Un Imn triumfal și dramatic al Omului
Corneliu Vlad, journalist
13 Martie 2019
În
penultimul an al Facultății de Filologie, la jumătatea anilor 1960, am avut
privilegiul de a audia - și a da examen la - cursul special al marelui cărturar
Tudor Vianu despre „Arghezi, poet al omului. Cântare omului în cadrul
literaturii comparate”. Profesorul Tudor Vianu avea să tipărească între
copertele unei cărți, în 1964, prelegerile săptămânale rostite nouă timp de un
semestru, iar această carte este de mult epuizată, nereeditata și aproape
uitată.
Cosmogoniile,
sociogoniile și antropogoniile, aceste mari poeme ale literaturii universale
desfășoară, într-o epică amplă, nașterea și devenirea în timp mitologic,
religios și istoric a universului, societății și omului. De la marile creații
al e Antichității egiptene și orientale la Vechiul și Noul Testament, de la
Democrit, Virgiliu Ovidiu și Lucrețiu la Voltaire, Hugo și scriitori ai
secolului al XX-lea, iar la noi prin Eminescu și Arghezi, aventură pasionantă a
omului și umanității traversează glorios creația spirituală a lumii, că filon
primordial.
Cine se mai
încumetă să scrie, în vremea de astăzi, o asemenea lucrare de sinteză și
profunzime, într-o lume asaltată de atâtea probleme de zi cu zi și
existențiale? Răspunsul spontan și cel mai la îndemână, ar fi că tentația și
punerea în opera a unei asemenea întreprinderi literare ambițioase descurajează
pe cei ce ar fi ademeniți de idee. Și totuși, un autor din Târgoviște, medic
anestezist de profesie, s-a lansat cu temeritate într-o asemenea experiență
creatoare prin care dăruiește literaturii române contemporane și - îndrăznesc
să spun - istoriei noastre literare o carte antologică. „Femeia lut”, (titlul
cărții) a fost încheiată în mai 1996, dar vede lumina tiparului electronic abia
acum și rămâne o enigmă de ce autorul, ba nu, autoarea, a hotărât să o publice
la peste două decenii de la scrierea ei.
De ce
autoarea și nu autorul? Pentru că Ecaterina Petrescu Botoncea, un nume menit să
rămâne în beletristică românească (dacă ea va mai avea viață în viitor), impune
o viziune marcat feminină scrisului său, în sensul sublim al cuvântului - și nu
cred că este o exagerare. Prin această carte, proză noastră feminină primește o
nouă consacrare, spulberând definitiv prejudecățile încăpățânat înrădăcinate în
conștiința unora, prin sensibilitatea, acuitatea senzorială și gingășia, dar și
prin tenacitatea și anduranța ce definesc femeia prin veacuri, confruntată cu
vicisitudinile naturii și oamenilor (bănuiesc, în filigran, și o discretă tentă
autobiografică, a propriei experiențe de viață, care transpare din carte).
Discursul
literar al narațiunii poetice în proză nu este atât sociogonic, cât
antropogonic. Nu e atât despre societate, cât despre om. Mai corect spus,
despre femeie, că parte organică și intregitoare a omenirii. Nu știu că în
literatură clasică și contemporană de pretutindeni să mai existe o asemenea
lucrare reprezentativă. În orice caz, eruditul Tudor Vianu nu ne-a vorbit
niciodată la cursul său despre un asemenea experiment.
Cuplul
primordial Adam-Eva, întemeietorii biblici ai omenirii, descoperă sau născocesc
în existența lor fără strămoși și fără patrimoniu, lucrurile dar și
simțămintele trebuincioase vieții lor cotidiene, care încep cu dragostea
(„Creatorul ne-a trezit din humă întâi prin dragoste, apoi prin suferință”),
sălașul de locuit, focul, credința, roadele pământului și hrană gătită,
acooperamantul trupului, îmblânzirea animalelor care au devenit prieteni ai
casei, cultură plantelor, limbajul cuvintelor, biserica, armele de vânătoare și
uneltele de bucătărie, ulcioarele și blidele de lut ars, dar și singurătatea,
durerea și dorul după cel plecat, apoi descoperirea și conviețuirea cu alți
oameni într-o primă societate omenească. În același timp, îndepărtarea treptată
de natură: „Urcând pe scară timpului, o energie nouă încă încălzea pieptul și totodată
o nostalgie și un regret că mă înalț prea mult deasupra firelor de iarbă, a
mugurilor de cireș și a cântatului de cocoș”.
Încep
întrebările despre rostul vieții, despre apropierea morții, iar în același timp
și înțelepciunea în față legilor neiertătoare ale vieții și dispariției din
viață. Treptat, natură de la începutul lumii este împânzită tot mai mult de
civilizație: „Șoapta străbate oceanele, așezându-se direct în ureche, oamenii
se plimbă printre stele iar mirifică lună poate fi lovită cu piciorul, dar
vulturii mor și pădurile se usucă”. Și natură, și omul, se schimbă necontenit,
în bine sau în rău, iar viața merge mai departe prin urmași: „Opaitul se
stinge, dragă Sirius. Dar după cum vezi, o nouă lumină se aprinde”.
Un Imn
triumfal al Vieții este cartea „Femeia lut”, un discurs liric și cerebral,
sensibil și mereu tensionat, încântător și dramatic de la un capăt la altul al
său, care povestește printr-o explozie continuă de metafore geneza și mersul
prin timp ale ființei umane, în comuniune panteistă cu natură.
https://www.art-emis.ro/cronica-de-carte/un-imn-triumfal-si-dramatic-al-omului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu