sacrificii
zeilor si stramosilor la fiecare sfarsit de timp lunar, indeplinindu-si
datoriile, dar aducand sacrificii cu inima pura si detasati de toate lucrurile
lumesti, aceia trec dupa moarte in sfera solara si de acolo in inceputul
universal care este cauza lumii. Natura aceasta este calificata ca fiind
Brahman. Aceia care totusi sunt obsedati de notiunea dualitatii trec intr-o
natura din care sunt renascuti in lume conform faptelor trecute. Aceia care-si
conduc viata dupa dorintele lor vor trece prin pamantul stramosilor si apoi
sunt renascuti pe linia inaintasilor. Trupul este cel ce se renaste, sufletul
ramane acelasi.
Dezvoltarea
invataturii karman o gasim in Upanisade, dar se prezinta tot ca o taina.
Pentru prima
data, in mod clar, aflam invataturile despre calatoriile sufletului si in
stransa legatura cu acestea invatatura despre karman, care trebuie sa si aiba
urmarile cu siguranta unei legi a naturii. Sufletul depinde de karman ce deriva
din conceptul vedic rta. Totul este determinat de karman; individualitatea este
datorita lui karman: "in timp ce tu traiesti nu exista cale de care karman
sa nu se lege de tine".
In Upanisade
sacrificiul vedic "exterior" este total devalorizat; el este karman -
o fapta, si orice fapta, chiar rituala da roade de ordin negativ, caci
actiunile impotmolesc fiinta umana in cicluri samsara. Doar gnoza - jnana - te
elibereaza din ghemul incalcit al vietilor.
Termenul
samsara apare in Upanisade, dar nu i se cunoaste originea doctrinara. S-a
incercat explicarea transmigratiei sufletului prin influentele elementelor
ariene, dar fara rezultat. Insa eliberarea prin jnana, descoperire facuta in
timpul Upanisadelor, constituie esentialul filosofiei indiene ulterioare, desi
imperfect sistematizata. De fapt adevarata cale de eliberare se realizeaza prin
yoga.
In Upanisade
destinul este determinat de karman. Sacrificiile si ofrandele sunt declarate
goale. Fiecare act are efect asupra persoanei. Poti deveni bun nu numai prin
sacrificii, ci si prin fapta: "intr-adevar devii bun prin fapta buna si
rau prin cea rea". Omul "este pe potriva faptei si purtarii sale: bun
este faptuitorul de bine, rau este faptuitorul de rau; curat este prin fapta
curata si rau prin cea rea. Se mai spune: omul este rodul dorintei; precum ii
este dorinta, astfel ii este stradania; precum ii este stradania, astfel si
fapta ce faptuieste; fapta ce faptuieste este si cea din care se
infrupta". De fapt aici este dezvoltarea teoriei karman expusa in
fragmentul anterior.
In legatura
cu asvamedha, care e sacrificiul cel mare, este prezentata teoria karman in
sensul de a faptui ritul: "El a dorit... sa faptuiasca ritul". In
spiritul exegezei brahmanice se stabilesc corespondente intre om si sacrificiu.
Intr-o serie
de imagini se ilustreaza cautarea unitatii de dincolo de multiplicitatea,
Realului, atat de caracteristica spiritului indian: "Asa cum oceanul este
raspantia tuturor apelor, narile sunt raspantia tuturor mirosurilor, limba
raspantia tuturor gusturilor, ochiul raspantia tuturor formelor, mainilor sunt
raspantia tuturor faptelor - karman".
Ca fapta
este cea care determina calitatea vietii se vede din textul urmator: "O
suta de bucurii in lumea fapturilor sunt o bucurie a zeilor prin fapta - karman
-, cei care ajung sa fie zei datorita faptei", si tot fapta este cea oare
da curs lantului transmigrarii: "Acolo merge inlantuitul odata cu fapta -
karman - unde Semnul (corpul subtil), gandul ii este tintuit. Dandu-i de capat
faptei, oricare o faptuieste el aici, din acea lume se inapoiaza intru asta
lume, intru fapta".
Si in
Chandogya Upanisad apare mai intai karman ca ritual: "Cand cineva isi pune
in gand sa invete imnurile (mantras) le si invata; sa faptuiasca riturile le si
faptuieste". Apare evident legatura intre practicile mantras si karman.
Apoi ritualul focului sacru are valoare maxima: "Cel ce aduce de trei ori
jertfa focului lui Naciketas si cunoaste intreita sa natura, acela leapada de
mai inainte lanturile mortii si fiind mai presus de mahnire se bucura de lumea
cerului".
Toate
faptele trebuie sa aiba o rasplatire: "Asa cum se pierde lumea de aici
cucerita prin karman, la fel se pierde si lumea de dincolo cucerita prin
virtute. Astfel cei care trec pe aici fara sa-si gaseasca sinele - atman - si
dorintele cele adevarate, au parte, in toate lumile, de nelibertate. Iar cei
care trec pe aici gasindu-si sinele si dorintele cele adevarate au parte, in
toate lumile, de libertate". Nu exista nici o fapta fara rasplata, iar
faptele se adreseaza ambelor siluete, superior si inferior: "Amandoua beau
dreapta rasplata a faptelor", si "cel care stie ca sufletul mananca
rodul faptelor sale, acela nu mai cauta sa-l ascunda".
Eliberarea
de samsara se face prin yoga, constand in retragerea organelor de simt cu care
se savarseste karman de la. obiectele sensibile si interiorizarea lor:
"dupa ce si-a vazut de studiul Vedei si de slujirea - karman - maestrului,
concentrand in sine toate simturile, nevatamand (ahimsa) toate fiintele decat
dupa datina, cel care se poarta astfel cate zile are, intra negresit in lumea
lui Brahman si nu se mai intoarce".
Mahaibhiarata
la fel arata ca seria de vieti este determinata de karman: "Dupa cum
olarul formeaza tot ce vrea dintr-un bulgare de lut, tot astfel omul are parte
numai de acea soarta pe care si-a pregatit-o singur prin fapta sa. Dupa cum umbra
si lumina sunt vesnic legate strans una de alta, tot asa e strans legata si
fapta de faptuitor prin tot ce a savarsit el singur". Fiecare om trebuie
sa culeaga roadele faptelor sale si se renaste dupa felul faptelor pe care le-a
savarsit: "Numai cu doua lucruri trece omul pe lumea cealalta: cu faptele
bune si cu cele rele pe care le-a savarsit". Chiar si fericirea din cer nu
e vesnica. Dupa ce s-a terminat karman, omul trebuie sa coboare iarasi pe
pamant si sa inceapa o noua existenta. Astfel sufletul trebuie sa treaca prin
nenumarate corpuri, calatorind de-a lungul vesniciei prin forme mereu
superioare sau inferioare, potrivit faptelor. Sufletul are de suportat numai
urmarile propriilor sale fapte. El e purtat pe oceanul de renasteri in voia
unei puteri pe care el singur a pus-o in miscare, dar impotriva careia nu mai
poate lupta, fiindca actiunea acestei puteri atarna de faptele savarsite in
trecut. Pe acestea sufletul nu le poate schimba.
Totusi legea
karman nu e oarba in Mahabharata si nici nu se prezinta ca un determinism
mecanic. Legea karman este acceptata a fi cea mai buna decat oricare alta lege.
Fapta
influenteaza si modifica si destinul. Conceptia aceasta este cu totul diferita
de cea greaca, dupa care destinul ramane fix si nimic nu-l poate schimba:
"Care e mai presus destinul sau fapta omului? Asa l-a intrebat Vasista pe
Brahma. Dupa cum ogorul nu da roade daca nu se arunca in el samanta, tot astfel
si destinul nu se implineste fara fapta omeneasca. Samanta este fapta, iar
ogorul e destinul. Daca fapta ar fi fara roade, totul ar fi fara urmari, iar
lumea ar sta si ar privi la destin. Odata ce fapta a fost savarsita ea isi
urmeaza destinul". Orice fapta atrage dupa ea consecintele: "Orice
fapta buna odata savarsita isi urmeaza drumul spre izbanda, insa fapta rea nu
merge pe drumul cel bun. Dupa cum e fapta, tot la fel e si rasplata. Niciodata
nu dispare fapta saivarsita pe lumea aceasta datorita celor cinci simturi.
Acestea sunt marturie vesnica a faptei si dupa ele al saselea, sufletul."
Doctrina
karman s-a dezvoltat de-a lungul timpului si trebuie inteleasa in functie de
imprejurarile istorice date. Daca in Vede si Brahmanas apare dezvoltata de
filosofii brahmani, iar in brabmanismul popular este dezvoltata de
Dharmasastras, doctrina apare expusa filosofic in Bhagavad-Gita, care e de
altfel culmea filosofiei indiene.
Unii
filosofi au sustinut ca Bhagavad-Gita se afla in situatia de a renunta ori la
karman ori la jnana. Dar ea a pastrat amandoua conceptele, dand o noua
interpretare lui karman. Bhagavad-Gita cere fapte in procesul eliberarii, dar
trebuie sa fie dezinteresate. Apoi se intalneste si o conceptie aproape
diferita. Jnana-marga nu mai e singura cale de salvare, ci apare bhakti-marga,
calea devotiunii. Deja karma-marga prin metodele pe care le folosea, desi avea
un intreit avantaj (era practica, usor de inteles si se bucura de sacralitatea
unui obicei stravechi), devenea mult inferioara. Daca jnana-marga implica prin
yoga unirea atman-Braham, bhaktijmarga implica daruirea in iubire totala si
plina de speranta fata de o anumita zeitate. Renuntarea la roada faptei si
oferirea faptelor Stapanului divin devin mijloace de eliberare, precizate de
Bhagavad-Gita.
Doctrina
despre activitatea dezinteresata se numeste karma-yoga. Fapta nu se mai prezinta
cu aspect negativ si este accesibila tuturor prin tehnicile de desavarsire, cum
e yoga. Accentuand fapta dezinteresata Bhagavad-Gita reduce atat fapta cat si
renuntarea la ea la un punct comun: amandoua duc la desavarsire. Numai cel ce
practica yoga se deprinde cu activitatea dezinteresata, caci renuntarea fara
yoga e greu de indeplinit.
Karma-yoga
are doua faze: distingerea tuturor datoriilor sociale si religioase, dar
complet indiferent si fara atasare de rasplata, si detasarea de toate dorintele
si castigarea eliberarii finale. Fapta s-o faci si s-o indeplinesti liber de
orice atasament: "Savarseste fapta ce trebuie facuta, mereu desprins de
ea, caci omul care savarseste desprins ajunge la culme".
Faptele sunt
rezultatul celor trei parti constitutive ale materiei - prakriti - numite
gunas: "Nimeni niciodata nu sta macar o clipa fara sa savarseasca fapte,
caci savarseste fapte fara sa vrea prin tendintele - gunas - nascute din natura
- prakriti".
Dupa
exemplul celor trei gunas - gunas sattva (insusirea bunatatii), gunas raja
(insusirea faptei) si gunas tama (insusirea activitatii sau intunericului) -
exista trei feluri de fapte, trei roade ale faptei, trei feluri de cunoastere,
etc. Eliberarea se obtine cand se trece peste cele trei gunas si se ajunge la indiferenta.
Deci, pe de o parte, Bhagavad-Gita are o atitudine pozitiva fata de fapta, pe
de alta, negativa din cauza ignorantei - avidya - intretinuta de gunas si de
fapta interesata ce leaga sufletul de samsara: "In afara celor savarsite
pentru sacrificiu restul faptelor inlantuiesc lumea; in acest scop indeplineste
fapta eliberat de legaturi (fata de ea)".
Orice fapta
necesita instrumente de faptuire: "ce este fapta, ce este nefaptuirea?
Aici chiar inteleptii sunt incurcati. Cel care vede in fapta nefaptuirea si in
nefaptuire fapta acela este un intelept intre oameni, acela este yoghin (si
totusi) savarseste pe de-a intregul fapta. Despre cel ce trece la orice fapta
fara dorinta si hotarare, ale carui fapte sunt arse ide focul cunoasterii,
despre el cei luminati spun ca este un intelept". Disparand fapta care
leaga apare libertatea, non-fapta sau fapta fara fruct: "Cel unit (in
yoga) parasind fructul faptelor dobandeste pacea suprema; cel neunit legai; de
fruct se inlantuie prin actiunea dorintei".
Deci Bhagavad-Gita
crede in karman si ca lumea s-a dezvoltat datorita ei, dar robia ei se
datoreaza atasamentului de pasiuni sau dorinte, care este un nod.
Problema
faptelor rezolvata realist si pragmatic in Bhagavad-Gita impune o observatie.
Faptele sunt necesare pentru ca sunt efecte ale existentei empirice, dar
solutia eliberarii prin dezinteres fata de rodul fantei dezvaluie nesiguranta
unei actiuni de evaluare simplista a faptei.
Desi cere
fapte dezinteresate, Bhagavad-Gita nu arata mijloacele prin oare se pot rupe
lanturile karman. Considera ca pacate toate faptele noastre ce izvorasc din
dorinta sau atasament fata de lucrurile terestre, dar faptele implinite din
sentimentul supunerii fata de poruncile cartilor sacre sau la datoriile de
casta, nu le socoteste pacate, chiar daca uneori au consecinte rele.
Continuarea
expunerii filosofice a doctrinei karman se face in scolile filosofice hinduse..
In general
scolile hinduse se bazau pe o latura filosofica. Nyaya accepta logica,
Vaisesika se baza pe pozitia fizica, Samkhya recunostea materia, Yoga denumea
pe Isvara, Mimamsa se baza pe dharma si cunoastere, iar Vedanta pe metafizica.
Scoala
Nyaya-Vaisesika combate oarecum karman sustinand ca, daca toate lucrurile sunt
admise sa fie de scurta durata, in comparatie cu timpul, actele nu pot fi
atribuite lor. Un act implica mai multe momente de executie a lui. Daca
lucrurile sunt admise sa fie persistente sau eterne apoi miscarea nu poate fi
explicata. Daca lucrurile sunt admise sa fie intotdeauna miscatoare, apoi ele vor
fi in miscare in timp ce sunt intelese sa fie in repaus, ceea ce e imposibil.
Daca lucrurile sunt in repaus in mod natural nu poate fi o miscare vibratorie
in ele. Motivul principal invocat in respingerea oarecum a lui karman consta in
faptul ca legea karman este privita de buddhisti ca fiind identica cu sensul
particular inteles. Totodata corpul este vehicolul simturilor, obiectelor si
faptelor.
Dupa
doctrina scolii Samkhya-Yoga karman este implicata in insasi existenta umana. A
exista inseamna a face ceva. Insusirile materiei il silesc pe fiecare sa
savarseasca fapte. Inactivitatea nu e un ideal, pentru ca lumea aceasta este
prinsa in lanturile actiunii. Existenta nu-i cu putinta daca nu faci ceva.
Existenta e continua activitate.
Karman
actioneaza si asupra destinului. Ea se opune legii cauzalitatii morale,
dobandind valoare morala in Brhadaranyaka Upanisad 3, 2, 13-14. Ea apare in
legatura cu samsara si e inevitabila. Samkhya o vede ca o forta materiala, ca o
particula infra-atomica, care determina in mod fatal viata cuiva. Viata noastra
e o suma de acte necesare determinata de impulsuri fiziologice capabila de a
crea o noua karman.
Scoala
Samkhya-Yoga fundamenteaza filosofic conceptia morala din Bhagavad-Gita cu
privire la karman. Ca metode de eliberare cele doua sisteme se intrepatrund si
prin aceasta se cauta impacarea intre conceptiile opuse despre fapta si
cunoastere.
In sistemul
Yoga Isvara este neatins de klesa (cauzele suferintei), nu poseda destin
individual si este. nelegat de karman.
In sistemul
Samkhya cele patru legaturi ale oricarui purusa aflat in conexiune cu prakrti
sunt: klesa, karman, vipaka si asaya. Karman este inteles aici ca fapta
prezenta sau faptuirea ce duce la atasarea fata de fruct, atasare ce-si are
originea in klesa. Vipaka este "coacerea" fructului faptei, adica
legatura de cauzalitate intre fapta si efectele ei. Asaya este totalitatea
initiparirilor lasate de fapte in subiectul faptuitor. Ele se acumuleaza in
karmasaya si determina destinul individual de-a lungul tuturor existentelor
pana la eliberare.
Pe de alta
parte, o activitate nu e o singura fapta, ci insusirea discreta a mai multor
fapte provenite din momentele decizionale presarate de-a lungul activitatii. De
aici multitudinea nelimitata a faptelor, intrepatrunderea lor, consecintele ce
apar in urma fiecarei fapte.
Sistemul
Yoga-Vasistha admite urmatoarea formula: Karman nu este nimic decat activitatea
lui manas. Starea activa a lui ananas determina succesiv momentele. Cand o
stare particulara determina o succesiune de stari poate fi considerata ca un
agent-karta, dar, daca aceasta stare este determinata de activitatea starii
precedente, astfel numita karman, se poate spune karman genereaza karta si
karta cu activitatea lui produce din nou karman, astfel incat karman si karta
se determina reciproc. Ciclul se indrepteapa de la karta spre karman si de la
karman spre karta, si nici o prioritate ultima nu poate fi afirmata la una din
ele. Deci, dupa Vasistha, karman nu se datoreaza lui atman, ci lui manas. In
lume miscarea generata de actiuni se cheama karman, dar in realitate e vorba de
manas si activitatea ei. Samanta lui karman trebuie cautata in activitatea lui
manas. Acest punct de vedere pare sa fie cam unic in filosofia indiana.
Scoala
Mimamsa concepe karman atotputernica si nici divinitatea nu o poate inlatura cu
puterea ei. De fapt prima carte a scolii este numita Karma-Mimamsa (alias
Purva-Mimamsa). In acest sistem filosofic karman are un dublu sens: actiunea
sub toate formele, ca sens general, si actiunea rituala prescrisa de Veda, ca
sens tehnic, pentru ca Purva-Mimamsa se limiteaza la interpretarea textelor
vedice. Unii filosofi au sustinut ca, daca are loc o oprire de a performa
faptele de pe urma dorintei (kamya-karma), actele care au fost deja acumulate
se vor opri natural in ele insele cedand roadele si astfel datoriile
obligatorii nu produc o noua karman, natural persoana fiind scapata de karman.
Totusi, contrar acestui punct de vedere, Suresvara sustine ca emanciparea n-are
nimic de-a face cu performanta faptelor. Insa accentul se pune pe cunoastere -
jnana. Unii vad karman mai importanta, altii le vad pe amandoua de o egala
importanta.
Cea care
atinge punctele cheie in doctrina karman este scoala Vedanta, care nu e o
religie cum au incercat s-o defineasca unii.
Credinta
populara este ca filosofia Vedanta inseamna filosofia Upanisadelor, limitand
scrierile sacre ale hinduismului, inclusiv Veda. Dar termenul "Veda"
in cazul de fata este folosit sa semnifice nu o carte particulara, ci
"cunoasterea". Vedanta implica literal (in sanskrita: vid = a
cunoaste) "sfarsitul cunoasterii" si filosofia se cheama Vedanta
pentru ca ea explica ce este sfarsitul si cum se poate ajunge la sfarsit. De
fapt ultima realitate a universului este Brahman. Sankara spunea: "In Veda
este adevarata cunoastere a lui Brahman".
Sistemul
Vedanta descrie patru cai prin care omul poate fi ajutat sa ajunga la starea
mukti: Karma-Yoga, Jnana-Yoga, Bhakti-Yoga si Raja-Yoga. Karma-Yoga este pentru
oamenii activi, pentru cei ce vor sa munceasca si sunt gata intotdeauna sa faca
ceva pentru ajutorul altora. Ea releveaza secretul muncii si deschide calea
spre a completa puterea proprie. Jnana-Yoga arata criteriile cunoasterii expuse
in Purva-Mimamsa si Uttara-Mimamsa de Jaimini. Bhakti-Yoga este calea
devotiunii. Raja-Yoga descopera puteri psihice; campul ei de actiune e foarte
vast.
Pentru a
castiga implinirea trebuie admisa teoria reincarnarii. Ea admite o evolutie
gradata a fiecarui suflet care e potential divin si care creste mai mult si mai
mult trecand prin diferite vieti si forme de viata variate, intotdeauna
culegand rezultatele faptelor proprii pana ce se castiga perfectiunea.
Legea karman
include si legea cauzei, a actiunii si a reactiunii, a compensatiei sau
rasplatirii. Prin aceasta lege Vedanta explica in mod rational inegalitatea
naturii, neexplicata de teoria ereditatii. Ceea ce meritam avem acum, ceea ce
vom face vom primi in viitor. Prezentul e determinat de trecut, viitorul e
determinat de prezent.
Sankara
interpretand Bhagavad-Gita afirma ca eliberarea se poate face numai prin
adevarata cunoastere si nu prin cunoastere combinata cu indepliniri sau
datorii.
Nigamanta
Mahadesika noteaza ca legea karman poate conduce spre realizarea proprie a
fiecaruia in mod indirect, prin producerea cunoasterii, sau direct prin
cunoasterea insasi. Cand un om conduce karman de la un sens la o datorie
dezinteresata, karman nu mai e o robie pentru el.
Scoala
Bhaskara sustine: karman pura nu ne poate conduce spre cea mai inalta perceptie
a adevarului Brahman. Cunoasterea - jnana - combinata cu datoriile obisnuite -
jnana-samuccita-karma - ne poate conduce spre cel mai inalt bine. Cunoasterea
lui Brahman e o datorie imperativa. Nu e imposibil pentru cineva sa obtina
eliberarea -mukti- intr-o singura viata, dar omul trebuie sa se perfectioneze
prin meditatie. Unirea cu cea mai inalta treapta este posibila prin yoga.
Scoala
Yamunacarya vede lumea nu ca produsul lui karman, ci ca produsul lui Isvara. De
fapt se urmeaza metoda din Yoga incercand sa se dovedeasca ca lumea este
produsul unei fiinte inteligente, care a avut o cunoastere directa a lumii
spirituale si materiale. Isvara poate fi si negat si poate fi imaginat ca in
acord cu karman lumea s-a ridicat din combinatia originala a lui gunas.
Ramanuja
considera ca asociatia inteligentei pure cu obiectele lumesti este prin
intermediul lui karman. Sufletele care transmigreaza datqrita lui karman sunt
necreate si trebuie privite ca permanente si vesnice. Pentru ca, daca sunt
schimbabile in timpul continuarii in trup, atunci continuitatea activitatilor
ar fi inexplicabila. Si, daca ele sunt, distruse odata cu moartea trupului,
teoria karman, si toate teoriile responsabilitatii morale, trebuie abandonate.
Acele trupuri oare sunt conditionate de karman pot fi socotite ca sufera o
robie. Karman determina si simturile organelor trupului.
Dupa
Meghanadari karman produce roade prin multumirea sau nemultumirea zeului.
Realizarea actelor bune in trecut determina realizarea unor acte similare in
viitor, producand tendinte ajutatoare, iar realizarea unor acte rele in trecut
forteaza pe om sa ia o linie vicioasa in viitor. Multumirea sau nemultumirea
zeului provocata de fapte determina natura bucuriei sau suferintei tot asa de
bine ca si tendintele spre viciu sau virtute in momentul viitoarei creatii.
Nimbarka
socoteste karman o lege mecanica. Sufletul uman este o parte din natura divina
si dependent prin esenta lui de divinitate. Unirea cu divinitatea poate elimina
karman colectata anterior, (kriya-mana karma), dar nu poate elimina karman care
este deja in stare de a da roade (prarabdha karma). Dar totusi divinitatea
creeaza lumea dupa karman si nu e responsabila de suferintele indivizilor, ci
doar ei insisi sunt responsabili datorita faptelor savarsite anterior.
Vijnana
Bhiksu afirma: cauza originala a lui karman este timpul. Cu toate acestea
timpul opereaza in acord cu karman. Exista apoi relatia fara de inceput intre
timp si karman care determina cursul tuturor evenimentelor. Karman in ea insasi
este, de asemenea, un produs al timpului si chiar determina modul viitor al functionarii
timpului. Timpul este un agent superior al actiunilor, iar actiunile sunt
produse in timp. Madhva afirma ca actiunile sunt acelea care direct sau
indirect duc spre merit sau nemerit. Chiar si faptele indiferente sunt indirect
cauzele meritului sau ale nemeritului. Faptele sunt divizate in trei clase:
vihi-ta - placute, nisiddha - interzise si udasina - indiferente.
Vallabha
sustine ca cine vrea sa cunoasca cu adevarat pe Brahman trebuie sa elimine
roadele lui karman. Cea mai mare dorinta de a sfarsi karman este negarea
roadelor ei. Urmasii lui Vallabha au spus ca faptele sunt dependente de
divinitate si dominate de ea, iar binele e cauzat de propria karman.
Si jainismul
si buddhismul au pastrat din hinduism legea karman. Dupa invatatura jaina, sufletul
produce karman care-l patrunde Karman este de mai multe feluri si determina
cunoasterea, credinta, casta, familia, dreptatea si lungimea vietii. Karman e
considerata a fi o materie fina si fluida care determina la renasteri pana la
eliberare Respectarea celor cinci principii morale - ahimsa, satya, asteya,
brah-macarya, aparigraha - pot duce la eliberarea de karman.
Invatatura
despre karman are o insemnatate covarsitoare in buddhism fiind impreuna cu
samsara elementele esentiale in explicarea originii omului. Multe legende si
predicii atribuite lui Buddha se refera la karman si samsara. Sunt douasprezece
cauze care produc karman, si implicit samsara, dintre care doua sunt cele mai
importante: trsna - setea de viata si tanha - dorinta. Starea de eliberare -
nirvana - se face prin cunoastere.
Actele
mentale sunt acte prin excelenta intrucat nu exista act fara actiune mentala.
De asemenea buddhistii considera ca intreg universul cu toate varietatile lui
este opera faptelor. De aceea ei au facut diferite clasificari ale lui karman.
Karman are
un aspect psihologic ca si unul cosmic. Fiecare act produce un efect natural in
lume. In acelasi timp exista o tendinta care inclina spre repetarea faptelor pe
care le-am mai savarsit. Asadar, toate faptele au roade in lume si efectele in
minte. Nu putem scapa de ele oricat am incerca, dar in minte le putem controla.
Omul poseda libertate, ca si focul vietii spirituale, pentru ca are radacina in
divinitate. Cu cat sesizeaza mai mult adevarul divin, cu atat este mai liber.
Karman
tratata ca miscare este privita ca elementul ireductibil al universului. In
general toate actiunile se includ in conceptul universal karman care se
manifesta in diverse forme si conditii. Se poate spune ca legea karman e chiar
misterioasa. Adevarul e ca noi nu stim maniera in care se manifesta bunatatea
divina. De fapt cauza existenta uniform in univers este Brahman.
In momentul
in care se accentueaza caracterul intrinsec al lui karman, care nu actioneaza
inafara, ci inauntrul omului, vedem ca judecatorul nu e inafara, ci inauntrul
omului. "Astfel karman devine putere predeterminatorie, care exclude
metoda unei guvernari oranduite de vointa suverana si drepta a divinitatii.
Karman devine o lege care e o desfasurare a fiintei noastre, o lege inviolabila,
nefiind supusa schimbarii sau intreruperii. Reintruparile cerute de karman sunt
o incercare de a explica cauza vietii".
In felul in
care se prezinta, karman devine un mijloc de explicare a existentei in
totalitatea ei, in lipsa unui Dumnezeu Personal si totodata Creator. Fapta
omului devine absolutizata complet in raport cu divinitatea. Si, daca legea
karman este cauza creatiei universului apare ca persistenta a fortei si ca o
lege inexorabila, ca fiind cea mai buna decat oricare alta lege si transcende
orice lege. Relevata din conceptul rta (ordinea cosmica) karman este legea
conservarii materiei si a energiei morale. Deci totul este empiric. Apoi
datorita lui karman nu te poti elibera din starea de zeu, ci din starea de om.
In acest fel karman apare cu un aspect antropocentrist absolut. Si aceasta
deoarece sub forta acestei legi atman este Brahman.
Si in
religia crestina exista invatatura despre fapte. Faptele sunt acelea care
caracterizeaza pe adevaratul credincios. Faptele sunt si criteriul dupa care
vor fi judecati oamenii la judecata universala (Matei 25, 40; 2 Cor. 5, 10;
Efes. 6, 8).
Faptele sunt
numai de doua categorii: bune si rele. Faptele moral-bune sunt toate actiunile
libere ce se afla intr-un raport pozitiv cu binele, iar faptele moral-rele sunt
actiunile libere ce se afla intr-un raport negativ cu binele.
In general
pentru a savarsi fapte bune trebuie ca fiinta din care vine fapta sa fie
transformata inspre bine. Valoarea faptelor se masoara dupa omul dinauntru.
Faptele nu pot fi dezlipite de inima. Deci faptele au valoare ca manifestari
ale inimii (Matei 15, 18-19).
Izvorand
dinauntru si participand la bunatatea sau ratutatea launtrica, ele contribuie,
totodata, la progresul sau regresul launtric. La fapta se adauga si intentia
faptuitorului.
Criteriile
dupa care sunt analizate faptele sunt in functie de obiect, imprejurari si
scop.
Scopul final al fantelor este identic cu scopul
ultim al vietii noastre: preamarirea lui Dumnezeu
si fericirea omului. Idealul este inchinarea intregii vieti spirituale si a
fiecarei actiuni lui Dumnezeu. Raportarea aceasta la Dumnezeu poate fi actuala
sau virtuala.
Motivul
pentru care savarsim fapte bune e iubirea: iubirea de Dumnezeu, de aproapele,
de sine. Iubirea de Dumnezeu implica si iubirea fata de creatura.
Dupa
invatatura crestina nu exista fapte indiferente, pentru ca si faptele
indiferente primesc, dupa obiect, imprejurari si scop, calificarea de bune sau
rele.
Faptele bune
sunt conditie a mantuirii. Faptele bune sunt savarsite din credinta. De aici
rezulta legatura intre credinta si faptele bune (Iacov 2, 17, 26). Prin
credinta si fapte, cu permanenta calauzire a harului, omul progreseaza in
sfintenie. Faptele se savarsesc bune sau rele in functie de vointa omului
(Matei 23, 37; Luca 13, 34; 1 Cor. 6, 12).
Intre fapte
si credinta este o legatura organica. Ceea ce trebuie sa pazeasca crestinul ca
sa poata dobandi viata de veci sunt credinta si faptele bune (Marturisirea
ortodoxa 1, 1-2).
Faptele bune
sunt necesare pentru mantuire deoarece prin ele omul colaboreaza liber si
deplin cu harul. Fapta buna face sa se arate roadele harului primit la botez.
Prin fapta actiunea harului se impleteste si se uneste cu efortul omenesc spre
bine, atat de deplin incat actiunea harului si cea a libertatii umane sa devina
o singura actiune (1 Tim. 2, 4). Iar omul se cunoaste dupa fapta sa (Matei 7,
16).
Intrucat
iubirea fata de Dumnezeu si de aproapele (Matei 25, 40; Mareu 9, 42) constituie
esenta faptelor bune, inseamna ca fara ele nu-i cu putinta mantuirea (Rom. 2,
6-8). Caci unde sunt fapte rele nu exista iubire.
Bineinteles
manifestarea iubirii prin fapte poate fi uneori impiedicata de imprejurari sau
cauze independente si mai puternice decat vointa omului, dar in aceste cazuri
valoarea ei morala ramane intacta.
Sfintii
Parinti au accentuat rolul faptelor bune in vederea mantuirii, in legatura ou
credinta si iubirea. Iata cateva exemple: "Pietatea consta din doua
lucruri: din dogme pioase si fapte bune" (Sf. Chiril al Ierusalimului);
"Credinta crede cu fapta" (Sf. Ioan Damaschin); "Credinta fara
fapte e numai o forma fara putere. Creddnta dreapta fara fapte este ca un trup
frumos si infloritor, care n-are putere, ci este asemenea trupurilor
pictate" (Sf. Ioan Hrisostom); "Credinta fara fapte la nimic nu
foloseste" (Sf. Simeon Noul Teolog); "Izvorul si criteriul faptelor e
iubirea" (Diadoh al Foticeii).
Faptele
izvorasc din iubire, iar iubirea din care izvorasc faptele, si pe care ele o
sporesc, nu poate atinge niciodata un nivel de la care sa nu mai poata creste,
pentru ca iubirea lui Hristos din care se alimenteaza nu are limita, iar
persoana noastra lucrand in iubire nu ajunge niciodata la o limita a cresterii
ei. Raspunsul nostru activ la iubirea lui Dumnezeu se arata prin fapte. Prin
faptele izvorate din iubire firea noastra inainteaza de la calitatea de chip pe
treptele interminabile ale asemanarii cu Dumnezeu. Iar aceasta crestere are lor
in timp.
Faptele
statornice imprima virtuti. Necesitatea faptelor vine si din nevoia de a
raspunde in diferite situatii problemelor semenilor nostri, manifestandu-ne si
noi iubirea ce-si are izvorul in Dumnezeu.
Totusi
exista un paradox : faptele ce izvorasc din iubire sunt un dar, insa, pe de
alta parte, ele sunt si o datorie. Si iubirea
este un dar, insa trebuie primita si insusita activ si aratata prin fapte, caci
dupa moarte nu se mai poate face nici o fapta.
Romano-oatolicismul
considera faptele un adaos la echivalentul juridic aratat de Hristos pentru
pacatele noastre, iar protestantii le resping.
O persoana
este atat de diferita de altele datorita vointei cu care lucreaza fiecare spre
realizarea binelui. Chiar paradoxal fericirea celor puternici si rai si
nefericirea celor smeriti si virtuosi nu sunt consecinte ale destinului sau
norocului, nici ale vreunei fapte savarsite inainte. Conform Scripturii totul e
desertaciune si nu destin (Eccl. 1, 2) si nu se uita o clipa de existenta lui
Dumnezeu (Eccl. 3, 13; 1 Cor. 10, 31). Cei nefericiti nu sunt lasati la voia intamplarii
sau a destinului. Dumnezeu vegheaza asupra lor si asculta rugaciunea celor
care-L cauta (Ps. 9, 9; 141, 5-6).
Asemanarile
gasite de unii intre morala hindusa si cea crestina sunt adesea aparente.
Totusi precepte hinduse ca: "Cine da de mancare din toata inima drumetului
obosit, pe care nu l-a mai vazut inainte, rasplata aceluia pentru fapta sa cea
buna este mare. Prin pomana se capata avere, prin tacere stapanire, prin asceza
placeri, prin castitate viata lunga. Cine bucura pe tatal sau acela bucura pe
zeu, cine bucura pe mama sa acela venereaza pe zeita pamantului. Cine il bucura
pe invatatorul sau acela il venereaza pe Brahma", sunt demne de
crestinism. Insa cand e vorba de scrierile Noului Testament un lucru este
sigur: ele sunt de o originalitate unica si cuprind revelatia supranaturala.
Nimic din literatura universala nu li se poate compara.
Oricat de
inalta ar fi morala hindusa, asa cum o gasim in diferite scrieri, ea nu poate
fi considerata ca ideala si neintrecuta.
Omul nu este
raspunzator decat de faptele sale proprii, savarsite intr-o singura existenta.
Stramosii lui nu-i pot transmite nici binecuvantarea, nici blestemul, nici
pacatele lor, ca in hinduism. Si nu numai atat: chiar si consecintele faptei
rele pe care a savarsit o omul singur si pentru care este raspunzator numai el,
poate fi oprita prin pocainta si rugaciune. in fata razbunarii zeilor si a unui
destin neinduplecat se ridica indurarea si iertarea lui Dumnezeu. Pocainta,
mila si iertare sunt trei elemente care nu apar in hinduism.
Faptele bune
care se cer in vederea mantuirii in crestinism, nu sunt identice cu faptele pe
care le cere procesul mukti. Karma-Yoga se refera la o atitudine de
indiferenta. Indiferenta este mobilul lui karman, legat si de datoria de casta.
Efectul m acest caz nu e transformator. Activitatea omului sub acest aspect nu
mai este de continuare a operei de desavarsire a omului si cosmosului. In
crestinism omul se duce pe sine si lumea spre o desavarsire continua,
colaborand cu Dumnezeu prin energiile necreate. Caci Dumnezeu nu e static, nici
indiferent, ci activ si dinamic, lucrand continuu prin Duhul Sfant. Numai in
Occident, obisnuit cu ascetismul protestant, karma-yoga a impresionat prin
fapte detasate ce nu presupun neaparat insingurarea. In realitate si azi exista
contrastul intre calea faptelor si calea cunoasterii, iar filosofii considera
meditatia ca ultim pas spre eliberare.
In hinduism
nu exista fapta morala buna sau rea. In crestinism ea apare sub cele doua
aspecte, impletindu-se in fapta doua realitati; harul si liberul arbitru. Harul
intareste firea indemnand vointa spre bine.
Faptele bune
sunt rezultatul credintei si iubirii, pe cand in Bhaga-vad-Gita credinta e miai
mult un atasament fata de Krsna. Hinduismul are o credinta ca "act
intelectual". Numai avand temelie in credinta faptele bune sunt spre
mantuire si nu spre neincetate transmigrari.
Faptele bune
stau in crestinism la baza comuniunii, mantuirea castigandu-se in stari normale
de vietuire, nu mortificand opera lui Dumnezeu in scopul eliberarii sufletului.
Mantuirea e rasplata pentru faptele savarsite in aceasta viata.
Teoria
reincarnarii formulata de scoala Vedanta respinge o singura nastere ca in
crestinism, mozaism, islamism. Ea Nu se aseamana cu teoria metempsihozei
acceptata de pithagoreici si platonici. In teoria platonica este indusa si
ideea de progres, de evolutie crescanda si gradata a sufletului de la cele mai
joase, la cele mai inalte. Viata sub imperiul lui karman apare ca
inspaimantatoare, a pedepselor, ca perpetuare eterna a personalitatii false,
fara a cunoaste niciodata odihna.
Doctrina
karman neaga posibilitatea pedepsirii celor pacatosi si rasplatirii celor
drepti. Aceasta doctrina il face pe Dumnezeu partial si injust. Si, aici nu
exista nici un loc pentru initiatorul raului, diavolul.
In hinduism
se vede un pasivism. Nu se da existentei actuale a omului toata importanta,
socotind ca vor exista si alte vieti in care omul va face mai mult oarecum
silit de treptele mai inalte pe care se va afla. Persoana umana este si mai
nesocotita, caci se merge pana la anularea in lantul incarnarilor, care
sfarsesc intr-o contopire a tuturor in esenta impersonala. Ce importanta pot
avea faptele intr-o asemenea conceptie? Daca ele totusi se produc, se produc in
baza unei necesitati naturale, asa cum se produc fenomenele naturii.
Deci, in
hinduism, "eliberarea nu consta intr-un proces de devenire dupa chipul
divinitatii, ci de redescoperire a faptului ca omul e una cu divinitatea (atman
= Brahman), ceea ce se rezuma in ultima instanta la pierderea totala a
caracterului personal si anularea totala a trairii si constiintei de fericire
vesnica".
https://georgeanca.blogspot.com/2019/03/karma-ultimilor-brancoveni.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu