Lucian Mănăilescu - Călătorie în Utopia sau Florin Ciocea şi poveştile nemuritoare

 

Călătorie în Utopia

sau

Florin Ciocea şi poveştile nemuritoare

 

Florin Ciocea, un autor neliniştit precum mările şi oceanele pe care le-a colin-dat nota, în finalul jurnalului său (Pescar pe oceanele lumii, apărut în anul 2015, la Editura Helis): „Trei minute de tăcere. Dacă ar dori, ce simplu ar fi ca oamenii să se asculte unii pe alţii trei minute măcar în fiecare zi, trei minute care ar salva multe su-flete, care ar rezolva probleme inabordabile altfel, ar face mult mai simplă existenţa noastră la bordul planetei pământ.” Despre acest „jurnal”, cu un remarcabil nucleu ro-manesc, în jurul căruia gravitează evenimentele „epocii de aur”(aproximate caricatural de generaţiile actuale, fără să-i cunoască resorturile şi „prelungirile”) sunt multe de spus şi sperăm să o facem la promisa (de către autor) reeditare.

Până atunci însă încercăm să „descifrăm” ultima carte semnată de Florin Cio-cea, un lup de mare flămând de întâmplările lumii, navigând printre oameni, strâmtori sau recifuri, devoalând perspectiva adâncurilor bântuite de fantomele veacului XXI, despre care Malraux ar fi spus că „va fi religios sau nu va fi deloc”

Al doilea manual de fenomenologie (Ed. Helis, Slobozia, 2017), continuă, într-un fel, Manualul de fenomenologie apărut, la aceeaşi editură, în 2014, un colaj scriitoricesc năucitor prin diversitatea subiectelor: o luptătoare împotriva alcoolismului care devine alcoolică; o catedrală ce se tot dărâmă, până când în perete este zidită, sim-bolic, preoteasa; poliţişti care se amendează singuri; preoţi care levitează sau dispar, un vrăjitor concurând la „Românii au talent”, anecdote, poveşti moralizatoare, sau „fes-tivismul” aiuritor al dării în spectacol: „Era o zi de primăvară când a fost pusă piatra de temelie a celei mai mari biserici din oraş. Catedrală o botezaseră unii, iar preotul Vasile, parohul, îi încuraja”... „Distracţia adevărată a început după slujbă, când s-au împărţit colaci, colivă şi câte un pahar de vin. Imediat s-a format o coadă imensă care a început să funcţioneze după regula tipic românească ce postulează că poţi sta de mai multe ori la rând dacă haleala şi băutura sunt moca. Aşa se face că toţi oţetarii mu-nicipiului erau mangă după nici trei sferturi de oră, încercând fără succes să se târas-că spre mesele pline cu pahare de plastic. (...)” Aceste fenomene par... anormale dar se petrec, totuşi, în oraşul Feteşti, predestinat să ajungă primul dintre megalopolisurile planetei.

 

 

Felul în care este structurat fantasticul în „Al doilea manual...” aminteşte vag de „Fundaţia” lui Asi-mov (la fel cum pot fi regăsite şi alte structuri livreşti, precum  poveştile episodice din „Hanul Ancuţei” sau învierea morţilor, ce are loc şi la Feteşti, la fel ca în „Cimitirul Buna Vestire” al lui Tudor Arghezii). Auto-rul are curajul şi talentul de a dizolva toată această magmă în retortele proprii, alcătuind o lume paralelă (cu realitatea) dar „comunicând” cu aceasta prin „gău-rile de vierme ” ale „ţării triste, pline de umor...”

Dintre personajele „cheie” ale primului „ma-nual...”, supravieţuiesc, în cel de al doilea, povestitorul (romanul este scris la persoana întâi), Ion Voinea („un filozof, un pustnic filozof, care după ce i-a murit soţia, pensionar fiind, s-a autoexilat pe ruinele satului copi-lăriei sale.” (...) „În locuinţa sa, săpată într-un mal de lut galben, trăieşte ca un pustnic printre miile de cărţi care garnisesc pereţii uneia dintre camere”), Vrăjitorul şi popa Vasile care: „încă mai slujeşte la catedrala «învia-ţilor», dar ceremoniile principale le ţine însuşi episcopul, care s-a mutat cu tot cu sediu la Feteşti”.

Şi cum n-ar fi făcut-o înaltul prelat, de moment ce:  „Feteştiul a devenit un oraş pe care nu îl mai recunosc. Blocurile şi casele vechi au fost dărâmate, construindu-se în locul lor hoteluri de lux, străduţele înguste şi liniştite s-au transformat în bulevarde, iar comunele din jur sunt de ceva timp cartiere ale oraşului...” Există metrou, resta-urante de lux, cazinouri - „unde se pierd şi se câştigă săptămânal sume ce depăşesc cu mult bugetul anual al României”... „Malurile Borcei au fost betonate, pentru a permite unei flote impresionante de iahturi să acosteze”...

 Irealitatea noastră cea de toate zilele îşi îngroaşă contururile şi ironia (totuşi amară). La moarte preotului Vasile: „Pentru a evita aglomeraţia din catedrală fuseseră instalate de-a lungul peretelui nordic şi în parc ecrane imense, unde mulţimea curi-oasă putea urmări slujbele, transmise de altfel în direct la radioul şi televiziunea paro-hială...” Cu toţii aşteaptă «discursul»  mortului: „Biserica noastră nu mai are nimic sfânt! zise acesta îndreptând degetul acuzator spre episcop. Este un amestec de cooperativă, bancă şi organizaţie manipulatorie... ”

 

Cei doi prieteni, filozoful şi povestitorul, care se mută şi el într-o locuinţă să-pată în malul de lut galben, fac lungi plimbări redescoperind natura (inclusiv pe cea umană). Dar nu epicul sau ineditul îl interesează pe autor ci modul (chiar dacă şarjat) în care se recompune cercul existenţial: naştere - viaţă - moarte. Cu timpul încep să fie însoţiţi pe dealuri de un „stol zgomotos de păsări” apoi de un alai de pelerini „care vroiau  să trăiască şi să înţeleagă miracolul contopirii omului cu natura”

Locul devine un fel de Maglavit al miracolelor ( „Aici ca prin farmec durerile încetau, iar paraliticii îşi recăpătau mobilitatea, dar nimeni nu se vindeca... Cu permi-siunea noastră, Crucea Roţie a instalat o adevărată tabără unde veneau să moară, se-nini, oamenii copleşiţi de durere”. Sunt destine umane, atât de diferite şi totuşi atât de asemănătoare. Primirea în „procesiune” este condiţionată de două lucruri: solicitantul să planteze un pom şi să povestească o întâmplare din viaţa sa.

Prima dintre „poveşti” (cea a ucigaşului profesionist Stillo Voitej) este sem-ni-ficativă pentru intenţiile autorului de a conecta cititorul la înţelesurile (de multe ori fără înţeles) ale lumii contemporane: „Un detaşament de pedepsire musulman a pătruns noaptea în sat, i-a ucis pe paznici, a violat fără discernământ femeile, indiferent de vârstă, apoi i-a strâns pe toţi în piaţă şi i-a împuşcat. Mi-au împuşcat fiica de 17 ani, mi-au împuşcat soţia, mi-au împuşcat rudele şi prietenii. (...). Cineva a dorit o Iugo-slavie fragmentată, nicidecum puterea militară care era, ai cărei cetăţeni trăiau bine mersi în două sisteme sociale; făceau bani în vest şi îşi construiau vile cochete şi mici afaceri în ţara semicomunistă. Probabil că federaţia se destrăma cândva, dar fără intervenţia brutală a serviciilor secrete occidentale, procesul putea fi paşnic, iar destinele cetăţenilor altele. Când spasmul violent al destrămării s-a terminat am plecat în Germania.... Cu sufletul uscat, fără a aştepta ceva de la viitor, vă închipuiţi ce am devenit? Ucigaş plătit. Viaţa şi moartea nu mai însemnau nimic pentru mine...”

Stillo mărturiseşte, în final, că a fost trimis să-i lichideze pe cei doi proprietari ai „paradisului” din Feteşti, deoarece aceştia refuzau să-l vândă investitorilor, hotărâţi să transforme locaţia într-o afacere turistică profitabilă. Dar, sub influenţa energiilor benefice din zonă, renunţă şi îşi oferă serviciile de badyguard, sugerând o soluţie pentru a anihila posibilele tentative viitoare, mai mult decât previzibile: Pentru a scăpa de ei cei doi să facă un act de donaţie către o organizaţie caritabilă, valabilă după deces şi o clauză specială de neînstrăinare.

Caleidoscopul poveştilor (mai târziu va exista chiar şi o sală specială, în reţea-ua de locuinţe şi coridoare subterane, destinată acestui scop) reliefează „redescope-rirea” fiinţei umane prin întoarcerea la simplitate, la „a fi”, nu la „a avea”.  Este un joc de-a „râsul-plânsul ”, cu efecte neaşteptate şi întâmplări inedite... vechi de când lumea.

 Patroana de bordel îşi începe „cariera”, ademenită cu promisiuni şi haine scli-pitoare, trăieşte iluzia îmbogăţirii şi a luxului, până în ziua în care, diagnosticată cu cancer, înţelege că, de fapt, n-a trăit, ci doar a fost prizoneră într-o colivie de aur.

Căpitanul Bradley vine în „tabără ” cu soţia „topită ca o lumânare ” şi suferind cumplit. Liniştea regăsită, pe care nu mai putea să i-o dea sărmanei femei nici măcar morfina, este un fel de a învăţa blândeţea morţii: „După ce soţii au plantat cireşul în micuţa livadă, femeia ne-a privit în ochi pe fiecare în parte, apoi a prins în mâinile ei fragile palma uriaşă a căpitanului şi a sărutat-o tandru. Sprijinindu-se de trupul său masiv ne-a mulţumit şi au plecat spre corturi. În ochii ei citeam o imensă fericire”

Miliardarului american, ajuns în satul de lângă Feteşti cu o mulţime de rulote, slugi şi bodyguarzi nu înţelege, iniţial, spirtul localnicilor. Povestea lui e cea a multor oameni de succes: „M-am născut într-o familie foarte săracă...”. A urmat căsătoria cu fiica unui magnat „capricioasă, leneşă şi mai ales grasă”, apoi o serie de inginerii fi-nanciare care l-au ajutat să-şi falimenteze socrul, prelundu-i averea, divorţul, fericirea lângă o femeie minunată şi... o maladie incurabilă. După ce renunţă la slugi şi la tot calabalâcul confortului, nu numai că durerile îi cedează, dar se şi vindecă: „Cei cinci ani trăiţi alături de noi a fost cea mai fericită perioadă din viaţa sa, afirma asta pre-tutindeni şi dorea să nu mai părăsească nicicând aceste locuri, nici măcare după moarte”

Va fi nevoit să plece, pentru o lună, să-şi vedea soţia, paralizată în urma unui accident de circulaţie. Meandrele destinului vor schimba finalul visat de miliardar: un terorist aruncă avionul în aer şi el îşi va dormi somnul de veci „în profunzimea tăcută a oceanului, dar sufletul prietenului nostru a revenit aici, aşa simţeam, credeam asta.”

Spre finalul volumului, polarizare dintre bine şi rău, blândeţea îngerilor şchiopi de o aripă şi absurdul rinocerilor ascunşi în gânduri, forţează fantezia cititorului, obli-gându-l să rupă tensiunea superficială de la suprafaţa cuvintelor pentru a ajunge la miezul tăcerii lor cosmice.

„Cel mai blând om din lume”- Dumitru - vine în colonie şi cere ceva de muncă, pentru că lui Jojo, câinele care îl însoţeşte, îi e foame. Este amnezic, nu ştie de unde vine, nici cine este, dar ştie că Jojo a fost cel care, atunci când s-a trezit, părăsit de oameni şi de amintiri: „stătea la picioarele mele şi mă privea răbdător”. Un presen-timent îl determină să refuze o şedinţă de hipnoza, pentru a-şi afla trecutul. Când ce-dează, totuşi, prietenii lui hotărăsc să nu-i spună că este victima rapacităţii propriilor lui copii: „Adevărul s-ar putea să-l ucidă”. Când iese din somnul hipnotic i se spune doar: „Subconştul tău este golit de amintiri.”

Două personaje „construite” după tipologia basmului sunt „omul care aduce ploaia”şi vrăjitorul. Acesta din urmă, cunoştinţă mai veche a eroilor romanului, le  lasă în grijă bufniţa şi corbul „până când va veni un străin timid, pe umerii căuia se vor aşeza cele două păsări”, plecând - cum spunea Marin Sorescu - „să moară puţin”. Evident, se va întoarce, sub chipul unui tânăr profesor, care se confesează: Noi, vrăji-torii, „trăim şi încercăm să înţelegem misterul acestei lumi şi pentru asta suntem condamnaţi la singurătate, dar nu ne deranjează. Legătura noastră cu universul este specială.”

În sfârşit apar şi... extratereştri, de fapt stămoşii pământenilor, de pe Marte.

Unul dintre ei se instalează în „colonie ” cu aparatura lui ciudată. Se numeşte Urmi, dar va fi „botezat” Gigi. Şi extraterestrul Gigi le destăinuie că, acolo, lângă Feteşti, se află: „Cel mai abundent izvor de energie pozitivă de pe Terra” şi că ei sunt dispuşi să colaboreze cu pământenii, pentru a realiza o lume a viitorului planetar.

„Au trecut mulţi - ani încheie povestitorul -, foarte mulţi ani de când eu şi d-l Voinea ne-am stabilit aici. Nu ştiu cât vom trăi, probabil atâta vreme cât izvorul bi-necuvântat nu va seca, ori poate până când omul va uita să mai spună poveşti. Dar atunci nu doar noi vom muri... Lumea întreagă se va topi în neant.”

Aşadar setea de poveşti a lui Florin Ciocea este, deocamdată, o garanţie că lu-mea pe care el o visează, lumea aceea paralelă, chiar ar putea să existe în „deşertul nostru interior”, cum ne sugerează într-o poezie:  „În deșertul nostru interior/ Tristețea este singurul fluviu/ care ne astâmpără setea;/ Și atunci inventăm miraje/ În care trăim până când/ Moartea ne va arunca în altă dimensiune ./ – Aha, ești cinic, veți spu-ne,/ Oamenii sunt fericiți uneori!// Desigur, ne picură tuturor în suflet,/ Dar fericiți cu adevărat/ Sunt cei care-și înțeleg fericirea/ Și durerea/ Și mai ales nefericirile celor-lalți./ În deșertul nostru interior/ Călărim solitari un vânt monoton/ Care ne poartă spre nicăieri ;/ Nicăieri este o țară mare / Cât disperarea pe care o trăim.”

 

Lucian Mănăilescu