POET ȘI STEA
~*~
Deseori noaptea pe cer alearg-o stea,
Desprinsă din tăria legilor celeste,
Dar ca o rază luminoasă strălucea,
Se prelungea...,și-odată nu mai este
–
Ardea în propriul ei foc;
Ea înălțimile albastre mult iubind,
Acum părea ființa unui pierdut noroc,
Și-n calea ei întregu-i corp topind.
Stele în cer și stele pe pământ:
De sus granit, iar jos o veșnică
idee,
Și totuși sub acelaș înveșmânt
De-apururi împreună au să stee.
Dar unde-i steaua ceea căzătoare?
Făcută-i scrum sfărmat în univers,
Iar oamenii o calcă sub picioare;
Și doar Poetul o reânvie-n vers.
Iar versurile-s în duh divinitate,
Sunt aripile-ntinse cel poartă pe
poet;
Dar noaptea, nu se știe-n care, în
pietate,
Se va topi și el, încet, fără
regret..
Și totuși sub acelaș înveșmânt,
De-apururi împreună au să stee,
Iar sub suflarea cosmicului vânt,
La viață Creatorul aprinde-va
scântee.
~*~
Ioan
Miclău-Gepianu
6/9/2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu