MARTE MEO
MARTE
MEO[1]
Dadăăăă, daaadă!…..
Claudian,
așezat în sicriul de brad, cu mâinile fine, rigide, pe piept, părea un
manechin, un înlocuitor sintetic al omului viu care fusese până mai ieri – el
însuși, filosoful, privindu-și corpul învins prematur de moarte ar fi exclamat
amar: aut Caesar, aut nihil![2]
Bocetul
Ioanei nu i se adresa ei, chiar dacă se înfășura pe apelativul folosit de
această soră mai mică – soră nu după ordinea naturală, ci printr-o potrivire a
Destinului care aduce laolaltă vâscul și stejarul, să fie frați: Ioana se căina
înaintea Domnului Însuși, așa cum Îl păstra în inima ei. Pe Irina o lua drept
martoră a suferinței care îi trecea încă o dată fierul roșu prin tot ce putea
să doară, deși ea nu-l cunoscuse pe filosof, cu căsniciile lui idealiste,
eșuate, cu copiii frumoși ca nevestele și inteligenți ca el; filosoful care
trăise în lumea lui, din care cobora din când în când, doar pentru a călca în
străchinile realității sociale în care îi fusese hărăzit să trăiască și unde
supraviețuia doar sprijinindu-se pe aparatul solid de rezistență alcătuit de
cele două femei, cărora le era idol: mama și sora mai mică.
Irinei
îi era ciudă pentru acea ușă deschisă din Ioana – femeia-copil care purta în ea
prea multe dureri de tot felul, și toate adânci, și toate de neîndurat –, cu o candoare
ofertantă, irezistibilă pentru oricine ar fi vrut să-i sporească zestrea de
suferință.
Iulian
era în sediu când a venit ea, ca o
școlăriță rătăcită pe culoarele unei școli noi, delicată ca o păsăruică, în
contrast evident cu povara asumată a unei grele responsabilități, cu ochii mari,
rotunzi, căutând ceva de care să se agațe, un indiciu al faptului că venise
unde trebuia sau, și mai bine, un chip de om care să-i dea încredere și căruia să-i
poată mărturisi motivul prezenței ei acolo.
Venise cu nădejdea dată de credința în Dreptate și Adevăr, o nădejde
cutezătoare, rezistentă, deși împunsă din toate părțile de coarnele fricii și
asaltată de valurile unei rușini a cărei cauză nici măcar ea nu o deslușise pe
de‑a‑ntregul. Cu sângele pulsând în obraji, de parcă toată înfruntarea dintre
speranță, frică și rușine se concentrase pe câmpul de bătălie al pomeților
feței rotunde, de copil, a întrebat repede, ca să nu-l piardă pe bărbatul care
ieșise, el știe pentru ce, în fața sediului, în costumul auster, standard, însă
cu o mină diferită de cenușiul hainelor, o expresie de om bun:
-
Tovarășe…
Ezitase,
nu știuse dacă să-i spună ofițer, așa
că nu a mai adăugat nimic apelativului care nu da greș în nicio situație:
-
Tovarășe, am venit cu o problemă!
„O
problemă, desigur, că doar aici nu
vine nimeni la five-o-clock, la șuete, în vizite de curtoazie sau azi la mine,
mâine la tine!” fusese primul lui gând, când ea se oprise cu două trepte mai
jos, ca ținută de o mână nevăzută, din aer.
-
Mai întâi, se cuvine să facem cunoștință, nu-i așa? îi zâmbise el, ca să-i dea
curajul care i-ar fi dezlegat limba, să dezvăluie problema, iar el să o îndrume apoi spre colegul care ar fi putut să
se ocupe de ea.
Îi
întinse mâna, ferm, privind-o în ochii ca două fântâni cu apa tremurând în
cercuri, în care cerul senin, agitat părea că-i spală gândurile de neîncredere.
-
Iulian Stârparu!
-
Ioana… Ioana Covurlui – a spus și ea cu sfială, după ce urcase la nivelul
bărbatului.
Mâna
ei mică și moale se adăposti îndată în mâna lui osoasă, puternică, dar cu
pielea fină, o mână care nu muncise pe afară, din greu, ci se îndeletnicise cu
scrisul, cu cărțile – „o mână de intelectual”, gândise Ioana, iar această primă
constatare îi dădea încredere că destinul îi scosese în cale pe cine trebuia,
un om din aceeași castă ca fratele filosof, prigonit de șeful obtuz, care se
punea de-a curmezișul, nu-i dădea hârtiile
necesare înscrierii la doctorat, îl turnase ca suspect, posibil oponent al
regimului, întrucât purta corespondență cu niște capitaliști, …cine să acorde credit unui asemenea
individ?! Mai era și vărul fugit în
America! Una peste alta, nu merita să acceadă la un grad profesional de talia
doctoratului – cine știe sub ce formă perversă, sofisticată, greu decelabilă,
le-ar fi inculcat elevilor, studenților, celor din cercul său, idei periculoase?
Șeful
cel mai mic este șeful absolut, el se află la baza Puterii, el imprimă direcția
destinelor peste care este arendaș, mintea și capacitatea – sau incapacitatea –
sa de a înțelege, de a avea viziunea lucrurilor, decid urcușul sau coborâșul,
săritura calului sau mișcarea nebunului, agitația pionilor pe tabla SA de șah,
în entitatea care îl are în vârf. Iar directorul școlii nu avea încredere în
filosof: statutul lor socioprofesional se coagulase pe căi complet diferite,
filosoful urmase facultatea la zi, la cea mai prestigioasă universitate din
țară, primul pe lista admișilor și absolvind șef de promoție; directorul, la
fără frecvență, croindu-și drum de la o sesiune la alta, de la un an la altul,
cu damigene de vin, păsări, porci, viței, putineie de brânză aduse direct de la
stână… tot ce ar fi putut îmbuna mâna care acorda nota de trecere; apoi
lucrarea de stat – mult, îl costase mult, trebuise să plătească gras și
bătrânului care i-a scris-o, și profesorului care acceptase să-i fie
îndrumător, având cuvenita putere de influență asupra colegilor din comisia de
susținere… Traversase ani grei, de care absolventul la zi habar nu avea,
întreținut de familie și petrecând ore întregi prin biblioteci, savurând boema
studenției, bucurându-se de toate privilegiile tinereții trăite în acel oraș cu
blazon cultural… în timp ce el, învățător de țară, pe lângă norma didactică,
ținea ore de educație politico-ideologică, adunări de pionieri, sindicat,
îndatoriri obștești… cu nădejdea neabătută că, într-o zi, când va avea diploma
de profesor la dosar, toate se vor schimba, va trece corvezile pe alți umeri, iar
lui i-ar fi revenit dulceața, plăcerea îndelung râvnită, a șefiei!...
-
Este vorba de fratele meu, tovarășe! Dorește să se înscrie la doctorat, iar
caracterizarea pe care i-a făcut-o directorul școlii unde lucrează… nu
corespunde! Dacă…
A
întrerupt-o luând-o după umeri și intrând în clădire împreună cu ea, i-a spus
să-i dea buletinul de identitate ofițerului de serviciu și a poftit-o într-un
fel de cameră de așteptare, un spațiu care părea lipsit de destinație și, în
același timp, servea tuturor destinațiilor posibile. Ferestrele, deși înalte,
ample, erau prăfuite, lumina își făcea loc cu greutate, întâi prin sticla
aproape mată, apoi prin perdelele dense. Erau la un parter înalt, cu pereți
înalți, o clădire veche, naționalizată
– gândi ea. Vopseaua verde tern care acoperea o treime din înălțimea încăperii
se continua cu un var care devenise gălbui odată cu trecerea timpului sau,
poate, așa fusese de la început. În mod cert, camera era lipsită de
personalitate și putea îmbrăca orice haină posibilă; puteai să te simți acolo,
în purgatoriu, sau într-o gară părăsită, ori în antecamera unei săli de
judecată, pe un prag – decizia pe care o luai acolo avea să greveze tot ceea ce
urma să fii ulterior.
Această
pasăre mică și delicată din fața sa venise să apere un vultur?! Ce poate determina
o asemenea ființă vulnerabilă să caute ajutor pentru cineva drag, la o
instituție temută, de care lumea se ținea deoparte – cu excepția
oportuniștilor, din rândul cărora bibliotecara școlară din fața sa nu putea sub
nicio formă să facă parte! Iulian avea ochiul format, citea în oameni – femeia
aceasta se agățase, cu disperare, de o posibilitate firavă, greu realizabilă,
doar datorită candorii ei și unei vrednicii care le face, în situații extreme,
pe femeile acestui neam să devină bărbate.
Iulian
n-a stat mult pe gânduri: oriunde ar fi îndreptat-o, în acea clădire, ar fi
devenit curând, iremediabil, o sursă,
orice coleg de acolo ar fi profitat de ocazia oferită pe tavă a racolării fără
efort, de bună voie, în schimbul unui preț insignifiant: refacerea unei caracterizări
de către un om al lor, vechi și obedient. Directorul școlii din Rămureni primise
numirea după ce semnase angajamentul de a
veghea la siguranța statului, fără să știe ce însemna concret acest lucru,
imaginându-și, fercheș și ocoș, cum se prezentase la sediu cu mulți ani în
urmă, că i se încredința – pe lângă șefia oficială, la vedere – o altă poziție,
cu mult mai importantă, pentru că era învestit, în taină, cu puterea de a
decide însuși cursul vieții celor din subordinea sa – și nu numai.
-
Cine este fratele dumitale? Povestește-mi!
-
Este profesor. Absolvent de filosofie, predă istorie la școala din sat, are ore
și la Liceul Pedagogic din…– este un cadru didactic conștiincios și muncitor.
N-am venit aici să îl apăr, pentru că nu are de ascuns vreo vină, ci vreau doar
să vă spun care este adevărul. Sunt și eu bibliotecară la școala din sat unde
părinții noștri, învățători, au format generații după generații. Directorul
școlii a fost elevul tatei, ne cunoaștem bine. Însă caracterizarea făcută fratelui
meu este eronată – nu acuz de rea intenție, nici vorbă, doar cred că s-au
strecurat niște greșeli. Un văr al nostru a fugit în America, e adevărat – dar
noi n-am știut că intenționa să fugă din țară și nici nu ținem legătura cu el.
A luat o decizie care îl privește doar pe el. În ce privește corespondența cu
străinătatea, fratele meu a avut la universitate colegi studenți străni, pe
care i-a ajutat, le-a împrumutat cursuri, au învățat împreună pentru examene,
s-a legat o prietenie. S-au întors în țările din care veneau și, din când în
când, își mai scriu, în virtutea amintirilor frumoase din viața de student.
Fratele meu are aici soție, copii, este legat de familie, își iubește țara, profesia,
a fost șef de promoție, iar foștii profesori i-au sugerat să se înscrie la
doctorat. Poate că directorul școlii nu a înțeles prea bine ce șansă i se oferă
fratelui meu și nici cât de mult atârnă în balanța admiterii caracterizarea pe
care i-o dă în calitate de șef ierarhic.
Iulian
era din ce în ce mai mirat de candoarea femeii! Îl dezarma și, cu toată
experiența pe care o adunase în serviciul de informații, încă nu se putea
decide cum să procedeze cu ea. A mai lungit discuția, a întrebat-o despre
planurile ei de viitor, a adus vorba despre rutina, dar și bucuriile muncii de
la bibliotecă, a încercat să-i abată atenția de la acea tensiune cu care
venise, însă mica pasăre cu ochii mari stătea la fel de zgribulită ca la
începutul discuției, plimbându-și privirile peste masa din mijlocul încăperii,
la fel de agățată de frica legată împreună cu nădejdea în miracol, la fel de
ireală în intensitatea cu care spera să fie ea acea zână bună care să dezlege
un nod greu ferecat, mișcând bagheta fermecată în clădirea unde orice
nenorocire și orice izbăvire erau posibile. Pe masă erau câteva formulare în
alb risipite neglijent, dovadă că trecuseră pe acolo și alții care, ca și ea,
ceruseră ceva. De undeva a răsunat ecoul unei voci
stridente – a fost suficient un capăt de cuvânt, un sunet nefiresc, ca
speranțele ei să se strângă și mai înverșunat în jurul posibilității de
izbândă, ca o oaste trezită de o trompetă inamică.
