Scriu
pentru că îmi iubesc al naibii de mult țara și pentru că știu că sunt mulți cei
ca mine
Adriana
Stoicescu, Magistrat
05
Mai 2022
Am început să scriu din disperare, din
neputință, din groaza de a vedea cum minciuna pune stăpânire peste noi.
Nu știu să fac prăjituri, dar cred că pot
învăța. Nu știu să tricotez, dar cred că pot învăța. Nu știu să schiez. Nu cred
că mă mai învață nimeni. Sunt matusalemică pentru societatea care, pe femeile
singure, trecute de 45 de ani, le-ar vrea închise în buncăr, nefiind plăcute
nici ochiului nici minții.
Cred, însă, că știu să scriu, iar ceea ce
scriu nu are nicio legătură cu jobul meu. Cred că fiecare dintre noi are
obligația morală de a împărtăși ce are mai bun și mai valoros, nu contează dacă
e medic sau profesor, judecător sau polițist, academician sau țăran cu palmele
înnegrite de pământ.
Îmi iubesc cu patimă profesia, îmi cunosc
limitările și restricțiile și nu aș face niciodată nimic de natură a-mi
prejudicia colegii sau de a știrbi prestigiul justiției. Cred în dreptul la
liberă exprimare așa cum cred în dreptul de a nu fi de acord cu celălalt. Gust
ironia fină și îmi însușesc criticile…
Am fost făcută, pe rând, idioată și
proastă, vulgară și infractoare, nebună. Nu pot să cobor atât de jos și să să
le răspund celor care cred că pot să jignească și să umilească, să judece ce nu
înțeleg și, mai ales, nu cunosc, știut fiind că oamenii văd in ceilalți ceea
ce, de fapt, sunt ei.
Am început să scriu din disperare, din
neputință, din groaza de a vedea cum minciuna pune stăpânire peste noi. Am
început să scriu luând apărarea unor procurori pe care nu îi cunoșteam. Azi,
aceleași slugi supuse, dar vocale, ce își doresc cătușe în loc de dreptate, vor
să îi execute pe cei care gândesc sau vorbesc altfel decât ei.
Am scris pentru că vreau să trăiesc într-o
țară în care să nu domnească prostia. În care mitocănia si nesimțirea nu sunt
calități, iar legea este respectată. În care oamenii au dreptul să gândească și
să vorbească liber.
Uităm, se pare, prea des, că toate
dictaturile au început cu pumnul în gură și domnia urii. Scriu pentru că sunt
convinsă de puterea cuvintelor și știu că vorbele potrivite pot schimba oameni
și destine. Nu știu dacă pot îndrepta ceva, dar cred că am dreptul să încerc.
Aș vrea să cred că am scris pentru mulți
dintre voi, prieteni virtuali. Pentru tânăra prea grăsuță pentru standardele
imbecile ale unui lumi pline de strălucire si goală de conținut. Tipa cu aparat
dentar, care preferă cărțile și pe care lumea o ia peste picior. Și să-i spun
că va fi bine…
Aș vrea sa cred că am scris si pentru
puștiul genial, slăbănog și cu coșuri, care se gândește cum să fugă mai repede
dintr-o țară care îl vrea prost. Și să-i spun că el e speranța noastră...
Aș vrea să cred că am scris și pentru
bănățenii mei, plecați departe, alungați de un regim idiot și criminal, în care
copii și bătrâni împreună defilau, zâmbind fals, spre satisfacția nebună a
cuiva. Cei care jinduiesc în tăcere după o plimbare pe Corso. Cei cărora le e
dor de gustul supei dă găină și al plăcintei cu ludaie făcute de buna care,
azi, e doar o amintire. De o răchie băută cu deda si uica, la umbra nucului din
spatele casei.
Am scris pentru cei cărora le e dor de
Timișoara mea, pe care eu o iubesc cu disperare și în gura mare…
Aș vrea să cred că am scris și pentru
bătrânii singuri. Cei aruncați în camera din spate, să nu deranjeze musafirii
cu întrebările repetate și târșitul enervant al picioarelor. Cei 1norocoși”,
uitați într-un azil sclipitor de curat si aspetic, morgă pentru suflete moarte
în trupuri încă vii. Comori ale unei nații pline de întrebări, dar care caută
răspunsurile în gura unor neaveniți plini de ifose și bani, spoială și vorbe
meșteșugite, dar ridicole si pline de prostie infinită.
Am scris pentru că îmi iubesc al naibii de
mult țara și pentru că știu că sunt mulți cei ca mine. Pentru că vreau să fim
demni. Și cred că și judecătorii au voie sa își iubească țara, nu-i așa ?
Sper să „eșuez”, înainte de marele final,
într-o casă la sat. Înconjurată de găini si lalele, cu o curte invadată de
trandafiri cățărători. Tolănită într-un balansoar ce scârțâie enervant, să
tricotez, totuși, un fular colorat si inutil. Și să scriu. Să beau ceai
englezesc ascultând Nat King Cole.
Și să scriu.
De ziua mea, vă doresc să nu vă mai urâți
! Să nu vă mai ponegriți ! Să nu vă mai înjurați ! Să citiți, ca să înțelegeți
lumea ! Să citiți, ca să mișcați lumea ! Să învățați să ascultați fără a
judeca! Și, mai ales, să fiți demni și verticali, asumați și curajoși într-o
lume ce vă vrea imbecili și supuși.
Detest
standardele imbecile ale unui lumi pline de strălucire și goală de conținut
Marea dramă a omenirii nu este nici
covidul și nici ciuma. Nu este nici HIV și nici măcar un război. Toate sunt
depășite, ca intensitate și consecințe, de imensa, fabuloasa, de nepătruns
prostie. Oamenii devin, pe zi ce trece, mai proști. Nu ne tâmpim pentru că
mâncăm soia sau, dimpotrivă, prea multă carne, ci pentru că am aruncat toată
înțelepciunea omenirii la gunoi apoi i-am dat foc, nu de alta, dar trebuie să
salvăm planeta. Nu o vom salva. Suntem prea mulți și, desigur, prea proști; cât
timp nu ne putem salva pe noi înșine, cum am putea avea grijă de biata planetă.
E incredibil cum prostia a devenit
pandemică, reușind să distrugă în câțiva anișori tot ce a clădit și creat omul
mai de preț. Generația decrețeilor, cea care a crezut că poate schimba lumea
din temelii, cu Dumnezeu alături, va pleca în curând, lăsând în urma sa un
ultim și de neacoperit gol. Suntem ultimii care am devorat, ascunși sub
plapumă, furând lumină de la o lanternă prăpădită, cărțile copilăriei. Cu foi
rupte de atâtea recitiri, știam pe de rost pasaje întregi din „La Medeleni” și,
deși nu era cazul, replicile lui Scarlett…
Suntem ultimii care am scos din minți
străzi întregi cu strigăte de „nenea, ne
dați mingea” și „tanti mama lui Arpi, vine Arpi jos?” cu joaca până noaptea
târziu, când acasă ne aștepta fie o scatoalcă, fie o urecheală, dar,
inevitabil, căldura insuportabilă a locuințelor devenite, în toiul vacanței de
vară, adevărate cuptoare că, de, nu
știam nimic de reabilitare..
Plecăm încet și, odată cu noi, dispare
acel „sărumânaaaaa” aruncat cu putere oricărui cetățean întâlnit pe scara
blocului, cunoscut sau nu. Azi e suficient să arunci un „bună” din vârful
buzelor țuguiate, cu ochii dați artistic pesta cap, în genul „ce favoare îți
fac, bro…”.
Pleacă în curând generația ce asculta,
alături de părinți, ascunși în colțul bucătăriei, emisiunile unui post
clandestin cu urechea lipită de un radio prăpădit, ce hârâia ca un bolnav
tbc-ist, înțelegând, pe cât se putea, că trăia într-un non sens care azi (ce
oroare) începe să pară, de-a dreptul frecventabil.
Am fost copiii deprinși cu respectul,
maturizați înainte de vreme, aruncați în apă fără să știm să înotăm, că „doar
așa poți răzbi”, auzeam țipând de pe marginea bazinului… Am fost adolescentele
leșinate de emoție că ne-am pupat la reuniune cu vreun drăguț cu un an mai mare,
sperând în taină la un dans mai lent, feriți eventual de ochii lui dirigu…
Azi,
cartea a devenit un moft penibil și demn de dispreț
Mi-e tot mai greu să înțeleg lumea în care
trăiesc și pun asta pe seama faptului că azi cartea a devenit un moft penibil
și demn de dispreț. Că a fi educat și cu un minim de cărți citite este doar o
manifestare a unei slăbiciuni, în mințile netede ale celor care decid soarta
lumii. Am devenit o adunătură de bipezi cu ochii țintiți în niște aparate
obsedante, care fac dovada statutului social. Am devenit niște biete marionete
ale unor indivizi la fel de proști precum cei care, cândva, erau trecuți în
clasa a cincea doar de milă.
Planeta întreagă este condusă de cei care
nici să copieze corect nu erau în stare, iar noi suntem în top… Și asta pentru
că nu ne pasă de nimic. Nu ne pasă de mizeria din jurul nostru pentru că nu ne
pasă de mizeria din noi. Devenim din ce în ce mai limitați, sfârșind, probabil,
prin a emite sunete guturale, așteptând răspunsul din telefon. Vom deveni
maimuțe ce știu să tasteze.
Ne
batem joc de țara asta zi de zi, de trecut și de oamenii care au murit ca noi
să putem să ne îndopăm cu pizza și Coca Cola
Pe măsura ce prostia se înscăunează,
transformăm în bășcălie tot. Pentru că nu mai citim, ne lăsăm influențați de
indivizi fundamental idioți, dar care știu să mintă și să fie vocali, să ne
promită ultimul telefon sau cea mai bună variantă de laptop. Am ajuns mult mai
jos decât votanții pentru o găleată de plastic. Ne batem joc de țara asta zi de
zi, de trecut și de oamenii care au murit ca noi să putem să ne îndopăm cu
pizza și Coca Cola. Viața se reduce la cât mâncăm, ce mașină cumpărăm, în ce
zonă a globului ne pozăm pentru a muri de invidie vecinul de la parter.
Vom pleca și odată cu noi va pleca
generația care asculta Pink Floyd și Led Zeppelin, dar dădea iama și la
filarmonică și operă, îmbrăcați la patru ace, cu muieri ce arătau și se
comportau ca niște doamne, cu bărbați cel puțin încălțați corect. Se vor duce,
în curând, ultimele bastioane ale simplității
și firescului.
Lăsăm lumea pe mâna celor care au, totuși,
un scop comun: viața fără Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu