NISTOROIU - Aureola Marelui Voievod MIRCEA cel BĂTRÂN (partea a II-a)

 

Aureola Marelui Voievod MIRCEA cel BĂTRÂN

(partea a II-a)

 

 

 

 

   „Statura lui Mircea e de mijloc,

   chipul blând şi voios, ochii mari

   şi albaştri, părul castaniu blond

   şi buclat.”(Grigore Alexandrescu)

 

 

   Sfârşitul secolului al XIV-lea aduce cu el marea primejdie musulmană, valuri migratoare ale potopului asiatic care a spart zăgazurile imperiului milenar bizantin. În mai puţin de-o jumătate de secol peninsula balcanică era strivită, inundată de turci.

 

   În vreme ce Apusul presupus creştin scăpăta sub asfinţitul grandomaniei sale, a titlurilor nobiliare, sub faldul şi foşnetul de mătase al cuceririlor de curtezane, sub vraja cornului de vânătoare şi a hăitaşilor seniorilor sub oblăduirea pontifului Romei, Răsăritul creştin se ştrangula prin agonia propriilor sale dezbinări frăţeşti.

 

   Dincolo de această Apocalipsă apuseană, dar şi răsăriteană, fiindcă din marea împărăţie bizantină, frântă rămăsese doar capitala Constantinopol, a binevoit Bunul Dumnezeu să răsară pentru Ţările Valahe, Voievodul Soare - Mircea cel Mare.

 

   Fulgerul Baiazid se carbonizase după colosala biruinţă a lui Mircea de la Rovine, dar şi Biruitorului i se înfige un jungher în coaste prin fiul său Vlad şi ceata de boieri netrebnici şi vicleni care au uzurpat tronul marelui Voievod.

 

   În Bizanţ, împăratul Manuil al II-lea striga în disperare ajutorul creştinilor, reînviind pentru o clipă vremea cruciadelor. Fascinaţia de odinioară îi îmbărbătează pe seniorii Apusului, care pun în faţă nu cavalerismul, ci folosul material, răspunzând chemării. 

 

 

Cruciada de la Nicopole – 26 Septembrie 1396

 

   Sigismund ajungând împărat a organizat o Cruciada antiotomană. Regele Franţei Carol al VI-lea i-a dăruit un număr însemnat de cavaleri pentru cruciadă. În prima fază cu sprijin maghiar doar simbolic şi cu ajutor de la emirul Anatoliei, Mircea a ocupat cetatea Nicopole – Turnu-Măgurele, ridicată de împăratul trac bizantin Heraclius (610-641), în anul 629. Invidios pe succesul lui Mircea, Sigismund şi-a dorit doar pentru el victoria, comiţând greşeală după greşeală. A dat o fugă până acasă, la soţia bolnavă, lăsându-l pe Mircea descoperit şi oferindu-l astfel ţintă turcilor.

 

   Cruciaţii în mare parte erau cavaleri italieni, englezi, francezi şi germani înveşmântaţi în armură destul de grea, între care marele maestru al Ioaniţilor Philbert de Noailles, Contele de Eu, Jean de Nevers, mareşalul Boucicault şi alţii de aceeaşi talie, unul mai orgolios decât altul. Comanda cruciaţilor i-a aparţinut fiului ducelui de Burgundia, cel mai bogat senior al epocii din întregul Occident. Numărul creştinilor-cruciaţi era de circa 60 000, dar Elita lor era fisurată de orgoliu, fiindcă viaţa de huzur, de saloane, de orgii le-a amputat renumele de cavaleri – seniori medievali.

 

   Sigismund s-a întors în tabără pentru a da ordine şi a-şi adjudeca eventual biruinţa.

   Cruciaţii n-au ascultat sfatul lui Mircea, de a nu începe atacul frontal. Când oastea turcă în jur de 60 000 de ieniceri înainta prudent, apropiindu-se, cavalerii-cruciaţi erau în plină ofensivă bachică, iar lângă băutură au savurat indisciplina şi lipsa de gândire tactico-strategică în faţa unui inamic destul de puternic, atacând frontal.

 

   „A fost un dezastru cumplit pentru cavaleri, fiindcă turcii aşezaseră ţăruşi în pământ, pedestraşii trăgeau cu săgeţile sau intrau printre picioarele cailor şi tăiau caii sub genunchi, iar abia pe urmă, din trei părţi, au apărut stoluri-stoluri de călăreţi. În urma înfrângerii catastrofale, mii de cavaleri au fost luaţi prizonieri. Unii au fost ucişi chiar în seara bătăliei, sultanul răzbunând omorârea de către cruciaţi, în ajun, a unor turci prinşi la Rusciuc. Captivii cei mai de vază au fost păstraţi pentru a fi răscumpăraţi cu bani grei.” (Neagu Djuvara, O Scurtă Istorie a Românilor povestită celor tineri. Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 89-90)

 

   Orgoliul seniorilor - cruciaţi amestecat cu deşertăciunea omenească au precipitat deznodământul fatal al Cruciadei. Mircea şi Sigismund, rămaşi în rezervă au urmărit de pe o colină dezastrul cruciaţilor apuseni care a fost pe măsura orgoliului lor. Însuşi Sigismund a scăpat cu viaţă graţie salvatorului său Comitele de Zollern, unul dintre întemeietorii Casei de (tristă amintire n.a.) Hohenzollern.

 

   Armurile lor erau atât de grele, de cca. 60 de kg., încât păreau nişte care blindate. Urcatul pe cai, care şi ei erau în armuri se făcea cu o macara anume. Turcii şi-au fixat primele două linii de paradă, ispitind cavaleria franceză să înainteze, care s-a trezit în faţa unui platou de scuturi şi spade al ienicerilor de elită. Au forţat însă, retragerea în grabă, dar caii în fugă copleşiţi sub povara grea s-au prăbuşit, lăsându-şi călăreţii destul de vulnerabili. „Atunci interveni cavaleria uşoară, care nu i-a mai lăsat să se ridice pentru a se putea apăra, ucigându-i ca pe vitele din abatoare, în timp ce masele luptătorilor de elită, răspândite pe flancuri, au început să secere oştenii din oastea germană, distrugându-i în cea mai mare parte.” (Dan Lucinescu, Sfârşit întunecat de Ev. Căderea Imperiului Bizantin, Ed. Siaj, 2012, p. 72)

 

   Întors din Cruciadă, Mircea a găsit tronul ocupat de fiul Vlad, sprijinit de poloni. L-a prins pe Vlad şi l-a trimis plocon lui Sigismund, dar a reuşit să fugă la Constantinopol.

   Însoţit de brava sa armată, Mircea cel Mare a pătruns în Moldova anului 1400, înlocuindu-l pe nevolnicul fiu al lui Roman I, Iuga al II-lea, cu vrednicul şi bravul Alexandru cel Bun, alt fiu al lui Roman I. 

 

   Baiazid însă nu s-a bucurat din plin de victorie, fiindcă l-a tulburat invazia mongolă în Asia a lui Timur Lenk, iar în urma bătăliei din 12 Iulie 1402 de la Angora, sultanul a fost luat prizonier, închis într-o cuşcă de fier şi purtat spre batjocură din loc în loc.

 

  Domnia lui Mircea cel Bătrân şi-a întins Mare hotarele Ţării Româneşti până la Marea Neagră, cu toate cetăţile ei, intitulându-se după har, merit şi autoritate: „Eu, cel în Hristos bine credinciosul şi de Hristos iubitorul, Io Mircea mare voievod şi domn, stăpînind şi domnind peste toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi spre Părţile Tătăreşti, şi Herţeg al Amlaşului şi al Făgăraşului şi domn al Banatului Severinului şi de amîndouă părţile peste toată Podunavia, încă şi pînă la Marea cea Mare şi stăpânitor al cetăţii Dîrstorului...”

 

   Faima aceasta a făcut din Mircea cel Mare, primul Voievod care a dorit realizarea visului de unire al tuturor românilor. A arbitrat alegerea de sultan din fiii lui Baiazid. Dacă nu trădau sârbii şi bizantinii Muza protejatul lui Mircea rămânea pe tron.

 

   Mircea cel Mare a fost un foarte bun organizator şi restaurator privind clasele sociale, armata, drumurile, oraşele, satele, viaţa economică, cultura şi biserica.

   În plan religios Domnul valah a fost ucenicul marelui ctitor – monah Nicodim de la Tismana, „sfetnicul lui Mircea întru cele dumnezeeşti”. (P.P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, Bucureşti, 1944, p. 143)

 

   Ca discipol al marelui călugăr, Mircea a fost un mare Domnitor, un iscusit diplomat, un mare ctitor de ţară românească, precum şi un ilustru ziditor de cultură şi lăcaşuri de cult, facilitând legături spirituale ale ierarhilor munteni cu cei din Ardeal ori tipărituri bisericeşti la Govora, Rîmnic, Dealu-Târgovişte, Argeş, Cîmpulung, Bucureşti sau ctitorii şi danii la Muntele Athos. (Prof. Gh. Moisescu, Problema Muntelui Athos, în „Ortodoxia”, Anul V, nr. 2, Buc. 1953, p. 241, 253, 257)

 

   Ctitoriile lui Mircea cel Bătrân s-au realizat prin înălţarea sfintelor mănăstiri Cozia (Călimăneşti), Brădet (Argeş), Glavacioc (Găeşti); prin îmbunătăţirea celor existente: Cotmeana (Argeş), Snagov (Codrul Vlăsiei), Strugalea (Vlaşca), Dealu (Târgovişte) sau înzestrarea unor biserici de mir ori a mănăstirilor noi, precum cea de la Bolintin, ctitoria fostului său logofăt Filos, călugărit Filotei sau Vişina, ctitoria ucenicului lui Nicodim, Dionisie.

 

   Mircea cel Mare a colaborat cu mitropolitul său Antim Critopulos, cu care a întâmpinat moaştele Sfintei Muceniţe Filofteia din Pamfilia-Asia Mică, aşezate la Tîrnovo şi cinstite de marele ţar valah al bulgarilor Ioniţă Asan, peregrinând la Vidin în anul 1393 şi apoi venind în Valahia munteană, ţara aleasă de Sfânta în anul 1396, pentru Curtea de Argeş a Mitropoliei.

   Cu binecuvântarea mitropolitului Atanasie şi a marelui Nicodim, Mircea a ridicat mănăstire Cozia, unul dintre cele mai importante lăcaşuri sfinte ale Ţării Româneşti.

 

 

COZIA – străvechi leagăn voievodal

 

   Mănăstirea COZIA – străvechea moştenire strămoşească este una dintre cele mai râvnite Perle ale arhitecturii bisericeşti autohtone, ca patrimoniu valah de eternitate.

 

   „Ca la trei ore departe de Rîmnic, pe un braţ de pământ ce din poalele Carpaţilor se întinde deasupra Oltului, este zidită Cozia... Numele fondatorului deşteaptă nişte suveniri măreţe, nutrite încă de sgomotul valurilor, care udă înaltele ziduri şi se închină ţărânei eroilor. De cealaltă parte a râului, un şir de munţi acoperiţi cu arbori, formează mânăstirii o statornică barieră, care apără despre răsărit şi opreşte razele soarelui de a turbura făr timp repausul părinţilor.” (Clasici Români - Grigore Alexandrescu, Cozia în Poezii şi Proză, Cugetarea-Georgescu Delafras, p. 266)

 

 

   „Aşa a dorit Domnia mea spre Sfînta şi începătoarea de viaţă Treime, al cărei hram este zidit de singur domnia mea în locul ce se zice Nucet pe Olt, adică Cozia...” (Hrisovul din 20 Mai 1388, în Acad. R.P.R., D.I.R. Ţara Românească, Bucucureşti, 1953, p. 53)