Iulian
i-a sesizat tresărirea și s-a bucurat că s-a ocupat el însuși de problema ei, refuzând să se gândească la
ce-ar fi fost să încapă pe mâna unui Nini Fitil!... Și n-ar fi fost imposibil
ca ea să ajungă acolo dacă el se eschiva acum, de aceea n-a mai lungit-o.
-
Ei bine, cred că aveți dreptate! Și eu sunt convins că directorul Golub a scris
caracterizarea în grabă, nu i-a acordat atenția cuvenită…
Directorul Golub?
Ofițerul vorbea ca despre o persoană cunoscută, născând în ea întrebări peste
întrebări.
-
…de aceea vă recomand să mergeți liniștită acasă și să nu-i spuneți fratelui despre
discuția noastră. N-aș vrea să creadă că drumul său spre doctorat a avut nevoie
de o intervenție, de o favoare – de vreun sacrificiu! Sugerați-i să revină la tovarășul
Golub, să-i explice exact care este miza acestei caracterizări pentru
perfecționarea sa profesională și să-i confirme că, după doctorat, intenționează
să se apropie de universitate, deci se va transfera la un liceu din oraș…
Să plece din Rămureni? Acest
gând a făcut-o să piardă șirul cuvintelor celuilalt.
-
…și totul se va termina cu bine.
Pe
drumul de întoarcere, Ioana nu se mai gândi deloc la problema care o pornise de acasă, de o parte și de alta câmpul
înverzit îi dădea un sentiment de renaștere, de prospețime și vigoare, apoi
căluții trăsurii în care urcase de la gară alergau într-un ritm aproape
muzical, de marș triumfal… ce-ar mai fi alergat și ea prin lanurile acelea
dese, de mână cu domnul tovarăș care
îi luase povara de pe umeri!... Strângerea acelei mâini îi transmisese
siguranță și încredere; cu puține cuvinte, fără să-i promită nimic, bărbatul cu
costum cenușiu și ochi senini o făcuse totuși să plece strângând la inimă
certitudinea izbândei!
-
Te rog, Claudian! se pisici Ioana. Mai du-te o dată la Golub, mai lasă și tu
din trufia asta nesuferită, că n-oi fi tu înțeleptul înțelepților, smerește-te
ca un bun creștin, că nu-ți cad galoanele de pe umeri, mai explică-i o dată,
mai roagă-l să se gândească, să se răzgândească…
Filosoful
o asculta cu gândul în altă parte, doar pe jumătate atent la cuvintele pe care
le auzea din trei în trei… Misogin înnăscut, nu dădea doi bani pe sfaturile
femeiești ambalate în foița transparentă a duioșiei, ce idei îi mai treceau
prin cap și Ioanei – auzi-o! să se ducă el la trogloditul Golub să-i explice,
să se umilească… să-l facă să înțeleagă ce? Că era și idiot, și ranchiunos, că șefia
lui nu se sprijinea nicidecum pe atuuri profesionale sau administrative, că era
o întâmplare complet nefericită, cu repercusiuni nefaste deopotrivă asupra
elevilor și cadrelor didactice?... Ha, ha, ha… ce idee, ce golubism!...
-
Claudian, mă asculți?! se oțărî mica pasăre proptită pe picioarele ei delicate,
cu pantofiori roșii, de cenușăreasă, și cu capul împins înainte, într-o
amenințare simulată. Când se gândea ce frică îi fusese ieri și cum dăduse
târcoale clădirii de care n-a îndrăznit să se aproprie din prima, de câte ori
repetase Tatăl Nostru în gând, făcând cruce cu limba, implorând ajutorul divin!...
