M e n i u l
Adriana Stoicescu, Magistrat
01 Septembrie 2021
E 7
dimineață și a ajuns deja. Au chemat-o pentru 8, dar a zis să fie acolo, să nu
aștepte oamenii după ea. Portarul a privit-o cu neîncredere, nu părea a fi o
sursă de venit… În sala de așteptare friguroasă și întunecată apar, încet
încet, alți bolnavi. Unii dintre ei, norocoșii, sunt însoțiți de copii. Ai ei
sunt ocupați cu serviciul, iar nora sa nici nu vrea să audă de ea.
Pe
la 8.30 apare o asistentă. E tare nervoasă și strigă la ea, de ce nu are
pregătit buletinul? Și cuponul de pensie? Nu e de luna asta, nu e bun. Nu am
primit pensia luna asta… Nu contează!
Pe
la 12 ajunge în salon. 10 bolnave, unite în văicăreli și miros de trup bătrân
și bolnav. Azi nu primește mâncare, a uitat infirmiera să o treacă pe lista.
Nu-i nimic, va primi de la colegele de salon o bucată de pâine cu gem. Salteaua
e tare și urma de cearceaf e ruptă, dar perna pare confortabilă. Pătura e aspră
și o zgârie. Nu îi spune nimeni nimic, nu o întreabă nimeni nimic. Stă vreo
trei zile, în care i se ia temperatura și cam atât. Află de la bolnavele
celelalte că doctorul ei e tare bun, dar aglomerat.
Într-o
dimineață o anunță că azi sigur va fi operată. O ia un brancardier și o duce
spre sala. O ține de braț, că doar nu o să folosească targă pentru ea, pare în
putere. Din ușa sălii o întorc. Nu, nu azi. Azi nu avem oxigen. Mâine, sigur. O
amână vreo 3 zile. Azi nu e curent, mâine doctorul are o altă urgență. Nu-i
bai. Timpul trece ușor. Își povestesc viețile. Se aud râsete seară în salon.
Uneori, câte un fiu își vizitează mama. Devine lidera grupului, e singură
pentru care copilul are timp.
După
operație e greu, teribil de greu. Plosca o face să se simtă umilită. Infirmiera
o uită cu orele în miros de urină, apoi vine și, cu un gest plin de scârbă, o
eliberează. Câțiva stropi de urină cad pe salteaua oricum murdară, nu mai
contează… Îi curge sânge puțin din plaga operatorie.
-
Nu-i băi, se usucă, doar nu vrei să te schimb zilnic? Acasă te primenești așa,
ori de câte ori ai chef?
Primește
de mâncare o zeamă chioară, pe post de supă. Dimineață, același gem cu un fel
de unt și o spălătură numită ceai. Poate în seară asta un piure? De carne nu
poate fi vorba, ce naiba, ești în spital, ești operată, nu ești în vacanță… Va
pleca după o luna, slabă și încercănată, cu o rețeta scrisă în scârbă de un
rezident plictisit. Va muri rapid, „de bătrânețe”, fără să aibe habar că a
plecat din spital cu vreo trei bacterii, numai bune să o pună la pământ
definitiv.
În
timpul asta, la nici 800 de km, undeva în vest, un domn elegant este așteptat
la 7 dimineață, în holul clinicii, de Profesor. Îl conduce în salonul lui. Doar
al lui. Îi explică, din nou, procedura. Are întrebări? La ora 9 va începe
operația. La 8.50 doi vlajgani îl ajută să se așeze pe targă. Asistență îi pune
branula cu infinită grijă.
La ora
amiezii e în salon. Vrea să se uite la TV? Zilnic i se schimbă așternutul și
prosoapele și cămașă de noapte și lenjeria de unică folosință. A curs un pic de
sânge pe lângă tubul de dren. O armata se pune în mișcare, este pansat,
aranjat, este liniștit, nu s-a întâmplat nimic…
Seară
apare infirmiera cu meniul de a două zi. Are numele lui sus, în colțul foii.
Totul e scris cu litere mari, poate nu are ochelarii la el. Sunt trei variante,
ce ar prefera domnul să mănânce mâine? Mâncarea îi e adusă în farfurii de
porțelan, e caldă și atât de gustoasă. Și multă. Poate prea multă.
Profesorul
e zilnic la el, uneori apare și seară, când nici nu se așteaptă, totul ok?
Pleacă acasă după patru zile, însoțit de urări de bine și zâmbete:
- Vă
așteptăm la control, totul va fi bine.
Și
pentru că personajele trebuie să poarte un nume, pe domnul elegant îl poate
chema Pierre, Helmuth sau Mathias.
Pe
bătrânică mea o cheamă România. Umilita, deznădăjduita și ignorata mea Românie.
Lăsată în mizerie, uitată de fii și omorâtă de nepăsarea și nesimțirea noastră,
a tuturor.
Nu o
merităm!
Aranjament
grafic - I.M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu