Nicolae Enciu - August 1991: Perestroika în impas. Triumful sentimentului naţional asupra comunismului (1)

August 1991: Perestroika în impas. Triumful sentimentului naţional asupra comunismului (1)

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău

07 August 2019

Apusul Gerontocraţiei.  Într-o lucrare de „politologie romantică” apărută la New York la mijlocul anilor ’80 ai secolului al XXlea, cunoscutul disident sovietic B. Hazanov îşi exprima speranţa că, într-o bună zi, în vârful piramidei puterii din U.R.S.S. va trebui, totuşi, să vină „o personalitate pragmatică şi bunăvoitoare, de factură europeană”, care să limiteze, în sfârşit, planificarea totală, să ofere libertate conducătorilor întreprinderilor industriale şi independenţă gospodăriilor colective, să restabilească autonomia locală, să reducă puterea cenzurii politice şi a K.G.B.-ului, să pună capăt persecutării intelectualităţii şi naţionaliştilor, să liberalizeze relaţiile culturale cu ţările lumii contemporane şi să ajungă la o înţelegere cu S.U.A. privind dezarmarea[1]. Totodată, cunoscând din proprie experienţă „particularităţile” sistemului sovietic de selectare şi de promovare a cadrelor de conducere, acelaşi autor se declara sceptic faţă de posibilitatea materializării unei atari  speranţe, pe motivul că potenţialii reformatori erau eliminaţi deja pe treptele inferioare ale ierarhiei politice. Dată fiind această situaţie, B. Hazanov conchide că Sistemul sovietic nu putea fi nici reformat, şi nici ameliorat: acesta fie că funcţionează în forma existentă, fie că s-ar destrăma la o primă tentativă de modernizare[2].

Fie că au urmat o logică inexorabilă a Istoriei, fie că au fost rezultatul unui hazard al acesteia, cert este că evenimentele şi procesele declanşate la mijlocul anilor ’80 ai secolului trecut pe teritoriul celui mai întins imperiu continental contemporan au fost de natură să depăşească cele mai optimiste previziuni occidentale asupra destinului Uniunii Sovietice. Astfel, după o evidentă derută marcată de dispariţia consecutivă a trei secretari generali în numai trei ani de zile (moartea lui L.I. Brejnev la 10 noiembrie 1982, a lui Iuri V. Andropov în februarie 1984 şi a lui Konst. U. Cernenko în martie 1985), Plenara extraordinară a C.C. al P.C.U.S. din 11 martie 1985 îl alege pe Mihail S. Gorbaciov în funcţia de secretar general al C.C. al P.C.U.S.,- la doar patru ore de la anunţarea oficială a decesului lui K. Cernenko. Pentru prima oară în istoria U.R.S.S., ziarele publicau imaginea liderului dispărut pe pagina a doua, în timp ce primele pagini erau ocupate de imaginea noului lider sovietic, de biografia sa oficială şi discursul inaugural. Graba cu care Gorbaciov a fost proclamat secretar general se explică prin intenţia anturajului său,- în primul rând, a lui A. Gromâko şi V. Cebrikov,- de anihilare a altor două grupări rivale din cadrul Biroului Politic, conduse de Grigori Romanov şi V. Grişin, ambii destituiţi, în perioada imediat următoare, din înaltele funcţii deţinute[3].

Chiar dacă era mult mai tânăr decât tovarăşii săi din conducere, ajungând secretar general la vârsta de numai 54 de ani[4], retorica iniţială a lui Gorbaciov nu se deosebea, practic, cu nimic de aceea obişnuită tuturor membrilor de partid care urcaseră pe scara funcţiilor în era Brejnev. Bunăoară, în 1978, deşi secretarul general era deja senil, Gorbaciov putea vorbi de „munca titanică de fiecare zi” pe care acesta o consacra bunăstării muncitorilor şi întăririi păcii şi securităţii popoarelor”[5]. Aşa cum afirma chiar Gorbaciov mai târziu, el nu şi-a început cariera ca democrat de un fel sau altul. „La liceu,- spunea el,- am scris o compunere pentru care am primit nota maximă şi care se numea „Stalin este gloria ţării noastre, Stalin este tinereţea”[6].

Născut în anul 1931 într-o familie de ţărani ruşi de lângă Stavropol, Caucazul de Nord, în 1952, ca tânăr de-abia sosit din provincie, M. Gorbaciov este admis la Facultatea de Drept a Universităţii de Stat din Moscova, unde devine şi membru de partid. La Universitate o va cunoaşte pe Raisa Titorenko, o tânără născută la 5 ianuarie 1932 în orăşelul Rubţovsk din regiunea Altai şi care studia filozofia marxist-leninistă la aceeaşi instituţie[7]. La absolvirea facultăţii, în 1955, Gorbaciov a revenit la Stavropol, unde, ca activist cu normă întreagă pe linie de komsomol şi mai apoi de partid, a urmat calea ortodoxă pentru promovarea ierarhică. În 1978 este promovat la Moscova pentru a prelua funcţia de secretar al C.C. al P.C.U.S. responsabil cu agricultura. Membru supleant al Biroului Politic în 1979, accede la rangul de membru titular deja în anul următor. Evoluţia carierei lui Gorbaciov la nivel unional s-a datorat în mare măsură protecţiei de care s-a bucurat din partea a doi lideri influenţi ai partidului: Mihail Suslov, ideologul şef al P.C.U.S., fost secretar de partid la Stavropol în anii ’40, şi Iuri Andropov, directorul temutului K.G.B.[8].

Faptul că Gorbaciov a câştigat alegerea ca succesor al lui K. Cernenko se explică, indiscutabil, şi prin propriile-i calităţi de excepţie, cu un stil personal agreabil, neegalat de nici unul dintre predecesori. Vizitase, bunăoară, Anglia în 1984, cu câteva luni înainte de a deveni secretar general, ocazie cu care primul-ministru conservator Margaret Thatcher a constatat că Gorbaciov mergea, „în general, pe obişnuita linie marxistă”. Nici „felul lui de a vorbi nu putea să se îndepărteze prea mult de limbajul de lemn al aparatcik-ului sovietic de toate zilele”. Cu toate acestea, sublinia ea, stilul lui era mult mai interesant decât retorica marxistă, de unde a tras concluzia că „putem coopera”[9].

Sfidările „erei stagnării”. Precum reiese din Memoriile sale, ajungând în fruntea Comitetului Central al P.C.U.S., M. Gorbaciov era conştient de faptul că-l aşteaptă „o muncă uriaşă de transformări”[10]: angajată în cursa epuizantă a înarmărilor, cheltuind anual peste 20 % din produsul naţional brut, Uniunea Sovietică se găsea în mod evident la capătul puterilor. Plus la aceasta, mecanismele economice funcţionau din ce în ce mai rău, randamentul producţiei fiind în descreştere, iar cuceririle gândirii ştiinţifice şi tehnice, anulate de o economie total birocratică. În condiţiile create, nivelul de trai al populaţiei se prăbuşea din ce în ce mai evident, în timp ce corupţia pătrunsese pretutindeni, manifestându-se în toate verigile sistemului de gestionare[11].

Încă din anii ’60 ai secolului XX, în consecinţa renunţării conducerii brejneviste la cursul reformelor, s-a putut constata o reducere progresivă a ritmurilor de creştere economică atât în industrie (de la 8,4 % în cea de-a doua jumătate a anilor ’60 la 3,5 % în anii 1981-1985), precum şi în agricultură (de la 4,3 % la doar 1,4 % în aceeaşi perioadă), în domeniul productivităţii muncii (de la 6,3 % la 3,0 %) şi în cel al investiţiilor de capital (de la 7,5 % la 1,8 %)[12]. Regresul economic dublat de reducerea populaţiei apte de muncă, constituia o probă pregnantă a epuizării resurselor dezvoltării extensive a Uniunii Sovietice, situaţie ce o punea în faţa perspectivei inexorabile de a fi împinsă la periferia civilizaţiei contemporane[13].

Conform unor date parţiale, la mijlocul anilor ’70 munca preponderent manuală era practicată de peste 40 milioane de persoane, inclusiv de 12 milioane în industrie, considerată ramura cea mai avansată a economiei sovietice. Aceeaşi situaţie s-a menţinut şi ulterior, chiar agravându-se, la mijlocul anilor ’80 munca manuală fiind practicată de circa 50 mln. de persoane apte de muncă, inclusiv de 1/3 din muncitorii industriali, de 50 % din angajaţii în construcţii şi de ¾ din cei din sfera agrară[14]. Totodată, la începutul anilor ’80 s-a constatat că circa 400 mii de persoane apte de muncă nu erau încadrate în procesul „muncii social utile”. O atare situaţie constituia un mediu propice pentru înflorirea unor fenomene adiacente cum ar fi mita şi corupţia în rândul cadrelor de conducere, erodând prin aceasta întregul sistem sovietic[15].

Într-o stare de-a dreptul dezastruoasă  se afla agricultura sovietică care, nefiind aşezată  pe baze moderne, nu era aptă să asigure necesităţile vitale ale populaţiei. Parcă pentru a accentua slăbiciunea acestei ramuri de producţie, în ultimii 15 ani Uniunea Sovietică se confruntase de 8 ori cu realitatea  de a obţine nişte recolte mult sub aşteptările conducerii de partid  (anii 1969, 1972, 1974, 1975, 1979, 1980, 1981, 1984), în pofida unor substanţiale alocaţiii financiare[16]. Situaţia se datora, evident, nu doar tradiţionalului „factor climateric”, deoarece doar în perioada  1976-1980, bunăoară, pierderile directe din agricultură cauzate de organizarea defectuoasă a acesteia ajungeau la 13,5 % din totalul producţiei anuale[17].

În aceste condiţii, Uniunea Sovietică devine un importator masiv de cereale, cumpărând circa 10 % din recolta mondială sau o jumătate din recolta europeană de grâu[18]. Dacă în anul 1964, volumul importului sovietic  crescuse cu 1,4 miliarde de ruble, la mijlocul anilor ’70 – cu 6 miliarde, la începutul anilor ’80 acesta ajunsese la 15 miliarde de ruble sau circa 40 milioane tone de cereale anual[19]. Deţinând cele mai întinse suprafeţe cultuvabile de pe glob, agricultura U.R.S.S. nu era în stare să asigure securitatea alimentară a populaţiei, importând în anumite perioade circa 1/5 din cantitatea de cereale consumate, în timp ce gospodăriile agricole colective erau, practic, întreţinute de stat, având o datorie totală de circa 27 miliarde de ruble[20].

Conform datelor oficiale ale Comitetului unional pentru statistică, productivitatea muncii în agricultura sovietică constituia doar 20 % faţă de cea americană, făcând abstracţie de faptul că, pe parcursul perioadei 1965-1985, acest decalaj sporise considerabil[21]. Dar nu numai agricultura, ci şi întreaga economie sovietică de la mijlocul anilor ’80 nu era în stare să ţină pasul cu progresul tehnico-ştiinţific, rămânând, ca şi în anii ’30, la etapa industrială de dezvoltare, în timp ce economia ţărilor occidentale se afla în faza ştiinţifico-industrială, sau chiar postindustrială[22]. S.U.A., bunăoară, dispuneau la mijlocul anilor ’80 de circa 15 milioane de maşini electronice de calcul şi alte 17 milioane de computere personale, în timp ce U.R.S.S. – doar de câteva zeci de mii[23].

Descompunerea atinsese inclusiv viaţa spirituală a societăţii, astfel încât aparentul monolit ideologic care închidea societatea ca într-o carapace, izbutea tot mai greu să filtreze minciuna, ipocrizia şi cinismul oficial[24]. La nivel declarativ, oficial, era invocată în permanenţă indicaţia lui V.I. Lenin, potrivit căreia obiectivul culturii politice l-ar constitui „educarea unor adevăraţi comunişti, capabili să învingă minciuna, prejudecăţile şi să ajute masele de muncitori în procesul de  edificare a statului [...]”[25]. În realitate, la mijlocul anilor ’80,  în U.R.S.S. se înregistra câte un furt la fiecare 40 de secunde, câte un viol la fiecare oră, câte un omor premeditat la fiecare 1,5 ore etc.[26].

