George Anca - SCAUNELE

SCAUNELE

Om Gupta – George Anca – Puși Dinulescu – Florentin Streche – Drăgulănescu Nicolae – Șerban Foarță, Octavian Soviany, Gheorghe Neagu – Adrian Bucurescu – Alda Zaira – Daniel Vorona – Liliana Popa – Nicolae Grigore Mărășanu – Corina Dașoveanu – Alexia Ema Ema – Flori Bălănescu – Anatol Covalli – Scotnotis Luminița – Isabela Nicoară – Vladimir Robu – Gabriela Feceoru – Any Tudoran – Ottilia Ardeleanu – Răzvan Bucuroiu

Third Int. Ramayana Conference

For your security we disabled links in this email. If you believe it is safe to use, mark this message as not spam.

Dear All:

I am sending this test mail to all those who have submitted their papers/abstracts for the Third Int. Ramayana Conference to be organized at Gujarat Vidyapith on 21-22 December 2019.

http://ramacharit.org/irc3/ is the conference website.

For accommodation options, please visit http://ramacharit.org/irc3/accommodation.asp.

I am now in India and can be reached on 95868 37151

Should you have any question, please send me an email or give me a call.

If you have not yet registered for the conference, please do so as soon as possible so we start working on the conference detailed schedule.

With warm regards,

Om Gupta

PS:  If your plans have changed and you are unable to attend the conference, please advise us immediately. Thank you.

BIBLIOTECA PEDAGOGICĂ NAŢIONALĂ “I.C. PETRESCU”

Str. Zalomit, 12, Bucureşti, tel/fax: 021 311 03 23

                   Către

                             MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI TINERETULUI

În atenţia Doamnei Gabriella Pasztor, Secretar de Stat

Stimată Doamnă Secretar de Stat,

          Pentru efectuarea operaţiunilor financiar-contabile curente ale Bibliotecii Pedagogice Naţionale “I.C. Petrescu”, vă rugăm să aprobaţi un post de contabil, sau plata unei firme de prestări servicii în domeniu. Facem această solicitare în legătură cu desfacerea contractului de muncă al doamnei Gabriela Rusu, contabil şef, propusă (pentru a treia oară) în Consiluil de administraţie al bibliotecii.

          După cum ştiţi, ultimul audit din partea MECT a recomandat restructurarea serviciului financiar-contabil al BPN. Direcţia Buget-Contabilitate din MECT ne-a răspuns că, având personalitate juridică, Biblioteca ar fi cea care să ia decizia respectivă. Fostul ministru, domnul Mihai Hărdău, ne-a recomandat să “o dăm afară” pe doamna contabil şef, informat fiind, nu de noi, asupra prestării necorespunzătoare, conflictuale, destructive a doamnei Rusu.

          Psihoza incertitudinii unui nou sediu al bibliotecii a fost exacerbată de agresiuni psihice şi verbale ale doamnei Rusu, către director, angajaţi, utilizatori, organe de control, ca să nu mai vorbim de totala indisciplină, lipsă de la program, lipsă de comunicare şi informare asupra cheltuielilor bugetare, directorul fiind obligat să semneze fără a primi documentaţia cerută, dar nici permiţându-şi să oprească funcţionarea instituţiei (altfel, sugerată de sanepid), tocmai în contextul “personalităţii juridice”. Nimeni, cu două-trei excepţii confirmând gravitatea situaţiei, nu mai rezistă acestor represiuni maladive, o doamnă şef de serviciu s-a pensionat anticipat, din această cauză, alta intenţionează să o facă, deşi am propus-o către D-stră să fie delegată ca director general, până la ocuparea acestui post, în legătură cu pensionarea pe care v-am solicitat-o din acelaşi motiv, cunoscut de toată lumea.

          În realitate, ne aflăm într-o situaţie excepţională, iar cel mai periculos aspect al ei – o spun ca director al instituţiei de peste 20 de ani – este prezenţa în continuare a unui angajat conflictual şi incopetent, cu maxime capacităţi destructive. Cel mai dureros este să vezi – propagată şi prin expertă  manipulare – profanarea muncii unor bibliotecari de o viaţă, neajutoraţi în faţa atâtor ieşiri elucubrante. Nici terfelirea mea nu mai este suportabilă. Pe lângă servirea informativ-educaţională a cadrelor didactice din România, prin programele şi publicaţiile pedagogice şi culturale Biblioteca, sub managementul meu, a intrat în atenţia naţională şi internaţională, în ziarul România liberă, de exemplu, scriindu-se că este “cea mai intelectuală bibliotecă din Bucureşti”.

          Mi-am permis exprimarea parţial neadministrativă de mai sus, ca argument, în atmosferă, că Biblioteca Pedagogică Naţională “I. C. Petrescu” chiar are nevoie să fie salvată. Sub astfel de tratament, nu mai întrebăm, împreună cu binevoitorii, cine mai are nevoie de biblioteca însăşi.

          Cu aleasă stimă,

          Director general

          George Anca

Puși Dinulescu

Scaunele

Ionescu se considera un descendent al lui Caragiale. Însă nu toţi descendenţii, după opinia mea, dar şi după crasa realitate, au exact ce le trebuie. Unii pot avea un cromozon în plus. Şi atunci e nenorocire! Sindromul Down e gata!

Aşa se întâmplă şi cu Scaunele lui Ionescu. Poate o fi pornit de la Conu Leonida... Dar e Conul Leonida cu un cromozon în plus. Asta e!

Ştiţi ce-ar fi spus Caragiae despre el, despre Ionescu?

— Un moftangiu, monşer!...

— Bine! o să spuneţi voi, dar asta spunea şi despre Kant!

— M-aţi înnebunit cu cultura voastră! recunosc eu, dar, hai, să vă spun ce vreau!

Aseară n-am eu ce face şi mă duc, iar, la teatru. Joacă Scaunele lui Ionescu.

Sigur că nici regizorul nu poate face nimic. Auzi ce spune Felix Alexa! Că asta e cea mai metafizică piesă a lui Ionescu! Mai metafizică decât dracu nu poate fi, oricum!

Dar ce plictiseală, ce deja vu împuţit, deşi, desigur, mă aşteptam...

Când am citit prima oară o piesă de Ionescu, l-am crezut genial! Pe urmă, m-am lămurit. Nu era decât un lipici pentru snobi, care să se tăvălească-n el ca muştele-n miere! Şi vezi atâţia snobi înghiţiţi de mierea asta mortală a lui!

Mă uitam la scena aia superbă de la Grădina Icoanei, construită de Liviu Ciulei, ce minunate spectacole s-au făcut şi se mai pot face acolo!

Aseară vedeam un mare actor, pe Răzvan Vasilescu, pus să tragă la un ham, în care teribilul actor nu făcea decât să se irosească. Era ca şi cum ai înhăna un bidiviu de rasă pură la o teleguţă jalnică de om sărac. Avea noroc, însă, Oana Pellea, o actriţă foarte bună şi ea, că juca faţă de asemenea regal partener... dar, din păcate, dacă piesă nu e, nimic nu e.

Degeaba un mare actor, degeaba o scenă construită de un mare arhuitect, totul cufundându-se în seara trecută într-o plictiseală de moarte.

Că somnul raţiunii naşte monştri a mai spus-o şi altul, mult mai cunoscut decât mine. Are rost s-o repet şi eu?

Iar apropo de Caragiale şi Kant nu vă daţi seama că Nenea Iancu a spus chestia aia la mişto?

Dar cred că despre Ionescu n-ar mai fi spus la mişto ce cred eu c-ar fi spus...

Florentin Streche

Eliade, profanat

In acest mini-eseu imi propun sa dezvolt modul in care Mircea Eliade a fost „profanat” de contemporani si, mai ales de posteritate in ceea ce priveste anii legionarismului de esenta national-ortodoxa din Romania. Accentul principal este pus pe scrisoarea deschisa de insusi Eliade care s-a exprimat cu obiectivitate in aceasta problema.

Mircea Eliade realizeaza in cadrul generatiei ’27 un adevarat cadru cultural si intelectual ce va genera in istoria Romaniei, chiar in formele sale disidente sau restranse, acte de rezistenta ultetrioare. Comunizarea Romaniei, mai ales dupa abdicarea Regelui din 30 decembrie 1947, va conduce la reprimarea acestui elan si vis cultural din spatiul romanesc. Din acest motiv, s-a pus adesea intrebarea daca Eliade poate fi acuzat de legionarism si antisemitism pe baza articolelor scrise in anii ’30, in care isi exprima preferinta pentru o miscare politica, devenita temporar ideologie extremista, ce a condus ulterior la defaimarea intelectualilor generatiei sale. Oare cat de obiective si contextual indreptatite sunt atacurile de “profanare” post-festum, in public, a lui Eliade, de catre contemporani si viitorime ?

Este bine stiut ca, inca din anii '60, Mircea Eliade fusese invitat de prietenul sau, Gershom Scholem, la Universitatea Ebraica din Ierusalim, pentru a sustine o conferinta in fata studentilor si profesorilor israelieni. Eliade a acceptat intital invitatia, pregatindu-se pentru conferinta, cu o prezentare despre "Dumnezeu, credinte si mituri biblice". Eliade si-a cumparat biletul de avion si se pregatea sa zboare la Ierusalim, cand un grup de intelectuali israelieni, fosti militanti ai organizatiilor sioniste din Romania, au creat un curent de opozitie in presa locala, amintind de trecutul sau "legionar si nazist". Se spune ca ei au solicitat ca Mircea Eliade sa faca un gest de “auto-culpabilizare” si de auto-profanare: sa treaca cu masina peste trupurile lor, intinse pe pavajul din fata intrarii in Universitatea Ebraica, ca sa ajunga sa conferentieze.

Ulterior, anul 1972 a însemnat începutul unei lungi perioade de acuze şi izolare a istoricului religiilor. Acuzele la adresa lui Eliade au fost initiate in Israel, cand a fost publicat, in revista Toladot, in buletinul in limba romana  al Institului dr.  J. Niemirower, un text acuzator in studiul  profesorului  de  la  Universitatea    din    Ierusalim,    Gershon    Scholem, intitulat “On    Sin    and    Punishment.   Some   Remarks   concerning   Biblical   and   Rabbinical  Ettics”. Printre altele se afirmau de catre autor, preluandu-se citate din “jurnalul” lui Mihai Sebastian : “Mircea Eliade a făcut parte din Garda de fier, organizaţie extremistă-antisemită [...] Mircea Eliade a dat crimelor acoperirea sa filosofică. El a fost incontestabil şeful spiritual al generaţiei sale”.

Descumpanit de jurnalul lui Sebastian, Gershom Scholem i-a solicitat lui Eliade un raspuns la aceste atacuri publice, cu efecte grave asupra imaginii si perceptiei sale biografice. La 23 iulie 1972, Eliade a raspuns. Redau in randurile de mai jos dreptul la replica al lui Eliade, fapt ce poate fi inscris in sensul unei adevarate confesiuni mantuitoare - „dixi et salvavi animam meam".

Draga colega,

Sunt profund mahnit sa vad ca stima si prietenia pe care mi le-ati aratat va provoaca azi neplaceri si tin, inainte de toate, sa va exprim regretele mele. Lectura fragmentelor din Jurnalul lui Mihail Sebastian m-a mahnit profund, caci Sebastian era unul din cei mai buni prieteni ai mei, iar "raceala" care a marcat ultimii ani ai prieteniei noastre era consecinta unei suparatoare neintelegeri. Sunt in parte raspunzator de aceasta neintelegere. Tocmai de aceea, moartea tragica a lui Sebastian, in primavara anului 1945, a constituit pentru mine un soc aproape traumatic, caci ultima posibilitate de a lamuri neintelegerea a disparut. Sunt prea obosit (stiti ca am avut o criza de pericardita) pentru a va povesti amanuntit circumstantele care au subminat progresiv prietenia noastra, prietenie al carei ecou va putea fi resimtit in Jurnalul integral al lui Sebastian si in acelasi timp intr-al meu, atunci cand va fi publicat. Voi nota, pe scurt, elementele esentiale...

Nu imi amintesc sa fi scris o singura pagina de doctrina sau de propaganda legionare. Dar Sebastian citeaza (pagina 24, coloana 1) cateva randuri dintr-un text aparut in cotidianul Garzii de Fier, Buna Vestire (14 decembrie 1937) si intitulat "De ce cred in victoria miscarii legionare". Nu am colaborat niciodata la acest ziar. Totusi, acest text exista, pentru ca Sebastian il citeaza. Probabil era raspunsul, oral, la o ancheta, raspuns "editat" de redactor. Mi-e imposibil sa precizez mai mult. In epoca insa, colaboram la multe saptamanale importante, in care as fi putut expune in voie asemenea idei. De ce n-am facut-o?

Cu toate acestea, de multa vreme a fost acreditata legenda ca eram unul dintre "doctrinarii" Garzii de Fier. Daca aceasta poveste n-ar fi atat de neplacuta, as putea sublinia extravaganta cazului meu: unicul "doctrinar" caruia nu i se cunoaste nici o carte, nici o brosura, nici un articol, nici un discurs care sa se refere la partidul politic al carui ideolog este considerat! Mai multe fapte au contribuit la constituirea acestei legende:

a) printre prietenii comuni pe care ii aveam, Sebastian si eu, exista un anumit numar care erau legionari;

b) ziarul "Cuvantul", la care Sebastian a fost redactor pana la interzicerea aparitiei lui de catre regele Carol, in 1934, devenise un organ prolegionar, iar la reaparitie, in septembrie 1941, era chiar considerat organul Garzii de Fier. In acea vreme, ma gaseam la Londra si nu am trimis nici un articol;

c) in fine, si mai ales, eram Sebastian si cu mine, elevii si fidelii admiratori ai profesorului Nae Ionescu, directorul ziarului "Cuvantul".

Mi-ar trebui pagini si pagini pentru a va prezenta figura complexa a acestui filozof pasionat de problemele religioase, dar si de probleme politice, si care a fost succesiv cel mai eficace suporter al lui Iuliu Maniu si al partidului sau national - taranesc, apoi prietenul si consilierul intim al regelui Carol, iar in final redutabilul sau critic, ceea ce l-a apropiat de Germania si de Garda de Fier. Nae Ionescu a fost adorat si defaimat cu o egala fervoare, si chiar si azi, la treizeci si doi de ani de la moarte, numele sau continua sa provoace o furtuna de ura sau de exaltare. La fel ca mine si ca multi alti prieteni si elevi, Sebastian nu s-a indepartat de Nae Ionescu atunci cand acesta a devenit ideologul Garzii de Fier. Aceasta fidelitate i-a cauzat un numar mare de neplaceri, mai cu seama dupa ce si-a publicat romanul "De doua mii de ani", cu o prefata de Nae Ionescu. Aceasta lunga prefata era socotita o justificare a antisemitismului, iar Sebastian a fost violent atacat de presa de centru si stanga, in asa masura, incat a trebuit sa scrie, ca sa se apere, o carticica intitulata "Cum am devenit huligan". Am fost printre rarii autori care, in doua ample articole publicate in revista "Vremea", nu numai ca i-am luat apararea lui Sebastian, dar am criticat aceasta prefata, aratand ca argumentele lui Nae Ionescu nu se pot justifica teologic, asa cum gandea el. La randul meu, am fost salbatic atacat de presa de dreapta. In emotionanta dedicatie pe care Sebastian a scris-o pe exemplarul daruit mie din "Cum am devenit huligan", ma numea "singurul sau punct de sprijin in timpul furtunii". Atunci, cand Jurnalul lui Sebastian va fi publicat integral, se va gasi probabil o pagina datata 15 martie 1940, care ne va descrie pe amandoi, in lacrimi, la capataiul lui Nae Ionescu, care tocmai murise... N-am fost niciodata antisemit.

Este adevarat ca, in anii 1938 - 1940, am constatat de multe ori, Sebastian si cu mine, cat de diferite ne erau orientarile politice, caci eram "de dreapta", ma situam in traditia "nationalista" a lui Eminescu, Maiorescu, Iorga.

Cu toate acestea, prietenia noastra s-a mentinut. De-abia acum, citindu-i fragmente din Jurnal, imi dau seama cat suferea in urma acestor discutii. Este adevarat, de asemenea, ca in cele cateva zile petrecute la Bucuresti, in august 1942, n-am cautat sa-l vad, dar pentru cu totul alte motive decat cele invocate la pagina 26, ca, "fiind diplomat, cunosteam soarta care se pregatea evreilor". N-as fi incercat niciodata sa raspund acestei insulte, daca D-voastra, draga colega, n-ati fi citit-o. Fapt este ca am venit la Bucuresti in urma unei lungi intrevederi cu Salazar, despre care nu pot inca sa dau detalii, dar despre care se va putea citi in Jurnalul meu. Cerusem o audienta la seful partidului national-taranesc, Iuliu Maniu (atunci in opozitie), dar, indreptandu-ma spre locuinta sa, am remarcat ca eram urmarit de un agent al politiei secrete, si a trebuit sa fac mai multe ocoluri; am sosit, asadar, cu intarziere si Maniu plecase, astfel ca n-am putut sa vorbesc decat cu secretarul sau particular. In timpul celor cateva zile petrecute la Bucuresti, am fost permanent supravegheat, motiv pentru care nu l-am cautat nici pe Sebastian, nici pe Rosetti, nici pe alti prieteni si colegi, caci i-as fi putut compromite. (Politia secreta, informata de SS, stia ca "deschideri" pentru un armistitiu aveau loc, sau se pregateau, la Lisabona, Stockholm si Ankara)...

Nu-mi voi ierta niciodata prudenta exagerata, dictata de frica de atotputernica politie secreta. Era ultima oara cand mai puteam discuta cu prietenii, de atunci aproape toti morti: ultima oara cand puteam sa vorbesc cu Sebastian si sa-i explic "pozitia" mea. Speram insa ca, odata razboiul terminat, ne vom relua relatiile. Vai! un absurd accident i-a pus capat vietii in primavara anului 1945, in ajunul plecarii sale la Paris, unde tocmai fusese numit consilier cultural, si in momentul in care eu insumi ma pregateam sa ma duc acolo. Dupa moartea sa n-am incetat sa ma simt vinovat din cauza stangaciei mele tragic agravate de nenorocire.

Alegand exilul, stiam ca neintelegerile create de fidelitatea mea fata de Nae Ionescu vor fi interpretate cu rea-vointa. Cu atat mai mult cu cat colaboram la numeroase publicatii ale emigratiei romanesti - dar niciodata la cele ale legionarilor (Tara si exilul, Stindardul etc. ), in care dealtminteri am fost totdeauna atacat si insultat. Majoritatea articolelor publicate dupa 1947 in presa exilului prezinta probleme culturale si insista asupra necesitatii libertatii culturii. Rarele texte "politice" imi exprima convingerile si sperantele actuale, in primul rand necesitatea unei Federatii a statelor Europei Orientale.

Draga colega, nu stiu daca am reusit sa va risipesc indoielile, dar sper cel putin ca intelegeti acum sursa numeroaselor neintelegeri care m-au facut sa sufar. Stiu, de asemenea, ca adevarul intreg nu va fi cunoscut decat dupa publicarea integrala a Jurnalului si autobiografiei mele, adica dupa moartea mea. Aceasta certitudine ma ajuta sa-mi traiesc in pace si cu seninatate ultimii ani de viata care mi-au fost acordati. Nu-mi fac nici o iluzie asupra operei mele de savant si de scriitor. Dar nu ma indoiesc ca lucrarile si articolele publicate inainte si dupa 1940 exprima gandirea si experientele unui om care seamana mai mult cu cel pe care credeti ca il cunoasteti decat cu cel prezentat in textul pe care mi l-ati comunicat.

Cu sentimentele mele cele mai sincere, Mircea Eliade".

Dupa cum reiese din epistolarul de mai sus, Eliade aminteste de celebrul episod al publicarii, in 1934, a romanului „De doua mii de ani”, de catre Mihail Sebastian, pseudonim al lui Iosif Hechter. In prefata romanului, Nae Ionescu, mentorul lui Mihai Sebastian, justifica in mod violent suferintele evreilor si antisemitismul religios rezultat in urma rastignirii lui Christos. Argumentul ionescian era, deci, congruent cu spiritul Garzii de Fier, sustinuta cu fervoare de articolele din Gandirea si Cuvantul (1933). In acest sens, Eliade nu a ezitat sa ia partea lui Mihail Sebastian, criticandu-si chiar mentorul intelectual, pe Nae Ionescu.

In Romania post ’89, atacurile profanatoare asupra lui Eliade au continuat din aceeasi perspectiva a ignorantei si abordarii monofatetate. Norman Manea a avut în România, din păcate pentru o mai buna intelegere a problemei, o receptare monofaţetată. De pilda, in articolul „Felix culpa“, publicat initial în Statele Unite în 1991, Norman Manea face o trecere în revistă a „dosarului” Eliade şi a „moştenirii“ acestuia. Este de amintit, totusi, ca revista 22, care preluase în 1992 textul tradus în limba română, a făcut un pas înapoi, publicînd imediat un text elogios la adresa lui Eliade. O atitudine relativ mai bine incadrata in context a avut-o recent istoricul Florin Turcanu in cartea "Mircea Eliade. Prizonierul istoriei",  unde se afirma, pe drept, ca Eliade nu era antisemit, fapt ce corespunde si imaginii liberale si cosmopolite pe care si-a creat-o in Statele Unite.

De fapt, afinitatea lui Eliade pentru dreapta romaneasca din anii 1930 a fost recunoscuta si asumata de Eliade insusi, insa era mai mult o adeziune decat o apartenenta, sub influenta parca prea integratoare si covarsitoare a profesorului Nae Ionescu, ideolog al Garzii de Fier. Este de notorietate faptul ca Eliade a negat colaborarea directa cu legionarii, sustinand ca a fost eliberat din lagarul de Miercurea-Ciud, unde a fost inchis timp de mai multe luni, alaturi de Nae Ionescu, in 1938, deoarece autoritatile si-au dat seama ca facusera o greseala.

In concluzie, Eliade ramane, chiar si dupa atatia ani, “profanat” de insasi teroarea istoriei, concept pe care l-a teoretizat de atatea ori in volumele sale. Eliade ar trebui revendicat strict in latura sa post-istorica, cea adevarata, caci el nu a participat la cufundarea in teroare si in mimetismul ideologiei iluzorii, de sorginte national-ortodoxa din anii ’30. Oglinda sa adevarata, imaginea  sa sacra ramane creatia literara, stiintifica si mesajul pentru intelegerea naturii umane in toata complexitatea sa, in lumni si umbra salvatoare.

Dragulanescu Nicolae

CE NE-ASTEAPTA IN URMATORII 40 DE ANI

Alvin Toffler şi-a anunţat predicţiile

Alvin Toffler, născut în 1928, este una dintre cele mai influente voci din domeniul afacerilor şi din cel intelectual. Odată cu publicarea primei sale lucrări, "Şocul viitorului", Toffler a creat o nouă disciplină, futurologia, bazată pe studiul schimbării şi pe impactul pe care aceasta îl are asupra afacerilor şi culturii. Graţie lui Toffler, futurologia este considerată în prezent ştiinţa care defineşte forţele şi tendinţele care modelează viitorul în economia actuală, bazată pe informaţii.

Printre celelalte volume publicate de Alvin Toffler, devenite bestseller la scurt timp după publicare, se numără "Al Treilea Val", "Război şi antirăzboi", "Puterea în mişcare" şi, recent, "Crearea unei noi civilizaţii".

Pe parcursul următorilor 40 de ani, femeile vor dispune de o putere de decizie fără precedent, migraţia musulmană către Occident se va amplifica, iar mersul la birou nu va mai fi de actualitate, susţine scriitorul şi futurologul american Alvin Toffler.

Africa de Sud va beneficia de o creştere economică susţinută, în timp ce Orientul Apropiat va deveni "un amestec de religii, mişcări religioase şi etnii", se afirmă în studiul realizat de Toffler Associates, un cabinet de consultanţă înfiinţat de scriitorul şi futurologul american de succes Alvin Toffler, autorul celebrului roman "Şocul viitorului", publicat în 1970.

În acelaşi an, Alvin Toffler a declarat că ştiinţa şi tehnologia se vor dezvolta într-un ritm atât de rapid, încât cei mai mulţi oameni nu vor putea să "digere" acest aflux de informaţii şi vor fi tentaţi să se "deconecteze" de la acest ritm de viaţă mult prea trepidant.

Multe dintre previziunile sale, referitoare la rapiditatea transmiterii de informaţii, acceptarea mariajelor homosexuale şi accelerarea ritmului de producere a catastrofelor ecologice, s-au adeverit în anii care au urmat.

Pentru următoarele patru decenii, Alvin Toffler afirmă că un număr tot mai mare de oameni îşi vor cultiva propriile legume şi îşi vor produce singuri alimentele, pentru a depinde tot mai puţin de marii producători şi distribuitori din industria alimentară.

Internetul de mare viteză va deveni o veritabilă normă în domeniu, iar videoconferinţele, devenite deja o practică curentă în zilele noastre, le vor permite angajaţilor din viitor să nu mai meargă la birou şi să lucreze din orice colţ din lume.

Doar câteva ţări vor mai fi considerate în viitor "state poliţieneşti" - în principal Coreea de Nord şi Iran.

China îşi va consolida statutul de putere economică majoră, se va alia cu Brazilia şi cu India pentru a influenţa ratele de schimb ale monedelor, dar şi cu Venezuela şi cu câteva state africane pentru a-şi asigura necesarul energetic.

Statele Unite ale Americii vor depinde de China pentru a se aproviziona cu şapte metale rare, indispensabile pentru fabricarea unor bunuri de larg consum, dar şi a unor dispozitive şi produse specifice, precum radarele, armamentul, instalaţiile eoliene şi automobilele hibride.

Dezvoltarea unor forme alternative de energie va creea "perdanţi într-o lume post-hidrocarburi", precum Arabia Saudită, Iran, Irak, câteva state din zona Golfului Persic, dar şi Rusia şi Venezuela.

Creştinismul se va extinde în ţările din emisfera sudică, iar musulmanii vor emigra în număr mare către ţările din Occident.

Schimbările climatice vor genera o serie de conflicte, iar topirea gheţarilor va conduce la descoperirea unor noi zăcăminte minerale şi petroliere. Creşterea nivelului apelor mărilor şi oceanelor va provoca o deplasare masivă a populaţiei din zonele de coastă.

Fenomenul de îmbătrânire a populaţiei va conduce la creşterea de patru ori pe plan mondial a cheltuielilor totale cu pensiile şi cu îngrijirile acordate persoanelor în vârstă, iar sistemul american al asigurărilor de sănătate va înceta să existe în forma sa actuală.

La rândul lor, femeile vor ocupa tot mai multe posturi importante, procentul femeilor aflate în posturi de conducere urmând să atingă un nivel de neimaginat în urmă cu câţiva ani.

Rapiditatea cu care vor fi transmise informaţiile va determina omenirea să intre în era "petabyte-ului", o unitate de măsură de stocare şi de putere informatică superioară deja mult uzitatului gigabyte; un HDD de 2000 PB permite stocarea culturii intregii omeniri de când există ea şi până azi.

Politica de cluster va continua şi se va impune, urmând ca în perioada următoare să existe grupuri de firme şi nu concerne mari ca în momentul de faţă.

Sursa de energie a viitorului va fi formată din:

- captarea şi înmagazinarea energiei solare;

- utilizarea fisiunii nucleare;

- utilizarea energiei libere;

- utilizarea energiei vidului;

- utilizarea energiei magneto-gravitaţionale;

şi va determina un nou tip de civilizaţie, cu alte caracteristici decât cea actuală, definită drept civilizaţie a hidrocarburilor .

Şerban Foarţă

ORA H

sau Memorialul cvasi-pangramatic al primei vizite

a autorului (A. D. MCMLXXIII) la Ionathan X Uranus,

alias Părintele M. Avramescu din Jimbolia

Hartularul huzurea-n hrisoave, haidoma hârciogului hapsân. Fără habar de hrean, hrib sau hamei, de holdele de hrişcă fără haturi sau de horticultura hidrofilă, herboriza hortensii de hârtie, heliofobice & havaìi. Hăt-departe de hebdomadare (pe care hartularul harnic le-ar hi hrănit cu hronici, ba chiar cu holorime), hiberna,-n halatu-i hârbuit, într-un habitaclu de hârţoage.

Haidamacii Hadesului hâd, herţogii hârdăului hulpàv, histrionii hrubelor, hicleni, nu-l hărţuiau cu hapca sau harponul, nici nu-l hăituiau cu vreun harapnic, necum să-l hărtănească, hain, cu herăstrăul; ci-l hrăneau, hoţeşte, cu himera (sau halviţa) hedonismului hârtiei, – hăul căreia, hârşâitor, se holba halucinant, hipnotizându-l…

„Haide-n Hatzfeld”, hotărî un havăr al hartularului hârşit în habitudini (sau hobbyceiuri) hârtioase, dintr-o horrorvacui hilară, dar hirească la un holoparazit… „Haidem la hierofantul harismatic.”

„Haida-de!” hulise hartularul, – hadăugând „Helbet! Halal să-ţi hie…” Şi, cu haboca, haida-hai la Hatzfeld.

Halta Hatzfeld e-n hespericul hotar al hărţii haşurate homocentric. În holul haltei – hăndrălăi hotarnici, hotărâţi să-i hăcuie pe hoţii hoinărind, prin haltă, de haram.

„Halt!”, hămăise o huidumă de hotnog, hojbăindu-le, după hârtii, prin haine, hartularului & havărului său (hăbăuci, acum, ca nişte haplea). Hârşnindu-le ca un halap habotnic, hotnogul se hlizea la ele, haios, dar fără haz, nici har.

Îi hărăzi, în hine, unui honved cu harţag şi hiperharnaşat, – cu care, hăis-cea, nu haihui, pe hudiţele hopuroase, până la hardughia cu hibiscuşi, cu hiacinţi şi hasmaţuchi, a hierofantului din Hatzfeld.

Care, cu humoru-i habitual, îi hiritisi pentru huzurul de-a hi hălăduit, (Hatz)feldaus-feldein, sub hàripă de heruvim în hreamăt, haidoma harpei humerale de hulub.

Octavian Soviany

din volumul 3 al tetralogiei "lelian", care se apropie şi el de sfârşit

Se apropiau sărbătorile de iarnă, iar Thérèse începuse să-mi vorbească deja despre planurile sale de Crăciun. O ascultam cu gândul în altă parte, pentru că mintea mea, atunci când nu era bântuită de amintirea încă atât de dragă a lui Maxime, era preocupată acum din ce în ce mai mult, după atâtea luni în care nu scrisesem nimic sau aproape nimic care să mă mulţumească, de acea comedioară de care mă apucasem mai curând din dorinţa de a-mi găsi o ocupaţie şi de a-mi dovedi mie însumi că pot fi un autor de piese cu nimic mai prejos de Coppée. Dar după câteva pagini, am descoperit că îmi revenise pofta de scris, versurile îmi veneau pe buze spontan, aveau prospeţime şi graţie, dar (lucru nou pentru mine, care nu mai trecusem niciodată printr-o asemenea experienţă) ceea ce mi se părea încă şi mai fascinant era faptul că personajele, care la început aveau aerul fantomatic al umbrelor proiectate de o lanternă magică, începeau să capete de la o filă la alta chipuri de oameni în carne şi oase, cărora mi se părea uneori că le simt căldura şi respiraţia.

Hotărâsem să-mi intitulez piesa, pe care o socoteam o replică glumeaţă la Love’s Labour’s Lost, Uşuraticele cazne ale iubirii, şi să-i dau pe deasupra, aşa cum procedasem şi în Cythera, ceva din aerul pânzelor lui Watteau, care ascund, sub aerul lor exuberant şi frivol, o tristeţe atât de cumplită. Fantezia mea lucra cu febrilitate. Era suficient să închid ochii ca să mă mut cu închipuirea într-o superbă grădină din timpul Regenţei, să mă plimb pe aleile străjuite de arbori bătrâni, în umbra cărora apărea din când în când bronzul înverzit de vreme sau marmura melancolică a vreunei statui, să ascult tânguirea clipocitoare a fântânilor cu bazinul mânjit de petele negriciose ale timpului, să respir cu aviditate parfumul florilor rare, sau să trag cu coada ochiului la gleznele delicate ale vreunei cochete, ce se iveau, într-o străfulgerare ce dura doar o clipă, de sub tivul rochiei uşoare de muselină.

În grădina mea totul era frumos pentru că totul era efemer.

Îndrăzneam să mă apropii în vârful picioarelor de adunarea pestriţă şi gălăgioasă a libertinilor şi a libertinelor, îi priveam cum dansează cu acea graţie stranie, dusă până la limita desăvârşirii, pe care n-am văzut-o în viaţa reală decât la marionetele păpuşarilor şi care avea ceva neomenesc şi aproape îngrozitor. Ciuleam urechea la conversaţiile lor, purtate în limba strălucitoare şi plină de farmec de acum aproape trei sute de ani, căreia noi, cei din ziua de astăzi i-am pierdut meşteşugul, înlocuind-o, dintr-o nemărginită stupiditate, cu idiomul anost al gazetelor. Le ascultam replicile sclipitoare, în care cinismul cel mai epicureu se împletea cu fineţea, iar pasiunea şi ironia, râsul făţiş şi lacrimile ascunse formau un încântător amalgam, pe care pana mea încerca din răsputeri să-l aducă la viaţă.

Totul era amuzant pentru libertinii din grădina mea, pentru că totul era cu desăvârşire lipsit de noimă, iar cel mai tare râdeau de ei înşişi.

Gheorghe Neagu

Gheorghe Andrei NEAGU CUIUL Verdele pădurii era spart de conturul unui sat ce părea să se ruşineze când îşi întindea trupul caselor printre arborii răzleţiţi. De fapt prima casă a fost un canton silvic, unde un pădurar şi-a făcut şi un grajd, apoi o casă pentru feciorul lui şi iarăşi un grajd. Apă au găsit repede, săpând o fântână la vreo doi metri adâncime. Groapa de gunoi nu era făcută în jurul acareturilor. De regulă pădurarul şi feciorul îşi căra bălegarul şi-l împrăştiau undeva la capătul celălalt al pădurii. Înhămau calul la o căruţă şi-şi cărau gunoaiele undeva într-o groapă ce fusese cândva o tranşee sau un adăpost mai mare în timpul războiului. Că aşa se spunea. Războiul fusese şi pe acolo. Apoi nişte neamuri l-au înduplecat cu rugăminţi peste rugăminţi, să-şi facă şi ele case prin vecinătatea sa. - Că n-o să stricăm nimic, ziceau ele. El le-a crezut, ba chiar a schiţat şi un fel de uliţă ce urma să se înfiripe odată cu venirea lor. Mai rău era cu WC-urile, care nu trebuiau să fie mai adânci de un metru în ruptul capului. Iar când, în crucea satului se ivi şi Ralea, satul părea să se fi născut acolo odată cu pădurea. Fagii rari acopereau casele până la streaşină. Vara n-a reuşit să-i înfierbânte acoperişurile niciodată. Umbra fagilor era cârpită uneori de trunchiul zvelt al molidului sau de silueta impresionantă a vreunui stejar singuratic. Când s-au trezit autorităţile că sub nasul lor crescuse un sat, n-au mai avut ce face. În cele câteva zeci de case, sălăşluiau aproape două sute de suflete. Numai iarna fumurile de pe coşuri se puteau zări până departe. Vara, coroanele arborilor acopereau până şi drumurile ce unea satul cu centrul comunal. Drumul era încă de pe vremea cantonului singuratec. Când Ralea şi-a terminat de construit căsuţa lui cu două dormitoare şi o cameră de curat, n-a mai putut de bucurie. A chemat preotul din sat să-i sfinţească bârlogul. - Beţi, mâncaţi şi vă veseliţi, spunea el din când în când vecinilor. I se părea că aceea era cu adevărat sfinţirea casei. Parohul şedea în capul mesei, înfulecând pe tăcute, tot ce-i pusese Ralea dinainte. Bărbaţii, în majoritate bărboşi şi cu părul lăsat pe spate până la umeri, arătau ca nişte zdrahoni gata să înghită şi masa, nu numai bucatele de pe ea. - Ce bine ar fi fost dacă aveam şi un lăutar, zise unul dintre comeseni, muşcând dintr-o ciozvârtă. - Dar cu un cântăreţ nu v-aţi simţi bine, întrebă popa cu ochii mijind cu subînţeles. - Ba cum să nu taică părinte, încuviinţă cu entuziasm Ralea. În sat se ştia că taica părintele îşi punea din când în când acordeonul pe burta mare. Prelatul atâta aşteptă. Se repezi în curtea casei, scotocind în caleaşca veche şi ponosită, după ceva ce părea să slujească dorinţei comesenilor. O armonică cu burduful scorojit se ivi în mâinile lui plinuţe. Reveni la masă, trăgând uşor de pereţii despărţitori ai burdufului. Curând melodiile au început să curgă. Bărbaţii îşi luară femeile de braţ la dans. Părea că atâta au aşteptat. Dansul se înfiripă cât ai clipi. Când preotul obosi, petrecăreţii ar mai fi vrut. - Gata, vă ajunge! Şi aşa am făcut-o pentru sufletul vostru, că în pustietatea asta nu aveaţi cum să vă veseliţi, le zise prelatul, punându-şi acordeonul la picioare. Se aşezară la mese îmbujoraţi, gata să se apuce de noi năzdrăvănii, vorbeau tare mângâindu-şi din când în când bărbile. Curând se retraseră la casele lor. Unii lucrau la oraş, alţii la pădure, pentru că pădurarul avea nevoie de ei să scoată uscăturile şi tot ceea ce considera el că trebuie scos prin metoda grădinăritului cum zicea el că scrie la carte. De câte ori se întorcea de la muncă, Ralea îşi lua copilul din tindă şi-l ridica în sus, aruncându-l uşor, cât să atingă plafonul din lemn geluit ce urma să fie vopsit odată şi odată. Numai că banii şi timpul nu se opriseră prin preajma lui Ralea să-l facă să-şi cumpere vopsea. Las’că nici cu timpul nu stătea prea bine. Dacă ar fi cumpărat vopseaua, ar fi trebuit s-o lase în cutii, până când şi-ar fi găsit timp să vopsească. Avea totuşi un avantaj. Mirosul de brad se înstăpânise în toată casa. De cum intra în tindă, ăla micu’ i se arunca la picioare. Creştetul i se înălţase până aproape de buric. Ralea se apleca, îl lua de subţiori şi-l arunca în sus până aproape de tavan. - Tâta-mare, tâta mare, zicea el bucurându-se de bucuria copilului. Râsul ştrengarului îi arunca poverile adunate peste sufletul lui. Madam Ralea se uita la bucuria copilului şi la bucuria soţului, de parcă la asta se aştepta. Ştia că după aceea avea să se aşeze la masă, unde nu era voie să se vorbească, pentru că puteai să te îneci. - Doamne îţi mulţumim pentru bucatele alese, spunea stăpânul casei făcând o cruce mare. Ceilalţi îl imitau. Chiar şi copilul care nu înţelegea prea bine de ce trebuie să facă asta. Şi asta zi, după zi. Ralea simţea trecerea timpului după greutatea copilului. De fapt, apucarea lui în braţe era şi un fel de a se convinge că băiatul „i se împlinea”. În seara aceasta se întoarse ca de obicei, pe-nserat. Se şterse pe picioare pe preşul de la intrare, dacă n-ar fi făcut-o, femeia l-ar fi bodogănit. Iar în tindă îşi pregăti braţele pentru copil. Îl aruncă în sus, ca de obicei. Era tot mai greu. Copilul scoase un urlet. Din creştetul capului începu să ţâşnească un şuvoi de sânge. - Ce-ai făcut? strigă mama cuprinsă de spaimă. - Am uitat să-ţi spun, se desprinsese o bârnă şi am luat un chiron rămas de la construcţia casei. L-am bătut, dar nu mi-am dat seama că a rămas atât de mult în afară, zise ea pe nerăsuflate, holbându-se cu faţa desfigurată de durere la trupul copilului, ce se topea în tinda unde de atâtea ori domnise bucuria. Ralea îşi privi braţele cu neputinţă. Dacă ar fi folosit la ceva, le-ar fi tăiat cu securea. Sângele şiroia învăluind capul într-o basma roşie. Apoi năboia peste degetele lui Ralea, oprindu-se la subţiorile bărbatului. Copilul, moale ca o cârpă, era doar o sursă de sânge. - Cheamă salvarea! Sună la 112, răcni bărbatul cu ochii îngroziţi. O privi cum îi tremura telefonul în mâini. Nici n-a avut putere să asculte ce vorbea. Înţepenise. - Am sunat şi la procuratură, zise femeia rămânând nemişcată lângă bărbatul cu copilul în braţe. O linişte apăsătoare se lăsă asupra lor. Copilul încetase să se mai mişte. Ralea îşi lăsă braţele în jos nedumerit. Când îl lăsă din braţe, copilul căzu pe duşumea. Sângele se întindea pe sub trupul lui, într-o baltă din ce în ce mai lată. Când îşi ridică privirile spre tavan, Ralea dădu cu ochii de un cui mare ce apăruse de nicăieri. I se muiară picioarele. Căzu în genunchi. - Doamne, cu ce ţi-am greşit? murmura el din când în când. Sângele copilului îi ajunse până sub genunchi. Femeia îi puse copilului o cârpă, încercând să oprească hemoragia. Gaura nu se vedea. Pielea spartă în dreptul găurii a pâlpâit o vreme, lăsând sângele să ţâşnească nestăvilit. Când a venit salvarea, doctorii l-au declarat decedat. - Nu se mai poate face nimic. Veniţi la morgă să ridicaţi trupul, îi spuse asistenta de sub masca de tifon ce sta să cadă, uitându-se la procurorul ce făcea tot felul de poze. Plecă doar când acesta îi dădu voie. - Gata, poţi pleca. Eu rămân să le mai iau declaraţii. Vreau şi un raport de la voi, le preciză el ritos aşezându-se pe un scaun. Fotografiase cuiul din toate unghiurile posibile. I se părea că totul era în zadar. ------------------------------------------ Gheorghe Andrei NEAGU Focșani, 25 noiembrie 2019

Adrian Bucurescu

C  E  R  U  L

     Se spune că, la începutul lumii, Soarele şi Luna mergeau prin văzduh, deoarece Împăratul Lumii încă nu făcuse Cerul. Oboseau numai în aer, iar pe Pământ nu se puteau odihni, fiindcă ar fi ars totul în jurul lor. Atunci s-au rugat Domnului Sfânt să le facă un pod deasupra Pământului, ca să aibă şi ei unde pune piciorul şi, din când în când să se odihnească. Atunci, Dumnezeu le-a făgăduit că le va clădi Cerul, în care să locuiască şi ei, şi îngerii şi sfinţii, şi să nu se mai amestece cu pământenii. De altfel, Atotputernicul văzuse că oamenii, dedându-se cu îngerii şi cu sfinţii, începusertă să nu-i mai cinstească, ba chiar, uneori, să se şi certe cu ei, nemaidându-le nici măcar bineţe când îi întâlneau.

     Tare mult s-au bucurat îngerii şi sfinţii că Dumnezeu le împlineşte dorinţa, şi s-au legat că ei vor construi Cerul, dar să-i ajute şi oamenii curaţi, ţinând post toată vremea, pentru că atunci când mănâncă oamenii carne, sfinţii slăbesc. Atunci, Cel-de-Sus le-a dat îngerilor şi sfinţilor aripi, ca să se poată duce la Rohmani, sub Pământ, sub fundul Mării, şi să aducă de acolo piatră şi mai scumpă decât cea care se găseşte pe coclaurile noastre. Şi au adus îngerii şi sfinţii multă piatră de acolo, străvezie ca sticla şi albastră ca floarea cicorii, şi au făcut din ea Cerul, ca o boltă deasupra Pământului, şi i-au pus stâlpi, tot din piatră scumpă. Părerile asupra numărului de stâlpi diferă. Astfel, într-un colind din Ciuguzel, judeţul Alba, se spune:

De când Domnul S-a născut

Şi Pământul l-a făcut

Şi Ceriul l-a ridicat,

În trei stâlpi l-a răzimat...

Într-un alt colind se spune:

Când Dumnezeu S-a născut

Şi Pământul l-a făcut,

Pe patru stâlpi l-a răzimat -

Patru stâlpi de argint;

Mai frumos l-a-mpodobit

Tot cu stele mărunţele,

Mai pe sus cu mai mărele,

Soarele cu razele,

Luna cu luminele..

     Când totul a fost gata, Soarele şi Luna s-au suit pe Cer. Zice-se că "şi-acum li-e mai uşor, căci merg ca pe podele, iar noi numai ca prin fereastră îi videm. De aceea, Soarele nici nu mai frige aşa tare, căci înainte tare ardea". Unii spun că ar fi mai multe Ceruri, şapte sau nouă, în care ar fi rânduit Dumnezeu locul sfinţilor, după rangul fiecăruia. În primul Cer stau numai Sfântul Soare şi Sfânta Lună. Într-al nouălea Cer locuiesc Dumnezeu şi cei care-I sunt cei mai apropiaţi. Acolo este Raiul, şi când i se deschide poarta, se vede o lumină nemaipomenită şi se zăresc mese întinse.Cerurile nu se deschid decât la cele mai mari sărbători, de Crăciun, de Anul Nou, de Bobotează, de Paşte, de Sânziene etc. Însă numai cei mai curaţi oameni pot vedea această minune.

     Potrivit unei credinţe larg răspândite, odată cu deschiderea Cerului, la Anul Nou, vorbesc vitele, pe care le aud tot numai cei care văd şi Cerul deschis.În acea noapte, cei mai ascultaţi sunt boii, fiindcă se spune că ei prevestesc relele care ar putea veni peste stăpânul lor, în cursul anului.

     În Cer, un an este cât o zi. Când pe Pământ este miezul nopţii, toacă îngerii în Cer şi cântă şi dănţuiesc în jurul lui Dumnezeu. Acolo, sus, locuiesc şi Fetele Cerului. Desigur, ele sunt vindecătoare, ca în acest descântec de brâncă sau de orbalţ, din Moldova:

- Voi, trei fete mari,

Din Cer făcute,

Din Cer crescute,

Cu trei seceri de oţel făcute,

Cu poalele rădicate,

Cu mânile suflecate,

Unde vă duceţi,

Unde mergeţi?

- Ne ducem să secerăm

Dealurile, văile, grânele, oarzele, fâneţele.

- Nu vă duceţi să seceraţi

Dealurile, văile, grânele, oarzele, fâneţele,

Vă duceţi la N.

Şi seceraţi orbalţul,

Din rădăcina dinţilor,

Din auzul urechilor,

Din vederile ochilor;

Peste Marea Neagră îl daţi,

Unde cocoş negru nu cântă,

Câine negru nu bate!

Acolo să cheie, să răscheie,

Şi N. să rămâie luminat, curat,

Cum Dumnezeu l-a lăsat!

     Cele Trei Fete Cereşti, numite pe alocuri şi Trisfetitele, apar deseori în iconografia geto-dacică, ele fiind Artemis-Diana şi cele două surori de lapte ale Sale.

     Iată şi o inscripţie dacică, descoperită la Potaissa-Turda: I MAI MAS I THIER E FAR LOAN. Traducerea: Ai mei strămoşi în Cer să fie primiţi! Cf. rom. ai mei; moş; tărie; Cer; e; a fi, fire; a lua.

Alda Zaira

Poezii aproape uitate, de spus insa intr-o seara de noiembrie, in casa la caldurica, pe afara vantul dezmätat: A venit un lup din crâng

Şi-alerga prin sat să fure

Şi să ducă în pădure

Pe copiii care plâng.

Şi-a venit la noi la poartă

Şi-am ieşit eu c-o nuia:

„Lup flămând cu trei cojoace,

Hai la maica să te joace” –

Eu chemam pe lup încoace,

El fugea-ncotro vedea.

Ieri pe drum un om sărac

Întreba pe la vecine:

– „Poartă-se copiii bine?

Dacă nu, să-i vâr în sac!”

Şi-a venit la noi la poartă

Şi-am ieşit eu şi i-am spus:

– „Puiul meu e bun şi tace

Nu ţi-l dau, şi du-te-n pace!

Eşti sărac dar n-am ce-ţi face!

Du-te, du-te!” şi s-a dus.

Şi-a venit un negustor

Plin de bani, cu vâlvă mare,

Cumpăra copii pe care

Nu-i iubeşte mama lor.

Şi-a venit la noi la poartă

Şi-am ieşit şi l-am certat:

– „N-ai nici tu, nici împăratul

Bani să-mi cumpere băiatul!

Pleacă-n sat, că-i mare satul,

Pleacă, pleacă!” şi-a plecat. George Cosbuc

Daniel Vorona

îmbrăcată în psalmi în cântare duhovnicească tu mă alungi în anotimpul în

care molia îşi rupe gura prin orgi și ascensoare prin coliere demență și ură

.

vino să te călăresc un copil de aramă trage după el

de păr o icoană decolorată ceilalți martori sunt morți

.

să nu-mi mulțumești învață-mă

să te urăsc și să nu îți pară rău

.

am ajuns o rablă

vopsesc avioane

.

un milion de ani nu am avut nevoie de tată și de mamă un câine fără studii

fără doctorat se uită la mine cu coada

ochiului cum mă urc pe masa de operație spunându-și

ăsta nu îmi dă nimic ---- va trebui să fug pe acoperișul

spitalului trebuie să apuc dansatoarea

aceasta care are sângele oxidat de mijloc să trântesc lemnul cu fața în jos

*

trebuia să acceptăm antininsoarea iată-mă copil în patul tău mă joc cu țâțele tale de ce nu ești cercetătoare dulce ca pâinea caldă de ce nu mă stimulezi?

.

(după ce ne botezăm te invit să citim -- fără mănuși

în mâini --- din saadi din macedonski și din ronsard)

.

refren: trăiască falșii ulceroși și falșii canceroși care

umblă noaptea învălmășiți și cu fața în sus prin parc

.

--- am uitat aurora de

la lingură

am uitat și eclipsa ---

și nu mă interesează

originea ta imposibilă

.

dați-mi doamnă și mie o jumătate de pinguin dacă te las gravidă cumpără-mi

o față de masă desenează-mi un trandafir sălbatic și o vadră sau două de vin

Liliana Popa

Stîâpul curbat de lângă casă

de ce îţi risipeşti iubirea

la naştere, trei stropi de rouă ai primit.

cuvinte negăsite de găsit

de limpezit sau de murit.

de ce îţi risipeşti iubirea

rouate stihuri au îmbrăcat

și stălpul curbat de lângă casă

într-o cascadă fără de păcat

ofranda ta, cu vorbă aleasă.

stâlpul meu are frunze de acant

de bronz, de marmură, de piatră,

ce înfloreşte, rug îndrăgostit

ca patimile dintr-o șatră

*

nu mai răsfoi amintiri

vălul de mireasă

cîntă și acum prin pădure

cînd ceață, cînd ecou

departe de mîna ce l-a furat.

se întristase și îngerul.

degeaba umbli cu hangerul

ascuns sub cămașă

eu port în buzunare tot basmele copilăriei

logodite cu visele de acum.

sufletul meu are alte culori

iar ție nu ți-a plăcut

nici măcar Botticelli.

Nicolae Grigore Marasanu

Călătorie în memoria Leviathan

1.

Te voi purta într-o călătorie,

în memoria Leviathan,

zise Leviathanul;

spune, ce vezi cu ochii tăi verzi?

Văd ochiul orbitor al Leviathanului

afluind viermişorii ce ies din oul memoriei,

înotând spre o zare a gloriei! 

Sunt gândurile, zise Leviathanul.

Văd, văd gândurile, strig chitului zburător,

ard în concentrice fără-de-forme,

şerpi lungi, târâtoare anghile

vor să-mi pătrundă-n pupile!

Altele leapădă lipicioase, lungi zale

şi vor să le cânt osanale!

2.

Apoi am pătruns pe sub bolţi în mirificul Labirint.

Mă preumblam cu Tezeu prin Corint

şi mă rugam de Ariadna să-mi ofere un fir,

pe care în urma mea să-l desfir,

să ştiu la întoarcere pe unde s-apuc,

să nu rătăcesc în labirintul poemului, de năluc!

Ostenit de atât alergat,

Leviathanul din nou m-a-ntrebat:

Ce mai vezi, om miop, prin lentilele tale?

Văd sub un tuf de hiacint,

şapte iele, scăldându-se goale,

şi îmi cer să le cânt osanale!

Sunt ideile, zise Leviathanul de sub mine,

pe crupa căruia mă simţeam tot mai bine.

Văd, văd ideile, i-am strigat -

fetuşi în placente de foc,

în flacără nemistuitoare,

în fără-de-cuvinte ard şi lacome sorb

gândurile ieşite din oul memoriei arzătoare.

Sunt cuvintele!,

Sunt cuvintele!, repetă Umbra purtătoare,

gâfâind sub povara trupului meu,

îngreunat de toate-văzutele.

Văd, văd cuvintele vorbitoare!,

în cercuri concentrice le văd zburând,

cuvântând ceea ce nu a fost cuvântat nici în gând!

Sunt cenuşile, strigă Leviathanul din nou,

cu glas prefăcut în ecou.

Oarecum speriat,

oarecum circumscris,

ca în vis,

când eşti înconjurat de ceata tâlhară

ce-ţi smulge pormoneul pentru o para chioară,

cu care o zi abia de supravieţuieşti.

Dar Leviathanul,

din neamul năzdrăvanilor peşti,

mă-ntreabă din nou: La ce mai priveşti?

Văd, văd cenuşile!, îi răspund,

în timp ce ne mai hodinim pe un prund.

Văd, da, văd, cenuşi zburătoare,

zboară în stoluri, cântă în cor,

păsări de foc ieşite din pala focului orbitor!

3.

Am cârmit apoi spre Calea Lactee,

pe drum neumblat de bărbat, de femeie

şi, drămuindu-şi rostirea, Leviathanul îmi zise:

Ai cunoscut ce omul cunoaşte cu privirea în vise;

de-acum înante,

vei cunoaşte ce poţi cunoaşte cu auzul.

Şi am auzit şapte guri ale focului bubuind ca obuzul,

vuind, mistuind,

vorbind îndeele cu slove de foc.

Şi cuvintele celor şapte guri ale focului

se prelingeau de pe buzele mele,

ca untdelemnul se prelingeau de pe buzele mele,

de pe buzele poetului cuvântător!

Şi m-am cutremurat,

văzând că toate ale logosului din mine izvorau:

gând,

idée,

cuvânt,

cenuşi vorbitoare,

ca zăpada pură acoperea putreziciunea cărnii,

îmbrăcându-mă într-o hlamidă mistuitoare.

Şi ajungând pe-ale timpului terase,

mănoase,

am înţeles că e vremea să împing barcazul în mare.

Să arunc năvoadele,

să aştept împăcat izbăvitul Leviathan,

astfel cum logosul meu îl crease!

*

Cu iarba la temelia lumii să vii

Laolaltă cu iarba la temelia lumii să vii,

după o mare luptă.

Să laşi armele celor ce rănile ţi-au jinduit,

şi în paturi de spice să adormi

până la cântecul sturzului:

Calde şi moi aceste cuiburi!

Şi eterne !

Poţi asculta clinchetul apelor ce se depărtează,

după ecoul lor ai să alergi

până la umbra malului cu anemone.

Acolo, dacă întinzi mâna,

cu îndurarea lui de câine blând

fluviul ţi-o spală, te înrobeşte.

Culcat pe ţărm, în necuprinsul dig,

eşti centrul unui cosmos pur, fragil.

Auzi cum mori de fum îţi toacă pieptul

şi-ncepi uşor, temut, să-ţi pipăi umbra...

Corina Dașoveanu

ci rănile mele

vor mai putea aminti de mine vreodată,

sunt un decupaj

dintr-o lume cu infarctul vopsit

de-a lungul sângelui.

acum voi deschide semnul frigului,

voi trece cu bocancii maturității prin ierni,

întrebându-te

de ce nu mai miros zăpezile a atunci,

a atunciul acela când ni se odihneau îngerii de atâta joacă

sau de atâta iubire

în palme.

ții minte cum aruncam unul în altul

cu toate ideile,

cu doar cele două inimi,

apoi cu ochi,

cu săruturi rotunde ca niște bulgări?

acum ne adunăm sângele de pe jos,

ne lipim plasturi

pe răni de zăpadă

sau pe un ce ar fi putut fi.

doamne,

cu cât de frumoasă iarnă ne-am iubit...

Octavian Soviany

Westbahnhof. Viena

Eşti într-un vagon

ce goneşte

dinspre budapesta spre györ.

Aici te gândeşti toată noaptea

la bolile grave de sânge

ale celor care nu mai au

nici familie,nici adresă.

În timp ce o fată

cu bărbia în formă de inimă

mănâncă nişte cireşe în faţa ta

şi aruncă sâmburii pe

fereastră cu

nonşalanţă.

Când cobori în westbahnhof

porţi în jurul gâtului

un colier din sâmburi

de cireşe uscaţi, miroşi a alcool

şi tragi de burduful unei armonici

care se încăpăţânează să cânte,

spre stupefacţia oamenilor de bine,

kalinka la nesfârşit.

Ce-şi mai bate joc viaţa

câteodată de noi!

În loc să scrii cărţi

puteai să fii şi tu, acolo.

un onest

fabricant de mezeluri!

‎Alexia Ema Ema‎

akèdia – le demon d’après-midi

deformările vadului de culori

unii pictori capătă pașapoarte-n transcendență

trec dincolo de rame fără grabă își lasă pânzele

dincoace în vestiar iar în sertar noile idei sub lacăt

proiecte nemaivăzute putrezesc după cifrul de la seif

condamnați pe viață să vadă și să mângâie cu totul altceva

paletele mânjite le crapă-n mâini

sub tălpi încinse de alt jar în care vor picta

halate băsci glugi mantii cămăși gulere scrobite

li se transformă pe dată în scufii de elfi hobiți gnomi ștrumfi

în corolele cu rouă și în alte detalii

dintr-un tablou încă nevăzut

își revarsă negre lila verzi turcoaz

talentele prin câte-un colț de-atelier înjghebat în văzduh

metalele se îndoaie

prind circular părul fin de veveriță-al pensulelor

de parcă orice pată de vopsea

s-ar desprinde dintr-un coc fragil al muzei

nu-i va întărâta nimic în veci

pe vameșii psihicului labil genial

și pe monștrii oameni obișnuiți ai lumii-abandonate de acești artiști halucinanți

iar aparatele nu vor mai țiui ci doar se vor strica deodată

când vadul de dincolo al altei arte se va deforma se va desprinde

de tot de noi ceilalți

vadul neajuns va pleca

către cel de-al șaptelea/al optulea continent

în care orice curent oceanic sau marin dispare lăsând în loc o pastă grea

nosferatule de lângă noi

nosferatu' de după-amiază dorit de toți netoții este diavolul familiar actorul îndrăgit sau clona noastră cea mai scumpă oglindirea în nimicuri și închipuiri fantoșă sexuală năzuroasă principiu atotstăpânitor ce ne transformă și ne scindează nu se lasă până nu ne găurește ca pe merele bătute căzute dintr-un pom paradisiac rămas gol

diavolul obștesc

cu o legiune întreagă a ispitelor

n-avea alt “infim” rol

decât să ne-amărască viața

prin șiretlicuri impecabile

scornite fără greșeală –

somnolență acedie și lașitate

cel mai tare

splendidul demon

de după-amiază

este puternic mirositor ca o... garofiță

așa de-atrăgător că face să înflorească

la poarta fiecăruia

neglijența oboseala sfârșeala și altele

mare-i grădina sa

diavolul acesta ne invocă pe noi ne cheamă ca pe muze ori menestreli să-l înconjurăm și să-i încurajăm sabatul trist să ne pretindem diferiți mai zăpăciți și prostituați decât sclipirea paietelor ieftine în cel mai afund întuneric

diavolule special mai puturos ca înflorirea garofiței noastre de sunt soft tu fă-mă strong de sunt lax tu fă-mă praștie să cad sub masă în tot locul mă-nsoțește și pe bune mă păzește!

Streche Nicolae Florentin

Relație pasageră - Tina Turner

"O șansă dintr-un milion,

știi clipa când ai depășit măsura !

O ocheadă întâmplătoare,

nimeni nu trebuie să citească printre rânduri.

În sudul Franței era primăvară,

sentimente alese prind viată,

dragostea plutește în aer, așa se spune,

iubirea s-ar putea împlini într-o cafenea din zare.

Iubirea-i o bucată de tort,

iar a face dragoste este tot ce trebuie să degusti,

Inima-i pe muchie de cuțit

când începi să simți eternitatea într-un sărut,

dar trebuie să-ți amintești

că n-are sens să te refugiezi,

ai propriul rol în jocurile iubirii,

și ai putea fi cel lăsat în umbră,

dacă cineva se joacă cu inima ta.

Și mult prea repede, vă iubiți pentru ultima oară,

nimeni nu trebuie să vă spună ce simțiți,

este doar o amintire împărtășită de doi oameni,

sub pecetea unei „relații pasagere”

Flori Bălănescu

noiembrie

în cartierul din marginea capitalei zilele pot mirosi

atât de puternic a roșcove sălbatice, pași nepăsători

le strivesc pe asfalt nu le știu gustul de miere tăioasă

din după-amiezile toamnelor în marginea lumii

vacile pasc liniștite, le priește noiembrie blând

bucata de pâine, cocoloșul de brânză, cartea de istorie

gutuia, creionul și caietul, sticla cu apă din desagă

(frumos croită de mama dintr-o rochie veche)

alături, biciul improvizat cu care mân vitele

ochii lor mari, albaștri, umezi, recunoscători

bucuria cerului înfiorat de ciori, prietenele mele

aburul pământului topindu-se în orizontul căii ferate

Anatol Covalli

Ce se întâmplă?

*

Ce se întâmplă cu noi de o vreme?

Ne-am resemnat să murim în infern?

Nu ne mai pasă că patria geme

sub frigul urii ce pare etern?

*

De ce ne rod numai pofte meschine?

Sânge ne curge în vene sau mâl?

Nu ne-nspăimântă deloc că-n destine

zilnic se năruie un cernobâl?

*

Unde ne sunt bărbăţia, curajul?

Laşi ne-am născut şi tot laşi să murim?

De ce mereu ne-nspăimântă tangajul

sumbrei corăbii pe care plutim?

*

Cum de speranţele umblă în zdrenţe

şi noi alături de ele stupizi

printre obstacole şi violenţe

ce ne transformă în bieţi indivizi ?

Scotnotis Luminita

...şi-napoia mea devine fiinţă

mă cutremură zilele în care

visele se împletesc din sarea înfernului

au conotaţii dăunătoare de amănunte severe

şi nu întâmplător

deasupra soarelui cu dinţi

se nasc oarbe speranţe

cum nu mi-e necaz să aştept

până când se adună coşmarul

să-mi dea un sărut de ziuă bună

plutesc în nebunia dăruirii

fără umbră

să-mi încalţ urma cu înţelesuri ruinate

de imensitatea trădării

că-n robia formei

în care zac

şi-napoia mea devine fiinţă

un azi mi-a înţepenit din smulgerea privirii

cu chipul potrivit în mâine

turnate fanteziile-mi în cuvinte

îmi vor însufleţi eternitate

pentru că sunt o clipă ieşită din starea ei de tăcere

să-şi umple inima de viaţa în doi

monotonie velină

pentru întreţinerea sacrului foc

mă cutremură şi semnele lăsate

în noduri amare pe sufletul poeţilor

dar cine mai caută chei

pentru ai elibera

din lanţurile chinuitore ale răstignitului adevăr

când toate se petrec

într-o sferă aurită de autografe veninoase

şi carnea valorilor

dezlipită de oase

pentru lupii măreţiilor închipuite

cade ca hrană

în singurătatea înaltă a cerului meu

iernile au ochii albaştri

primăverile trupuri de nisip mişcător

verile şi toamnele-s de piatră

şi-i o durere în care zace iubirea-mi de om coaptă

mă cutremură zilele în care

visele se împletesc din sarea înfernului

şi-n paradis nu se doarme

ca să se nască vise

Isabela Nicoara

Lunca Florii

Pe când i se spunea încă Nană

era înaltă și mlădioasă

mai amară decât pelinul

mai tăioasă decât o sabie

lumea zice că nu-i frumoasă

că ar avea privirea prea aspră

și ochii intunecați de fluturi negri

dar toți întorceau capul să o mai privească o dată

înfiorați de plăcere atunci când trecea

toți așteptau să-i culeagă graiul bob cu bob chiar din gură

povestea cununa neveștejită împletită pe frunte

și a zis Dumnezeu

De va amăgi cineva vreodată o stea nelogodită

să o înzestreze și să o ia de soție

Și câteodată se mâhnea singură

In cuibul ei prins de hornul dorului

amețită de necuprinsuri

simțind cum toate se sfarmă în jur

pasăre roșiuță ce nu-și află perechea

nu se cuvine să răscolim țărâna

să-i căutam trupul împărțit în zeci de semințe

Dar a zis Dumnezeu

Să facem după chipul ei toate florile câmpului

și pe cele ale pădurilor ca să să stăpânească cerurile și pământul

Cinstită să-i fie nunta

Vladimir Robu

Tânăra copilă

Aprinde focul Tată, în vatra noastră chilă

Aprinde, că se duce o tânără copilă

Din curtea noastră goală, sculptată-n fier și humă

Într-o năframă veche, cu zâmbetul de mumă!

Sub jugul vremii pale, cu frunzele-n rugină

Ea mută universul în fluturi de făină

Prin vântul nebunatic, trăsnit cu fulgi de gheață

Își scutură perdeaua, de miere și dulceață.

Ce pașnică credință, se îneacă-ntr-o privire

În urmă-i plâng cocorii, cu sunete de lire

Mă urc pe dealul neted, s-o strig, să se întoarcă

Dar ce folos că marea, prin valuri o încearcă!

Nu-ți e destul furtună, cât vin ai smuls din vie? 

Sau tu, uscată vreme, câți stropi de pe hârtie?

Mai lasă-mi frunza pală, pe pomii mei din vale

E-așa de greu amurgul, când bate fulgii-n cale!

Copilă în lumină, cu părul blond ca ceara

M-ai stinge-n mine dorul, când se revarsă seara

M-ai voi răbda o iarnă, de foame și de sete

Numai să-ți țes amorul, cu frunzele-n buchete!

‎Gabriela Feceoru‎

mama m-a crescut ca pe un soldat probabil că am căutat

și eu la rândul meu un soldat care să reziste vântului ancorelor care

nu stau fixate. asta până când am înțeles că ancorele stau bine fixate

numai în încheieturile mele

am fost ca o umbrelă cu tije de oțel n-am apucat să

mă frâng. m-am ridicat deasupra ca acoperișul

unei clădiri și când a fost frig m-am prefăcut că

sunt plăpumioară ne-am învelit cu mine noi și tot restul.

aveam un bebeluș trup alb ca trupul meu și ca trupul lui

ne-ncrucișam destinele în corpul meu și-n laptele pe care el

încă îl poftea. stăteam îndoită ca un strugure când nici nu-i

copt nici n-ar vrea să se coacă nici n-ar vrea să fie mâncat.

ți se făceau dinții amari numai când mă vedeai – porumbel

călător cu picioarele umflate și ochii vineții. pleoapele

căzute într-o cutie de păstrat mirodenii. mă uitam într-o faptă

a noastră câtă necugetare și câtă plecare. făceam cu mâinile

din mașini. când ieșeam eu altă femeie îmi lua locul. dacă am creat

atâta artă atâția ani la rând dacă s-a zis așa când aveam brațele pline

de porumbi gata de pus la fiert. mâncam toți împreună ca și cum

nimic nu s-ar fi întâmplat ca și cum o femeie nu rămânea de acuma

să ducă singură creștere de copil și ridicare de casă și mâinile ei nu

stăteau niciodată. din pământ de-oi ridica și-oi face-o cum tot

din pământ copilul mi l-am născut. era să mă simt vinovată că nu am

avut forța să-l nasc. că doctorul și-a folosit forța și foarfecele să-l

ridice. că un bărbat în mine l-a pus și tot un bărbat din mine l-a tras.

ce mai putință să am să-l ridic așa cum eram cu pleoapele căzute

surprinzător. nopțile-mi plănuiesc fuga mereu nopțile mele nu mai e

cine să mai pună să scoată din mine copii. că ce-am învățat eu

din toată școala asta – asta. să mai aducem niște pământ dacă vrem să

ridicăm și o bucătărie. bucuriile mele și necazurile mele se împart

la doi pentru totdeauna. „vreau să moară tata dacă nu vine la mine”

de altfel e un copil pașnic. dar și copiii pașnici gândesc.

pe a cui viață e recomandat să o refaci?

Any Tudoran‎

m-am născut de ziua morților

într-o toamnă..

lumânările ardeau pe înserat

în dealul cimitirului catolic

când popa unguresc și-a deschis larg roba

ca aripile negre ale liliacului

mama a simțit că e'' timpul ''

contactul terestru a venit brusc

m-am trezit pe jos

din brațele bunicii ațipită

o vreme am plâns de parcă mă durea pământul

la încheieturile picioarelor

nu aveam obiceiul să întreb prea multe

îmi plăcea experimentul

așa se face că într-o zi

m-am hotărât să prind cerul

descoperind o altă lume dincolo de sat

uimirea a venit mai târziu

când am realizat că în familia noastră

erau doar femei

așa am aflat că bunicul a fost împuscat

nu ca o victimă eroică

pur și simplu a dezertat

dintr-un război care simțea că nu-i aparține

tata era un tânăr rebel agățat cu disperare

de o adolescență regresivă

pe care a reușit să mi-o transmită

parțial genetic

amintirile prinse-n pioneze stau înșirate

pe un perete al inimii

ordonate ca într-un calendar cu nume datini și sfinți

unde din când în când mai aprind o lumânare

pentru ziua morților sau ziua mea nu mai contează

oricum e o lume pe care o port în mine

Ottilia Ardeleanu

cine să fie pe cale de dispariție

ador pădurea peste drum de ochii mei

îmi dă viață

observ un lup în curte

nu știu cine l-a dat afară din pădure

de câteva nopți mă păzește

să nu mă atace alte jivine

sau să mă sfârtece

când va prinde momentul

ochii sticloși ca două lămpi de grădină

îngropate din greșeală aproape

trec prin mine steaua polară și sosia ei

mă opresc în prag să-l înfrunt direct

cu senzorii mei de control

după dârele de salivă pot să-mi dau seama

ce colți are

nu urlă

o vrea să ne împrietenim

m-am pomenit și cu dihorul

o vulpe și-o cucuvea

s-au instalat ca la pensiune

în curtea mea cu gazon

să bage spaima în păsările de la care

împrumut zborul

de fiecare zi

acum nu sunt sigură dacă lupul e lupul

nici pentru sălbăticiunile celelalte nu bag mâna-n foc

pădurea nici pe-atât nu mai știu a cui e

posibil ca nici ograda

să nu mai fie a mea

Razvan Bucuroiu

Am citit pe pagina lui Mihai Gheorghiu, apoi pe cea a Corinei Săcrieru că a avut loc lansarea cărții despre Referendumul pentru familie, volum care a adunat mai multe texte semnate de intelectuali creștini ai momentului. Nu sunt prezent în volumul colectiv din motive personale, strict subiective, care nu au legătură cu cei care au contribuit la acest tom, însă postez textul care a apărut cu ceva vreme în urmă în “Lumea Credinței“, știind că nu va mai apărea în Cartea Referendumului. Pentru cine are răbdare să citească, iată poziția mea:

Referendumul, o linie sau un început?

Momentul Referendumului pentru Familie era îndelung așteptat, cel puțin de către cei care au semnat Petiția către Parlament, la inițiativa Coaliției pentru Familie. Era o dorință legitimă – și este, în continuare! – de a încerca o corecție a derapajelor și experimentelor sociale care se îndreaptă vertiginos, de cel puțin două decenii, înspre punerea în discuție și remodelarea unui mod de viață care este de când „e omul om”. Ingineriile sociale, ca extract al noilor ideologii, împing umanitatea cu celeritate spre un balamuc extins. Amestecul firilor și al duhurilor bazat doar pe extras de gândire orizontalizată nu poate crea decât haos, abuz și barbarie. Iar finalul acestui joc periculos cu mințile oamenilor mă tem că va fi unul violent. Este un ceas de cumpănă prin care trece umanitatea și pe care majoritatea contemporanilor noștri nici măcar nu îl percep ca atare...

Așadar, reacția celor care încă mai au un Dumnezeu a fost perfect întemeiată: stabilim, prin mijloace exclusiv democratice, dacă vrem așa sau altfel. Nu se poate însă „nici așa, nici altminteri”, că nu e piesă de teatru... Și nici umor nu mai avem pe marginea subiectelor care îi privesc direct pe copiii noștri. Așa s-a ajuns aici...

Vinovații fără vină

Mulți au căutat, după “război“, vinovații de serviciu. Fără să fiu patetic sau fără să generalizez alandala, spun că „de vină” este chiar mersul abulic al lumii, pe care și noi îl întreținem la rându-ne. Creștinii lui pește sleit au problematizat mai ceva ca filosofii în Areopag, și-au dat cu părerea la greu (poate numai despre sexul îngerilor n-au vorbit în acele zile), s-au certat între ei, au aruncat maldăre de cuvinte în mediul virtual, când chestiunea era foarte simplă: te cheamă Biserica să faci un lucru (simplu!), te duci! Am preferat să ne reglăm conturile personale în vendete fără miză și fără final, când chestiunea era mult mai clară: mergem, votăm și gata. Bref, este un eșec colectiv, neasumat, pus acum sub preș de laicatul gânditor și grăitor. Că oamenii simpli, creștinii de toată mâna, nici măcar nu au înțeles despre ce a fost vorba, ce vuiet le-a trecut prin bătătură la început de octombrie, taman când e vremea tulburelului.

În plus, unii preoți au mers pe non-combat. Motivul: existența unor garnituri, a unor echipe de zvoneri & răspândaci care au înveninat atmosfera în parohii, au asmuțit oamenii, au intimidat clerul cu vocalizele lor vizionar-apocaliptice. Ba că „întrebarea nu e bine pusă”, ba că „e referendumul lui Dragnea, să scape el de pușcărie”, ba că „PSD-ul poate schimba orice în Constituție pe votul nostru”, ba că „rușii sunt în spate ca să destabilizeze România”, ba că „urmează un iminent RO-exit” și multe alte asemenea năstrușnicii. Care însă au prins la populație, pe un teren de totală neîncredere față de politicienii români. Acești troli în carne și oase, combinați cu hateri 3 D, au reușit printr-o campanie negativă, agresivă și profund necinstită pe fond să arunce în derizoriu ceea ce unii preoți și ierarhi spuneau oamenilor. Vedeți cum minciuna prinde mai bine și mai ușor decât adevărul? Iar asta ce înseamnă? Că oamenii obișnuiți nu prea mai au discernământ! Le-a fost bruiat radarul bunei-cuviințe, al percepției corecte a situației, a mizei puse în joc.

Iar dacă ar mai fi să căutăm „vinovați”, aceștia pot fi ușor identificați în studiourile TV, la posturile de radio, în presa de zi cu zi. Însă bătălia s-a tranșat, în mare parte, pe net. Acolo s-a „lucrat” cel mai bine, sub acoperire și eficient – cu costuri moderate. Iar în pandant, lipsa de eficiență a presei bisericești, care nu-și poate dovedi utilitatea și forța de impact media exact în momentele cruciale, de criză – vezi „cazul Colectiv”, disputele despre Catedrala Națională, predarea religiei în școli etc. Când tu chiar trebuie să contezi, când fiecare gram e important în balanța deciziei opiniei publice, presa bisericească a fost în ațipire, cu câteva excepții. Cel puțin rotativa din Deal dormea dusă, iar Lumina părea stinsă.

Biserica, țapul ispășitor al lumii fără Dumnezeu

Unii au arătat chiar cu degetul, explicit, către Biserica Ortodoxă... Cu ce putea greși Biserica? Biserica suntem noi, chiar dacă în ultimii ani asistăm la o clericalizare a discursului și prezenței instituției în spațiul public. E ușor, după războiul pierdut, să aruncăm pisica în ograda instituției, să dăm vina (imaginară sau nu) pe cler, pe ierarhi, pe școlile de teologie care nu au produs mai nimic în schimbul de idei, pe cinul monahal (deși au coborât călugări venerabili din chinoviile lor îndepărtate să meargă la vot), pe presa religioasă tributară unui format osificat tip „dare se seamă”, „agendă de lucru”, „vizită pastorală” etc. Nu, refuz să văd situația numai în această cheie, ci mai degrabă prefer să văd propriile-mi greșeli de ziarist, propriile ezitări, propriile neputințe de a găsi calea directă spre inima oamenilor. Oamenii primesc ceea ce tu le dai, iar dacă oferta ta este meschină, limitată, nepotrivită, oare e vina celorlalți?

Relația Stat-Biserică pe viitor

Nu vor fi schimbări majore în această relație prea curând, însă ceva tot trebuie să se întâmple. Dacă știm cu precizie cine este și ce este Biserica Ortodoxă Română, de multe ori nu știm cine este și ce este Statul român. Această uriașă organizație numită Stat, cel puțin în România, pare un duh al nimănui și al tuturor, are geometrie variabilă pe marile teme, vădește o conduită ciclotimică, este când agresiv, strivindu-și subiecții, când absent, lăsând cetățenii să plutească în derivă, în voia soartei. Are dărnicii punctuale, devine zgârcit când nu trebuie sau risipitor, cel mai adesea. În plus, monopolizează defectuos temele importante, referendare, de strategie macro sau de politici culturale/identitare. Și da, ombilicul financiar Stat – Biserică se va subția gradual. De aceea este important ca Biserica să-și calibreze realist efortul material propriu și, în paralel, să creeze o rețea de sponsori, ctitori și binefăcători pentru care să existe programe speciale de comunicare și de captatio. A fi confundat sau asociat în imaginarul colectiv cu Statul și politicile sale haotice, în acest marasm politic și de neîncredere generalizată – alimentată masiv dintr-un „ordin pe unitate”, este o eroare care trebuie corectată. Less is more, în acest caz.

Biserica și campaniile cu țintă morală

Este foarte normal ca Biserica să se implice în orice tip de campanie care țintește sus, care vizează valorile morale și sănătatea sufletească a poporului dreptcredincios. Cu toții cerem o implicare mai pronunțată a Bisericii în societate, dorim să vedem o agendă publică care să-i cuprindă și pe creștini, vrem ca glasul lui Dumnezeu să se facă auzit până la marginile sufletești ale neamului românesc, oriunde acesta s-ar afla. Ar fi frumos, nu? Și atunci? Biserica te cheamă la îndumnezeire, la lepădarea neputințelor și a patimilor cu scopul dobândirii Raiului. Apoi, Liturghia însăși este, pe undeva, o campanie! Cu plan, cu strategie, cu resurse, cu oameni implicați, cu victorii și eșecuri. O campanie care are minimum 52 de episoade pe an, derulată în 17.000 de locașuri simultan. Și care angrenează milioane de oameni, de fiecare dată. Problema este că acești oameni, clar îmbisericiți, cu viață duhovnicească, sunt „doar” doar milioane, mai mult sau mai puțin. Iar când vine vorba despre un vot masiv, de o consultare referendară, acest bazin de votanți onești nu ajunge pentru a schimba ceva. E mult și, cu toate astea, e puțin pentru un referendum la scară națională. Dar măcar acum ne-am ales cu un recensământ pe bune, cu întrebarea pusă corect, și am aflat răspunsul: ne putem baza cam pe patru milioane de creștini ortodocși în România și diaspora. Iar mie mi se pare că, date fiind condițiile accelerate de secularizare și ținând cont de ofensiva ateismului explicit, cifra asta e tocmai bună! De aici se poate construi – sau dărâma! – ceva. Un lucru însă solicit, ca act de necesară sinceritate: cu ocazia viitorului recensământ, cei chestionați să se gândească bine cum răspund la întrebarea: ce religie aveți? Că de credință, s-a văzut...

Mentalul unei Biserici câștigătoare mai trebuie... ajustat

Orice eșec doare. Însă hai să vedem partea bună a lucrurilor: dacă nu avea loc acest referendum, noi eram în aceeași stare hipnotică, în aceeași reverie în abur de tămâie, în aceeași visare la statistici care nu există. Contemplam din pridvor imaginea cutărui hram sau sfințire, cu zecile sau chiar sutele de mii de creștini, ne mângâiam bărbile și ziceam: „Ce credință au oamenii ăștia, uite-i câți sunt!” Da, numai că oamenii ăștia exprimă un număr, punctual, la un anumit eveniment care ține de tradiție, de obișnuință, de legile nescrise ale unei comunități sau alteia. A-i scoate din acest tipar și a-i muta, in corpore, la urnele de vot înseamnă mult mai mult. Înseamnă influență socială de profunzime, extra-amvon; amvon la poalele căruia ai publicul tău „captiv” și unde oamenii vin să-și revendice dreptul la cuminecare. Trei pași făcuți în afara potecii care duce direct la Sfintele Taine echivalează cu zborul pe Lună. Ce arată asta? Că Biserica are influență numai în cadrul bine circumscris al altarului. Însă pe stradă, la piață, în supermarket, la teatru sau în școli Biserica pălește, devine o cantitate neglijabilă, o umbră. De ce?

Patriarhul și schimbarea

Așadar, să vedem lucrurile cu luciditate și în desfășurare. Nici un stop-cadru, contemplat prea mult, nu-ți mai indică nimic precis, dimpotrivă. Filmul este în derulare, iar sfârșitul lui e încă departe. Despre partea plină tocmai ce am vorbit, măcar știm pe cine ne putem baza, știm câte parale facem. Și facem, e clar. Însă pentru a umple tot paharul, restul de apă vie ar putea veni tocmai de acolo de unde te aștepți cel mai puțin: de la ierarhia bisericească. Sunt persoane în Sfântul Sinod care înțeleg pe deplin provocările vremurilor și care au voința de a le face față. Sunt arhierei care, luând pulsul comunităților lor pe viu, demonstrează că au forța de a opera schimbări de paradigmă în relația cu „exteriorul”, cu viul vieții. De la ei așteptăm semnalul schimbării, în sensul accentuării împreunei-lucrări: cler și laicat, fiecare cu harismele lui specifice. Iar cel pe care mă bizui cel mai mult este, nu știu dacă vă vine să credeți, chiar Părintele Patriarh. În 11 ani de patriarhat a generat cele mai importante acțiuni ale Bisericii în plan văzut așa cum n-au fost, adunate, în zeci de ani. Omul acesta drapat în alb a făcut tot: catedrală, trust de presă, edituri, pelerinaje, biserici în diaspora, case de bătrâni, cămine de copii, clinici, nenumărate locașuri restaurate. Acum a venit rândul unei lucrări tainice, de adâncime. Nu mai are ce arăta sau demonstra, ca instituție, pe orizontala lumii. A venit vremea ctitoririi sufletelor, numai și numai a lor.

Crizele și Pronia

Slavă Domnului că mai există și crize! Criza este o „restartare”, o ieșire din torpoare, din comoditate, din lenea minții, din inacțiune. Mai mare criză ca între Apostolii și ucenicii Mântuitorului aflați în Ierusalim, după Răstignire, ce vrem? Cel care înviase morți murise. Iar ceata Lui de apropiați era în pericol de moarte, la rându-i. Și cum s-a schimbat situația, după Învierea și arătarea Domnului? Dar după Pogorârea Duhului Sfânt? Și peste noi s-a pogorât acum, cu rumoare multă, „duhul statisticii”, al numerelor exacte. Iar de aici trebuie să căutăm numerele mari, mulțimile chiar.

Ortodoxia nu poate fi, real, în criză. Oamenii ei, desigur! Ca oameni, botezați în rit ortodox, greșim, intrăm în criză. O criză de încredere în propriile noastre puteri, mai întâi de toate. Dar nu suntem singuri, că dacă am fi fost așa, Ortodoxia nu ar mai fi existat pe fața pământului... Lecția/soluția e simplă: mânecile suflecate, orgoliile puse între paranteze măcar o vreme, laicatul angajat cu timp și fără timp în lucrarea pastoral-misionară a Bisericii. Nu (mai) ajunge predica de la amvon, trebuie mers direct între oameni. Sunt bune Facebook și Instagram, însă credința presupune amușinare directă, atmosferă personală respirată, presupune faptă comună, mișcare în sincron pe culoarele legii hristice. Volumetria, prezența faptică, palparea, priza directă – astea sunt formele de agregare ale veacului XXI, în ceea ce privește credința. Paradoxal, nu? Tocmai în secolul prezenței digitale ubicue... Desigur, nu suntem în postura lui Badea Cârțan, să mutăm cărțile peste munți în cârcă, însă reverența aceasta de a sta printre oamenii reali devine obligatorie!

Și dacă Referendumul ar fi trecut?

Victoria ar fi fost o victorie de etapă, dar una calpă. Căci s-a arătat care sunt adevărații influenceri (scuzați barbarismul) ai lumii românești de azi. Mai devreme sau mai târziu, tot în acest punct am fi ajuns. Numai că ar fi fost o cădere de la o și mai mare înălțime, și atunci ar fi durut îngrozitor... E bine că s-a devoalat acum starea numerică în care ne aflăm, dar s-a arătat cu precizie și care sunt cei care pot influența agenda publică și, implicit, viața românilor. Cine sunt ei? Moraliștii nimicului, soboare ale întunericului, maimuțoii noilor ideologii. Toți potrivnici pe față (de-acum) ai Răstignitului. Și, ca un liant subteran, influența serviciilor mai mult sau mai puțin secrete, aflate ele însele în conflict ideologic, de opțiune naționalistă sau globalistă.

Laicatul, această fată bătrână a Bisericii

Pentru laicat, acest eșec a fost o măsură a lucrurilor, un normativ atitudinal la care, sau de la care, trebuie să ne raportăm. Un duș rece al cifrelor, dar creștinismul nu se întemeiază pe cifre, nu ține de procente. Însă într-un sistem cartezian-matematic, ca cel democratic, cifra spune de multe ori totul. Laicatul trebuie să-și dezvolte structuri reale de comunicare și de acțiune – vezi Opus Dei –, care să graviteze în jurul Bisericii, desigur, dar care să nu fie sub directa ei baghetă și control. Cu alte cuvinte, libertatea trebuie asumată atât de laicat, cât și de ierarhie ca fiind creuzetul unde barbotează idei și energii noi.

Nu am pierdut acum mare lucru, dar pierderea care e la orizontul apropiat vizează încrederea în propriile noastre forțe. Aici trebuie să fim atenți, căci defetismul duhovnicesc este moartea sufletului și a oricărei comunități. Pe de altă parte, noi, laicii, operăm numai cu vorbe, concepte, idei. Singurii care mișcă suflete, care sunt păstorii adevărați, sunt tot preoții. Cu un popor cuminecat de cler și luminat de laicatul cultivat se pot muta munții. Altminteri, ceva va scăpa tot timpul: ori cădem în superstiție și rătăcire, în fundamentalisme și barbarie, ori devenim prea lacși, prea dilematici, prea fanfaroni. Taina bine administrată și trăită se poate plia perfect pe o minte luminată de cultură; și invers: un intelectual își poate extrage seva ființei din Duhul Sfânt, dacă are nițică smerenie și dacă sare în ajutorul preotului de câte ori este chemat. Aș merge și mai departe zicând că, dacă aș fi în locul ierarhilor, aș hirotoni diaconi pe capete dintre intelectualii vădit credincioși, atașați Bisericii. S-ar crea astfel un corp de elită, cu libertate de exprimare, dar în limita canonică și dogmatică a Predaniei ortodoxe. Să ne imaginăm: 100 de diaconi-academicieni/artiști/scriitori/filosofi/jurnaliști care slujesc și predică, duminică de duminică, în toată România! Cu o asemenea falangă cred că nimic nu ne-ar mai sta împotrivă...