Ioan Miclău-Gepianu: Ion Șiugariu (n. la 6 iunie,1914 – d. la 1 februarie, 1945)

 

Ioan Miclău-Gepianu: Ion Șiugariu

(n. la 6 iunie,1914 – d. la 1 februarie, 1945)

-poezie, critică literară –

 

Versuri:

 

 

 

~*~

 

Făt Frumos

 

Ai coborât din vârfuri de basme și de stână,

Cu tinerețea-n plete și dragostea în mână,

Prin munți de nemurire, de cântec și baladă,

Aici, la noi acasă, cu fluiere-n ogradă,

Să împletească fete cununi de ghiocei,

Din zarea ce surâde, de foc, în ochii tăi.

Și soarele-nvierii, mai rumen ca o pâine,

Să crească pentru suflet în holdele de mâine.

Iar doinele uitate demult prin văi de carte,

Să ducă iar cununa cuvântului departe.

Din lumea ta sihastră ai coborât tăcut,

,Din vremile de piatră, prin vremile de lut,

Și printre crengi de suflet bolnav de prea mult fum,

Spre nemurire albă dârz ai purces la drum.

Vuiesc păduri de lupte prin munți de negre vremi,

Dar tu mereu lumina avântului o chemi.

Și peste plâns de stâncă și peste plâns de brazi,

Ești totdeauna mâine și niciodată azi,

Căci pururi te privește , prea sus ca să se vadă,

Un ochi de nemurire, în cântec și baladă.

 

Decebal

 

Mai tare decât fruntea de piatră din Bucegi,

Ce nu cunoaște pentru priviri și drumuri legi,

Mai strașnic decât vinul ce spumegă în vii,

Și decât fuga ciutei spre zările pustii,

Mai îndrăzneț ca ochiul de șoim și de viteaz,

Mai credincios ca frunza din codri verzi de brazi,

Erai stăpânul aspru și dârz al tuturor,

Și nu era în suflet de ură nici un nor.

Ca pe un prieten sincer pământul te cinstea

Și culegea, de aur, din fiecare stea,

În holde, pentru tine, tot raze largi în mâini.

Te cunoșteau flăcăii și bacii de la stâni,

Dealungul și dealatul, pe-ntinsul țării mari

Și povesteau de tine la umbră de stejari.

În fiecare suflet creștea cuvântul tău,

De piatră, pe vecie, ca-n piscuri de Ceahlău,

Sub fiecare frunte ardea credința ta

Și către nemurire, de fer, se îndrepta.

Căci nu-ți era făcută spinarea să te-ndoi

Când lupte peste țară, cădeau ca niște ploi.

 

Miron Costin

 

Ți-ai aplecat plaivasul spre țarina străbună,

Să împletești în carte și inimă cunună,

De cântec și de slovă curată, rumânească.

Proptit în rugăciune cuvântul să-nflorească,

Din vremi neisvodite, mai sprinten ca o nalbă,

Să fie iar ograda de fapte bune albă,

Și iarăși să ne ducă de mână Dumnezeu,

Prin câmpul plin de ierburi al traiului prea greu.

Pornirea cumpănită spre nou veleat să-nsemne,

Mărită cumpănire în pietre și în lemne,

Iar sufletul prea dornic de prospețimi și soare,

Să isvodească graiul străbunelor ogoare.

Ai adunat în pagini legende, ca mărgele,

Și pentru visul spornic, mărgăritar de stele,

Odrasle viitoare, flămânde de dreptate,

Să afle mântuire în slovele culcate.

Iar cântului de slavă, ce peste veacuri sue,

Sub bolta românească i-ai ridicat statuie.

Și ca o nefirească și preacurată haină,

Comorile din suflet le-ai îmbrăcat în taină.

 

Vlad Țepeș

 

Dreptatea era soră și pâine pentru toți

Și nu era cărare să strângă pași de hoți,

Căci de la cel mai mare în țară, la mici prunci,

Cântau în suflet sturzii doar pentru drepte munci

Și de la opincarul sărac, la nalt boier,

Sclipea un singur astru al faptelor pe cer.

Priveau, în strae albe, cu ochii buni și caști,

Spre sfintele icoane, femeile la Paști,

Și nu culegea nimeni, spre seară, la vecini,

Mirosul de neveste cu sânii mari și plini.

Era primar de treabă în fiecare sat,

Și nu rămânea toamna ogor nesemănat.

În loc de trăsurică și cai cu til-tilinci,

Umblau, cum albi strămoșii, rumânul în opinci.

Nu ascundeau păcate obloanele-n ferești,

Nici sărăcie oarbă apucături domnești.

Pe drum nu era burtă de leneși sau de turci,

Nici cât ai pune-n holde sperietori de furci.

Și-n țara prea bogată nu se putea uita,

Că singură e sfântă și dreaptă țeapa ta.

 

~*~

Dela arhiva bibliotecii familiei

Ioan Miclău-Gepianu

Cringila, N.S.W