-
Femeie, spui numai prostii! Mă vezi tu pe mine cerând de la unul ca Golub?! Ploconindu-mă în fața acestei râme cu
doi neuroni?! Ad calendas graecas[3]!
El nu este un individ, ci o categorie solidară, ad unum omnes[4]!
Ioana
se mâhni la un loc cu mama care, prin ușa întredeschisă, urmărea conversația
din camera alăturată – dar războiul nu era pierdut, chiar dacă ea îi ceda
această bătălie fratelui.
A
doua zi, dimineața, când Claudian a intrat în cancelarie să ia catalogul clasei
la care avea prima oră, Golub, cu un aer preocupat, dar totuși ușor afabil, i
se adresă fără să ridice nasul din hârtiile pe care le întorcea de pe o parte
pe alta, ca și cum ar fi căutat ceva:
-
Claudiene, să-ți pregătești odată dosaru` ăla, că timpu` trece… Eu ți-am scris
recomandarea, …caracterizarea, în fine, știu cât îi de important pentru tine
pasu` ăsta ca să pleci de-aci, din sat, știu că râvnești la o catedră de
asistent, la facultate…
Îi
întinse hârtiile, tot fără să-l privească în ochi:
-
Hai, ia-le și du-te! Noroc!
Filosoful
percepea cu un ușor decalaj cuvintele fără noimă aruncate ca zarurile dintre
buzele groase ale directorului: ce îi
dădea, ce să ia? Ce ratase din șirul întâmplărilor de nu putea să aibă o
înțelegere coerentă a faptelor?
Se
simțea ca și când ar fi trăit în reluare: un Golub disprețuitor și arogant îi
dăduse acum două zile o caracterizare dușmănoasă, execrabilă, în care îl
încondeia nedemn de urcarea unei trepte profesionale la care visase încă de
când absolvise șef de promoție, așteptând, sperând să apară momentul propice…
acum, un alt Golub îi dădea din nou acel document indispensabil, obligatoriu,
ca și când primul n-ar fi existat decât în imagnația sa.
Atunci
a intrat în cancelarie Ioana și, ca într-o scenă regizată, a întins mâna și, cu
o privire în care sclipea bucuria, a luat documentul salvator, curmând
nedumerirea directorului rămas cu mâna în aer, iar pe Claudian l-a tras ușor
după ea, admonestându-l: „Întârzii la
oră, profesore!”
Pe
holul gol, a strâns hârtiile la piept, s-a învârtit de câteva ori într-un dans
imaginar al victoriei, s-a repezit și l-a sărutat pe Claudian, înălțându-se pe
vârfuri ca să ajungă la obrajii lui și i-a spus, smulgându-l din confuzie:
-
După cum vezi, oamenii se mai răzgândesc și nici n-a fost nevoie să te
umilești! Măcar o dată, o singură dată, de-ai crede și tu în mila lui Dumnezeu!
Claudian
a dat din mână a lehamite și a intrat în sala de clasă unde copiii stăteau
cuminți în bănci, cu mâinile la spate, pătrunși de un respect adânc pentru
profesorul lor de istorie, care le spunea povești fabuloase despre niște
strămoși care trăiseseră demult pe pământul țării, chiar și în satul lor,
desenând pe tablă, cu creta, niște scheme în care nume de locuri și date
calendaristice formau niște trepte din trecut către lumea de acum, da, da, gândiți-vă, domnilor elevi – le
spunea, bătând ușor cu creta în tablă, rostind cuvintele rar, apăsat –, urmașii voștri din viitor vă vor căuta în trecutul
care acum este prezent, după faptele voastre. Gândiți-vă ce lăsați în urmă!