 

   „Am ridicat această mînăstire, cu ajutorul Sfintei Troiţe (Treimi), am săvârşit şi am tîrnosit şi am reparat şi, în scurt timp, am dăruit puţin obroc din casa mea pentru hrana călugărilor ce se află în mai înainte zisa mînăstire făcută de mine.” (Aşa grăia şi Hrisovul din 8 Ianuarie 1407, în A.S.B., Condica Mînăstirii Cozia, nr.712, f.243-247)

 

   În cea dintâi intrare a bisericii Mănăstirii Cozia te întâmpină două mari pietre. Pe prima abia se pot descifra câteva cuvinte şi numele Mircea. De pe cealaltă grăiesc aceste cuvinte despre familia Domnului Mihai Viteazul: „Aici odihneşte Maica Teofana călugăriţa cu fie-sa Doamna Florica şi fiul său Nicolae Vodă, leat 1625”.

 

   Primul stareţ al mănăstirii a fost ucenicul Avvei Nicodim, ieromonahul Chir Gavriil.

 

   În Lavra mănăstirii Cozia s-au smerit mii de călugări, au luminat zeci de cărturari, precum Filotei imnograful, Isaia copiistul, Mardarie pisarul, Ştefan grămăticul, Ghenadie cărturarul, Antim cosmograful, Grigorie ierograful, Onufrei istoriograful, Sofronie ierograful, s-au desprins ierarhi de seamă, ca mitropoliţii Iosif, Macarie, Ilarion, Efrem, Eftimie, Mihail I, Ignatie Sîrbul, Teodosie, Varlaam, Nifon, Efrem Enăcescu, Firmilian, Nicolae Colan, Emilian Antal sau episcopii Dionisie, Ştefan, Clement, Grigore Socoteanu, Iosif Argeşeanul, Dionisie Cratianul, Antim Angelescu.

   (D.I.R., Veacul XIII, XIV, XV, Ţara Românească, Bucureşti, 1953, p. 54-55; Pr. dr. Nicolae Şerbănescu, Mitropoliţii Ungrovlahiei, în  B.O.R., nr. 710, 1959; Pr. Emil Nedelescu, Egumenii Mînăstirii Cozia în sec. XIV-XVII, M.O., nr. 3-10, 1963)

 

   Lavra Cozia – necropola voievodală a/ va excela vreme de secole prin tot ceea ce arta, creştinismul, cultura religioasă se întrepătrund, dar şi prin şcolile de pictură, sculptură, de cântăreţi sau varianta modernă mireană. De asemenea i-au purtat preţuirea şi venerarea numeroşi patriarhi ecumenici sau ai marilor Biserici orientale.

 

   Neamul – Naţiunea – Poporul – Focul ortodox al Vetrei străbune ating apogeul naturii divino-spirituale prin jertfa mamelor, dascălilor, poeţilor, scriitorilor, filosofilor, teologilor, călugărilor, monahiilor, eroilor, martirilor, mărturisitorilor, sfinţilor, geniilor, profeţilor pe care i-au născut şi prin creaţiile lor minunate ce nasc nemurirea.

 

   Faima moştenirii noastre legendare, a lui Mircea cel Mare, dar şi strălucirea Mănăstirii Cozia l-au inspirat pe marele poet valah muntean Grigore Alexandrescu, care i-a onorat pe Volney, Lamartine, Victor Hugo, Shakespeare, Lordul Byron, Alecsandri, Bolintineanu, Coşbuc, Eminescu să evoce trecutul măreţ al Strămoşilor noştri, imortalizând amplitudinea sufletească a dacoromânilor în admirabilele versuri patriotice, ce înfloresc Corola poeziei Umbra lui Mircea la Cozia.

 

 

 

UMBRA LUI MIRCEA LA COZIA

 

 

„Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate;

Către ţărmul din potrivă se întind se prelungesc,

Şi-ale valurilor mîndre generaţii spumegate

Zidul vechi al mînăstirii în cadenţă îl izbesc.

 

Dintr-o peşteră din rîpă, noaptea iese, mă’mpresoară:

De pe muche, de pe stâncă, chipuri negre se cobor;

Muşchiul zidului se mişcă... p’ntre iarbă se strecoară

O suflare, care trece ca prin vine un fior.

 

Este ora nălucirii: un mormânt se desveleşte,

O fantomă ’ncoronată din el iese... o zăresc...:

Iese..., vine către ţărmuri... stă... în preajma ei priveşte;

Râul înapoi se trage..., munţii vârful îşi clătesc.

 

Ascultaţi...! marea fantomă face semn... dă o poruncă...

Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez...

Glasul ei se ’ntinde, creşte, repetat din stâncă ’n stâncă,

Transilvania l-aude, ungurii se înarmez.

 

Oltule, care-ai fost martor vitejiilor trecute

Şi puternici legioane p’a ta margine-ai privit,

Virtuţi mari, fapte cumplite, îţi sînt ţie cunoscute,

Cine oar’ poate să fie omul care te-a îngrozit?

 

Este el, cum îl arată sabia lui şi armura,

Cavaler de al credinţei, sau al Tibrului stăpân,

Traian, glorie a Romei ce se luptă cu natura?

Decebal al Daciei, sau e Mircea cel Bătrân?

 

„Mircea!” îmi răspunde dealul; „Mircea!” Oltul repetează;

Acest sunet, acest nume, valurile îl primesc,

Unul altuia îi spune, Dunărea se ’nştiinţează,

Ş’ale ei spumate unde către Mare o pornesc.

 

Sărutare, umbră veche! priimeşte închinăciune

Dela fii ai României, care tu o ai cinstit.

Noi venim mirarea noastră la mormântu-ţi a depune;

Veacurile ce ’nghit neamuri al tău nume l-au hrăpit.

 

Râvna-ţi fu neobosită, îndelung’ a ta silinţă:

Până l’ adânci bătrâneţe pe Români îmbărbătaşi;

Însă, vai! n’a iertat soarta să ’ncununi a ta dorinţă,

Şi-al tău nume moştenire libertăţii să îl laşi.

 

Dar cu slabele-ţi mijloace faptele-ţi sînt de mirare:

Pricina, nu rezultatul, laude ţi-a câştigat;

Întreprinderea-ţi fu dreaptă, a fost nobilă şi mare;

De aceea al tău nume va fi scump şi nepătat.

 

În acel locaş de piatră, drum ce duce la vecie,

Unde tu te gândeşti, poate, la norodul ce-ai iubit,

Câtă ai simţit plăcere când a lui Mihai soţie

A venit să-ţi povestească fapte ce l-au strălucit!

 

Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură

Ce un uriaş odată în războaie a purtat;

Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură,

Ne ’ndoim dac’aşa oameni întru adevăr au stat.

 

Au trecut timpii aceia, timpi de fapte strălucite,

Însă triste şi amare; legi, năravuri se ’ndulcesc;

Prin ştiinţe şi prin arte, naţiile înfrăţite

În gândire şi în pace drumul gloriei găsesc.”

(Grigore Alexandrescu, ... Poezii şi Proză, op. cit.)

 

 

   Un consătean de-al meu din Bîrsoiu-Vîlcea aflat în primul prag al tinereţii, Doinel Zamfirescu şi-a pregătit terenul la vizita lui Nicolae Ceauşescu, care l-a cinstit pe Marele Mircea la Mănăstirea Cozia în 1978, recitând impecabil geniala poezie, care l-a încântat pe patriotul conducător, facilitându-i astfel drumul către actorie.

 

 

                                GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

 

 

   2 Ianuarie 2022

 

   + Sf. Cuv. Serafim de Sarov