Experimente si atitudini - Grid Modorcea

Experimente si atitudini

Grid Modorcea, Dr. în arte

03 Martie 2019

O invitație primită de la Pace Gallery, m-a făcut martorul unui eveniment insolit: vernisajul „Pace Staff Exhibition”, o expoziție a personalului galeriilor „Pace” din întreagă lume. Au particpat peste 60 de artiști din staff-ul „Pace”, având sediile la New York (trei galerii), o galerie la Londra, una la Geneva, una la Palo Alto, în California, una la Beijing, două la Hong Kong și una la Seoul. Ni s-a oferit șansa să aflăm că personalul acestor galerii este bogat în oameni înzestrați, care practică artă, putând fi considerați pe drept cuvânt artiști.

Am văzut peste 80 de lucrări de toate genurile, opere aflate la intersecția diverselor media, de la pictură și sculptură la digital art, fotografie, proiecțîi sau instalații. Prezența publicului a fost copleșitoare, fiindcă aveai șansă să discuți cu aristii expozanți veniți aici din Londra, Hong Kong sau Beijing. Două artiste din Beijing au imaginat sculpturi aeriene în stilul lui Alexander Calder, în care echibrul formelor era menținut de niște palarioare cu voal, fiecare dintre ele fiind dăruită celui care o atingea. Spuneau că este un obicei în China, pentru tinerii care se căsătoresc. Sigur că vizitatorii nu au ocolit expererinţa de a se împodobi cu voalurile propuse. Nu era greu, fiindcă vizitatorii copleșeau prin tinerețe și curiozitate. Nu e prima oară când, în această zona, spectacolul nu este pe pereți, pe ceea ce se expune, ci chiar în galerie, prin prezența spectatorilor, care transformau vernisajul într-o paradă a modei. Costumele și frizurile, ca și accesoriile faciale fac că un astfel de eveniment să pară puțin extraterestru.

Expoziția a durat numai trei zile, fiind itinerantă.

Evident, reîntâlnirea cu zona Chelsea este mereu o sărbătoare, fiindcă nu poți rezistă tentației de a nu te plimbă pe pasarela de deasupra galeriilor, lungă de peste 1,8 mile, cu un tranşeu pe malul lui Huston River, îmbrăţişând cele mai noi construcții, zgârie-nori ingenioși, care fac ca zona dintre Chelsea și Javits Center (stradă 34) să fie cea mai modernă din New York, un peisaj arhitectonic greu de imaginat.

Afluență turiștilor este pe măsură, fiindcă au șansă să coboare de pe pasarela și să între în zecile de galerii din Chelsea, poate cea mai concentrată zona de artă din lume.

Astfel, la „Yossi Milo Gallery” puteau vedea rafinamentele create de Karl Martin Holzhauer, în special peisaje realizate după trehnica miniaturistilor, dar și spendide portete mozaicale. Kasmin Gallery ne oferea un recital fotografic marca Andy Warhol sub numele „Polaroid Portraits”, unde artistul își etalează fotografiile făcute unor celebrități ale timpului sau, ca Mohamed Ali, Marliyn Monroe, Frank Sinatra și mulți alții (circa 50 de fotografii). Iar în apropiere, la Heller Gallery, te uimea expoziția „An Alternative History: The Other Glass”, în care vedeai cele mai rafinate forme plastice din sticlă, o adevărată sarabanda vizală, în stilul lui Dale Chihuly. Pasta de sticlă are forme și un colorit extraneu, dar există și lucrări de pictură pe sticlă, aria stilurilor celor 10 artiști acoperind zone plastic diverse, de la plastică decorativă la imagini intelectuale, simbolice.

La „Paula Cooper Gallery” expunea un grup de artiști din anii ’70, prilej fantastic pentru iubtorii de artă să se întâlnească cu vedete plastice ale timpului, ca Lynda Benglis, Jennifer Bartlett, Jonathan Borofsky, Elizabeth Murray, Joel Shapiro și Jackie Winsor, nume cu greutate, adevărați clasici moderni ai artei americane. De exemplu, Borofsky expunea un melc monumental având în centrul spiralei un ceas. Efectul e senzațional. O experiență a zonei Chelsea este absolut necesară pentru orice artist care a ieșit de pe băncile unui institut de artă, fiindcă aici este imperiul experimentului, aici cel învățat cu linia și punctul descoperă curajul de a explora forme necunoscute, cu materiale noi, imprevizibile. Combinarea dintre materie și imaginație nu are limite.

Pasiunea pentru experiment se vede în tot New York-ul, în toate galeriile. Astfel, la „The Artist’s Institute” de la „Hunter College” am văzut expoziția „Music Stands” de Marina Rosenfeld, o instalație concepută din trei tablouri, pe trei pereți, ca niște table, racordate la o rețea de cabluri care duceau la un pupitru, un centralizator computerizat. Când un vizitator se apropia de un tablou, se producea un sunet, dar nu armonic, ci un zgomot, mai slab sau mai puternic, ca o lovitură de gong. Era, ceea ce Shakespeare ar numi, „Much Ado for nothing”!

La „Edelman Arts”, o galerie de pe 70 St., se petrecea altă minune, curatorul sau artistul își explică lucrările privitorilor. Le arată cu un indicator ce să vadă. Le indica, de pildă, un tablou alb și îi întreba ce văd. Nimic, ziceau ei, ce să vedem? Uitați-va mai atent, le preciza el. Așa cum le preciza atunci când a aruncat pe o masă o formă din carton și-i punea să observe cum se modifică forma, deși nu se întâmpla nici o minune, deziluzia era totală. Titlul expoziției: „Minimal Means: Concrete Inventions în the US, Brazil and Spain”.  Dacă artistul asta a urmărit, a reușit. Trebuie să ai o doză de ironie superioară când pășești în astfel de exhibiţii. Dar trebuie respectate. Sunt încercările omului de a-și depăși limitele. Iar natura lui este să se expună, fără rușine, fără complexe, fără prejudecăți.

La „Van Doren Waxter”, de pe 73 St., am văzut ceva și mai năstrușnic : expoziția lui Hilary Berseth, „Names will never hurt me” (Numele nu mă vor durea niciodată), în care vedem diferite forme din hârtie, ca un zid de piatră, o coloana de oase încrucișate, un ochean din hârtie ilustrat cu imagini selenare, un craniu de animal preistoric etc., dar totul confecționat numai din hârtie murdărită cu creionul, ca la școală. Dacă suflai spre o lucrare, se dărâma.  Și când durează aceaste lucrări?, am întrebat-o pe Hilary. Brâncuși, Moore sau Giacometti au sculptat în marmură, piatră sau lemn, dar tu în hârtie! Cică se mulțumește ca expoziția să dureze doar o zi, o seară, cât ține vernisajul!

Prefer atitudinea lui David Hammons de la „Tilton Gallery”, o galerie remarcabilă, prin evenimente de atitudine, ca expoziția lui Hammons, care creează personaje fantomatice, precum în „Black Boy’s Window”,  un băiat de culoare ce stă după grațiile unei fereastre, care are și un stor ce poate fi tras și bloca total vederea, sau Boy with Flag, steagul fiind al Americii. Personajele lui sunt că niște pete pe pânză, consfinţind titlul expoziției „Unseen Works” (Opere nevăzute).

La „John Molloy Gallery” nu te impresiona expoziția, un ghiveci din zeci de stiluri, toate modernismele fiind plasate pe suportul de baza al artei precolumbiene, al mitologiei Vestului Sălbatic, specialitatea galeriei, ultima achiziție fiind Lakota Parfleche (sec. 19), forme decorative pictate pe piele, în tradiția triburilor de pe platourile indiene, cât mai ales atmosfera. Atmosfera înțesată de lume pestriță cancura sarabanda din Chelsea. Iar John trona cu privirea lui, fericit că galeria sa este iarăși neîncăpătoare!

Nici faimoasele galerii de pe 57 St, galeriile de lux ale New York-ului, nu fac excepție de la această tendință.  La „Jason McCoy Gallery”, expunea ungurul Balint Zsako, un foarte bun desenator, un meșteșugar al asocierilor de imagini contrastante, multe pe ideea magiei și a circului, din păcate, fără concept, toate lucrările nu aveau titluri. Când Kandinski a pus „untitle” pe lucrările lui, acest cuvânt era o atitudine, era un concept, dar de atunci se petrece o avalanșă de expoziții fără titlu, or noi, oamenii, trăim într-o lume a cuvântului, cuvântul definește concepția unui artist. Gândiți-va numai la titlurile puse de Brâncuși lucrărilor sale. Dar ce s-ar fi făcut istoria artei dacă Leonardo, Rafael, Rembrandt, Velazquez, Bruegel, Vermeer, Van Gogh etc., etc., nu ar fi pus titluri lucrărilor lor? Ar fi fost un haos. Ca lumea, dacă Dumnezeu nu ar fi pus nume celor văzute și celor nevăzute, pe care le-a creat.

La fel, în sala alăturată a procedat și japonezul Keiko Narahashi, care a expus mici sculpturi, foarte ingenioase, din materiale foarte diverse, cu efecte primare, dar fără nume. În schimb, nu a uitat să pună prețurile : 3.000 de dolari. Cumpărai o lucrare fără titlu. Ce-ar fi fost dacă nici autorul nu avea un nume? Poate era mai bine. Operele fără titlu nu sunt terminate. E cu totul altceva ideea lui Brâncuși, care spunea că ar fi dorit că lucrările sale să nu aibă nici nume, nici să nu se știe cine le-a creat. Ca „Marele Anonim”.

O excepție de la această tendință generală spre experiment, este expoziția „The Empty World” a englezului Nick Brandt de la „Edwynn Houk Gallery”, de pe 745 Fifth Avenue, un adevărat fenomen, care a fost în Africa și a fotografiat teribila devastare a faunei, surprinzând marile construcțîi din Kenya, în special, unde a trăit peste 20 de ani, care distrug habitatul tradițional al animalelor, nevoite să conviețuiască într-un mediu de construcții urbane. Este imaginea unei tragedii planetare să vezi contrastul dintre civilizație și preistorie, o suprapunere dintre stâlpi de beton, tuburi, roți de cauciuc, mașini - unelte moderne - și elefanți, girafe, lei, rinoceri,  hiene și alte animale ale junglei, care trăiesc printre muncitori, care se lupta să iasă din gropile săpate de ei, care nu mai au nici o șansă de supraviețuire, dovadă cantitatea enormă de oase, de cranii, de schelete rămase printre deșeuri și construcții. Deja această expoziție nu mai e artă, e un document, un strigat de alarmă, auzit și de un Leonardo Di Caprio și asociația lui ecologistă, care lupta să salveze animalele și păsările, să schimbe această situație tragică.

Corespondenţă de la New York

Aranjament grafic - I.M.