Spre un socialism „cu faţă umană”?. Aşa cum sfidarea principală cu care noul lider al Uniunii Sovietice părea a se confrunta venea din economie - moştenirea „erei stagnării”, cum în mod deschis numea el şi anturajul său anii ’70 şi domnia lui Brejnev, mijloacele care ar fi putut conduce la ieşirea din situaţia creată au fost iniţial schiţate în spiritul tradiţional al politicii P.C.U.S. Astfel, în Direcţiile principale ale dezvoltării economice şi sociale a U.R.S.S. pe anii 1986-1990 şi pe perioada de până în anul 2000, aprobate de Congresul al XXVII-lea al P.C.U.S., a fost fixat obiectivul creării, în următorii 15 ani, a unui potenţial de producţie egal ca proporţii cu cel acumulat în toţi anii precedenţi ai puterii sovietice. Obiectivul în cauză urma a fi realizat exclusiv ca urmare a „accelerării dezvoltării social-economice, a intensificării pe toate căile şi sporirii eficienţei producţiei pe baza progresului tehnico-ştiinţific”[27]. Sporind, în anii 1986-1990, cu 19-22 % venitul naţional pe seama ridicării productivităţii muncii, veniturile reale pe locuitor urmau a creşte de 1,6-1,8 ori,[28] - rezultatele preconizate fiind apreciate drept „o perioadă istorică importantă pe calea perfecţionării socialismului, a construirii comunismului”[29].

Cu toate că ulterior, mult după destrămarea Uniunii Sovietice, lui M. Gorbaciov i s-a imputat faptul de a fi procedat la „distrugerea vechiului sistem fără să aibă un concept clar privind noul sistem”, ceea ce ar fi avut „repercusiuni fatale” pentru destinul U.R.S.S.[30], faptele probează că orientarea fundamentală, politică şi morală, a noului lider sovietic a constituit-o tranziţia paşnică de la totalitarism la democraţie, în cadrul aceluiaşi tip social de societate, combinată cu o schimbare a sistemului economic, politic, juridic şi evitându-se, totodată, o ruptură revoluţionară care să provoace un eventual război civil[31]. Dacă Mihail Gorbaciov a reuşit să asigure tranziţia paşnică a Uniunii Sovietice de la totalitarism la democraţie, atunci Istoria a confirmat justeţea opiniei disidentului B. Hazanov, demonstrând imposibilitatea tranziţiei respective în cadrul aceluiaşi tip social de societate[32].

   

Conştientizând întreaga amploare şi gravitate a Imperiului Falsului în care au trăit câteva generaţii de oameni sovietici, M. Gorbaciov va recurge, în consecinţă (ianuarie 1987), la cea mai radicală demontare a edificiului acestuia, acuzând diversele predicţii ale predecesorilor săi asupra societăţii comuniste sau a societăţii socialiste „multilateral dezvoltate” de a fi contribuit decisiv la constituirea „mecanismului de frânare” a dezvoltării societăţii[33] şi lansând, în schimb, termenii glasnosti (deschidere) şi perestroika (restructurare), concepute ca un proces revoluţionar de identificare a unor noi căi şi metode de construcţie a societăţii socialiste[34].

Încă în decembrie 1984, într-un discurs rostit cu puţin înainte de a ajunge conducător al Uniunii Sovietice, Gorbaciov a declarat că ţara are nevoie de glasnosti, pe care el a caracterizat-o ca „parte integrantă a democraţiei socialiste”. Acest cuvânt rusesc, tradus adesea ca „deschidere”, spunere „cu voce tare”, va trezi în curând din partea întregii lumi o atenţie amestecată cu uimire şi îndoială. „Problema lărgirii transparenţei este o problemă de principiu pentru noi”, va afirma Gorbaciov, „şi este şi o problemă politică. Fără aceasta, nu există şi nu pot exista democratismul, creativitatea politică a maselor şi participarea lor la conducere”[35].

În consecinţă, în U.R.S.S. devine posibilă publicarea îndelung-prohibitului roman al lui Vladimir Nabokov, Lolita, iar filmul antistalinist Pocăinţa atrage în faţa ecranelor milioane de spectatori. Totodată, sunt date publicităţii o serie de statistici economice exacte şi informaţii militare pe scară largă, lucruri altădată imposibile, suprimate pe motivul că aruncau o lumină nefavorabilă asupra realităţii sistemului sovietic. În acelaşi context al lărgirii politicii de glasnosti, autorităţile de resort vor ajunge, la un moment, să anuleze examenele de istorie pentru învăţământul superior, din cauză că manualele respective inoculaseră în gândirea tinerelor generaţii minciuni despre Stalin şi despre alte aspecte ale trecutului Uniunii Sovietice. Precum afirmă acad. Iuri N. Afanasiev, „falsificând trecutul, deformând conştiinţa şi consolidând o serie de mituri, istoria, ca şi organele de represiune, a distrus şi a constrâns; ea nu numai a avut de suferit, ci şi a contribuit direct la impunerea suferinţei”[36].

- Va urma –

-------------------------------------------

[1] В человеческом измерении. Под ред. и с предисл. А.Г. Вишневского. М.: Прогресс, 1989. C. 73.

[2]  Ibidem.

[3] Владимир Соловьев, Елена Клепикова. Кремлевские заговоры. М.С. Горбачев: путь наверх. М.: Б.и., 1990. C. 14.

[4] Pentru comparaţie: în anul 1917 Lenin împlinise vârsta de 47 de ani, Stalin devine secretar general la 42 de ani, Hruşciov la 59 de ani, iar Brejnev, la 58 de ani; Andropov ajunge în vârful piramidei puterii la 68 de ani, în timp ce Cernenko, la 73 de ani. La 2 martie 1985, Gorbaciov împlinise vârsta de 54 de ani (Советское общество: возникновение, развитие, исторический финал. T. 2: Апогей и крах сталинизма. Под общей ред. акад. Ю.Н. Афанасьева. М.: Российский государственный гуманитарный университет, 1997. C. 545-546).

[5] Thomas Parrish, Enciclopedia Războiului Rece. Traducere de Ion Nastasia, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002, p. 122.

[6]  Ibidem.

[7] Раиса Горбачева: Кто она ? // „Светские Ведомости” (Спецвыпуск), № 2, 1990.

[8] Владимир Соловьев, Елена Клепикова. Кремлевские заговоры. М.С. Горбачев: путь наверх. М.: Б.и., 1990. C. 11-12.

[9] Thomas Parrish, Enciclopedia Războiului Rece, p. 123.

[10] Mihail Gorbaciov, Memorii. Traducere de Radu Pontbriant. Ediţie îngrijită, note şi anexe de Petre Dan, Editura Nemira, 1994, p. 6-7.

[11] Ibidem.

[12] Верт Н. История Советского государства. 1900-1991: Пер. с фр. 2-e изд. М.: ИНФРА-М, Издательство „Весь Мир”, 1998. C. 450.

[13] Кодин М.И. Россия в „сумерках” трансформаций. Эволюция, революция или контрреволюция? Экономика. М.: „Молодая гвардия”, 2001. C. 9.

[14] На пороге кризиса: нарастание застойных явлений в партии и в обществе/ Ин-т марксизма-ленинизма при ЦК КПСС; Под общ. ред. В.В. Журавлева. М.: Политиздат, 1990. C. 202.

[15] Кара-Мурза С.Г. Советская цивилизация. Книга вторая. От Великой Победы до наших дней. М.: Алгоритм, 2002. C. 121.

[16] Механизм торможения: истоки, действие, пути преодоления/ Под общ. ред. В.В. Журавлева; Сост.: Ю.С. Аксенов. М.: Политиздат, 1988. C. 113.

[17] Верт Н. История Советского государства. 1900-1991. C. 451.

[18] Oprea Parpală, Economii şi politici agrare în lume, Bucureşti, 1982,  p. 136-137.

[19] Первый съезд народных депутатов СССР, 25 мая – 9 июня 1989 г.: Стеногр. oтчет. Т. III. Mосква, 1989. C. 20.

[20] Dora Shturman & Sergei Tictin, Economy of Disasters, Overseas Publications Interchange Ltd, London, 1991, p. 60.

[21] „Мировая экономика и международные отношения”. 1987. № 12. C. 148; „Известия”, 7 июля 1988 г.

[22] Погружение в трясину: (Анатомия застоя) / Сост. и общ. ред. Т.А. Ноткиной. М.: Прогресс, 1991. C. 112-116.

[23] СССР и зарубежные страны (1987 г.): Стат. сборник.- Москва, 1988. C. 110.

[24] Mihail Gorbaciov, Memorii, p. 6-7.