Nu
înțelegeau de ce el, singurul, li se adresa astfel, cu domnilor elevi, pe când ceilalți profesori îi apelau pe numele de
familie – ieși la tablă, Hâncule! de ce
n-ai învățat lecția, Boșteanule? marș afară, Morărițo, și nu te mai primesc
decât dacă vii cu mumă-ta! – așa cum vorbeau și ei cu animalele de povară
din gospodăriile părintești: cea,
Florene! hăis, Dumane! dii, Fulger! nii, Joiană!... însă când li se spunea domnilor elevi, deodată Florean, Duman,
Fulger, Joiana dispăreau, ușa clasei îi separa de tot ce era dincolo de ea, îi
rupea de un prezent predominant al muncii și doar, printre picături, al
învățăturii, simțeau că toată miza era pe ei-din-clasă,
aplecați asupra maculatoarelor, să ia notițe… ei, de la care se așteptau fapte
mari, pe care elevii dintr-un viitor nedeterminat să le descopere în poveștile
unui profesor din acel timp care avea să vină, să asculte într-o liniște
desăvârșită povești despre ei de acum,
crescuți, ajunși la casele lor, îmbătrâniți și muriți, într-o spirală fără
de sfârșit. Unii dintre ei, când se culcau noaptea obosiți de muncă, visau
faptele acelea mari și se trezeau cu dragoste de carte.
Dada Irina o cuprinse pe
după umeri pe Ioana, amândouă de aceeași statură; încerca să tragă din ea
durerea ca pe o panglică de fluturat afară, însă rămânea panica zilei de mâine,
și de poimâine, și a tuturor zilelor care vor urma: punctul, sau mai bine zis
sistemul de referință al sorei mai mici încremenise ca un orologiu stricat care
nu avea să mai pornească niciodată, iar ea, Ioana, se vedea lipsită de rațiunea
ei de a fi. Cum va continua viața ei fără filosof: Claudian făcea, Claudian dregea, Claudian în sus, Claudian în jos,
ea venise pe lume ca apendice al acelui frate mai mare, menirea ei era să-l
slujească împreună cu mama, să-i deretice, să-i gătească, să-i spele, apoi să-i
crească odraslele… Continuu în umbra lui, continuu comparată cu performanțele
lui, niciodată egalându-l, asumându-și cu resemnare locul al doilea – în casă,
în familie, în societate. Nu existase prin ea însăși, nu avusese o identitate
proprie, fusese mereu doar sora-lui-Claudian,
așa se prezenta și așa o identificau ceilalți, pe urmele lui.
Irina
o ținea strâns lângă ea și, umăr la umăr, nutrea mai mult o eliberare decât o
durere împărtășită, conștientă că, în fine, Ioana putea să devină ea însăși, să
se regândească și să învețe să trăiască independentă. „Așa, Ioană, surioară…
ia-ți adio de la el și înscrie-te pe orbita de pe care el a ieșit, preia
formula lui de viață, cu tărie și dârzenie, cu neatașare de trecătoarele
lucruri ale acestei lumi, fără lanțuri.”
În
gara mică, așteptând trenul pentru marele oraș, Irina continua să o țină
strâns, lângă ea, pe Ioana rămasă fără lacrimi, care doar suspina din când în
când, cutremurându‑se toată; ceasul gării se oprise demult, limbile lui
încremenite nu mai cunoșteau noul idiom, plin de neologisme, doar trenurile
urmându-și sincopat orarul mai țineau măsura unui timp exterior, șchiop și
gângav, prizoniere încă într-un discurs învechit. Locomotiva care își croia
drum prin aerul rece al nopții le făcu pe surori
să se scuture de gândurile răzlețe și, privindu-se ochi în ochi, într-o
înțelegere bruscă, mută, întoarseră spatele trenului care ajunsese în gară, a
oprit, a stat două minute și a plecat. Au intrat în micul bar non-stop al
gării, și-au comandat cafele și, în surdină, pe două voci au început să cânte,
cu lacrimile șiroind pe obraji:
Foaie verdeeeee și-o sipică,
Foaie verdeeeee și-o sipică,
Trenule, mașină mică,
Unde-l duci pe Ionică,
Mărioara lui nenicu`, măi, măi…
[1] Lat.) Prin mine însămi, cu
propriile-mi puteri.
[2] (lat.) Sau Cezar, sau
nimic.
[3] (lat.) La calendele
grecești (la paștele cailor, niciodată).
[4] (lat.) Toți ca unul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu