Vino
acasă, America!
Wayne
Allensworth, Jurnalist
05
Mai 2022
„Come
Home, America!”
Războiul din Ucraina este o creație
globalistă care nu are prea mult de-a face cu interesele americane (The proxy
war in Ukraine is a globalist creation that has little to do with American
interests).
Decizia președintelui rus Vladimir Putin
de a lansa o operațiune militară specială în Ucraina a avut ca scop răsturnarea
autorităților actuale de la Kiev, blocarea expansiunii N.A.T.O spre est,
apărarea regiunilor pro-ruse ale Ucrainei și demilitarizarea acestei țări,
înlăturarea oricăror amenințări actuale sau viitoare la adresa Rusiei,
securitatea în acea regiune. În acești termeni, decizia de a porni războiul,
oricât de agresivă, prost sfătuită și periculoasă a fost, este totuși ușor de
explicat. Decizia fatidică a lui Putin nu a provocat, în mod surprinzător, doar
o furtună de propagandă anti-rusă în mass-media occidentale, care amintește de
campania de dezinformare la care am fost supuși înainte de războiul din Irak,
din 2003.
Legătura globalistă
Washington-Bruxelles-media-corporații (denumită în continuare „Blocul”) s-a
transformat într-o criză de isterie caracteristică, de data aceasta
trâmbițându-și afirmațiile în mod repetat că Putin este încă o reîncarnare a
lui Hitler, un tiran detracat, care este o amenințare existențială pentru
democrație.
Blocul, de fapt, îi urăște visceral pe
Putin și Rusia, ca impedimente intolerabile în calea expansiunii globale a ceea
ce numește democrație, iar această ostilitate este o extensie a urii celor
care-l formează față de America chiar. În același timp, mulți dintre compatrioții
noștri de dreapta (în principal susținătorii lui Trump) au avut tendința să-l
vadă pe Putin ca pe genul de lider decisiv pe care l-au așteptat de mult și au
luat astfel o poziție pro-rusă.
Acum este clar că în mintea stupului
colectiv al celor treziți (woke), precum și în imaginația populară a
deplorabililor, Ucraina a devenit un teren de luptă pentru un război proxy.
Fiecare parte și-a ales campionul, care este cel bun, și dușmanul său, care
este cel rău. Dragi cititori, nu trebuie să ne punem încrederea în prinți, în
special în surogate străine. Putin nu este un prinț al zilelor din urmă,
Vladimir cel Mare, iar Volodymyr Zelensky nu este Edvard Beneš. Unii americani
se pare că văd tragicul război din Ucraina ca pe o oportunitate de a se deda la
fanteziile Războiului Civil Spaniol sau Rambo, iar asta este periculos pentru
noi toți.
Liniile de luptă nu sunt întotdeauna clar
trasate. O parte semnificativă a prietenilor și vecinilor mei din America, de
exemplu, încă reacționează la propaganda anti-rusă, dacă este învelită într-un
steag american și vândută de „Fox News”. Este de înțeles că unii americani,
care ei înșiși se simt asediați acasă, își împrumută simpatia ucrainenilor
dezavantajați, patrioți care luptă pentru a-și apăra pământul natal. Și este la
fel de înțeles că alți americani recunosc la Moscova un adversar formidabil al
Blocului și, prin urmare, își oferă sprijinul Rusiei. Mi-aș avertiza totuși
colegii mei deplorabili, situați de ambele părți ale acestui conflict,
împotriva investiției emoționale atât de mari într-o luptă care nu este a
noastră. Vom avea nevoie de acea energie pentru propriile noastre bătălii.
În opinia mea, cea mai bună șansă a
Ucrainei pentru libertate și stabilitate ar fi ca stat neutru. Preocupările de
securitate rusă trebuie luate în serios. Cu toate acestea, Blocul trădător
antinațional american, condus ideologic, nici măcar nu își poate imagina
conceptul de interes național și, prin urmare, nu poate gândi în termenii unui
echilibru tradițional de putere. Dar este important pentru noi să înțelegem cum
s-a întâmplat totul.
Căderea Zidului Berlinului în 1989 a fost
un semnal în istoria noastră modernă. Războiul Rece cu sovieticii s-a încheiat.
Am auzit vorbind despre un dividend de pace post-Război Rece, o scădere a gamei
vaste de angajamente militare americane. Ne-am purtat sarcina de a lupta pentru
lumea liberă și se părea că exista o șansă ca America să vină acasă.
Uniunea Sovietică a rămas în picioare, dar
era fragilă, frământată de politicile reformatorului sovietic Mihail Gorbaciov,
de glasnost („deschidere”) și perestroika („restructurare”), care declanșaseră
o furtună de frustrări populare reținute anterior cu privire la trecutul
totalitar traumatic al uniunii și eşecurile socialismului sovietic. Economia sovietică
era și ea în prăbușire. Moscova își pierdea sateliții est-europeni, iar
naționalismul dezintegra U.R.S.S.-ul. Lovitura de stat eșuată din 1991
anti-Gorbaciov a fost ultima suflare a unei nomenclaturi sovietice muribunde.
Uniunea Sovietică s-a prăbușit în decembrie a acelui an fatidic.
Economia sovietică a explodat. Rubla a
devenit fără valoare; locuri de muncă s-au evaporat; iar crima, dezordinea și
corupția erau rampante. Speranța de viață a scăzut în Rusia post-sovietică.
Blestemul rusesc de lungă durată, alcoolismul, a devenit endemic în viața rusă.
Avorturile au depășit substanțial nașterile, sinuciderile au crescut, iar
forțele de ordine s-au prăbușit împreună cu promisiunile utopice nerespectate
ale unui sistem eșuat.
La aproape un an de la marea prăbușire, mă
aflam la Vladivostok, în Orientul Îndepărtat al Rusiei, în Golful Cornului de
Aur al Mării Japoniei. Vladivostok a fost în trecut casa Flotei Sovietice din
Pacific. Pe vremea când am fost acolo, carcasele ruginite ale Marinei Ruse nou formate
erau abandonate în docuri, listate și fără viață. Am trecut pe lângă ele într-o
zi friguroasă de noiembrie și arătau ca niște sculpturi moderne bizare,
nepăzite, nedorite, o galerie fără public. La baza navală de pe insula Russky
din apropiere, marinarii ruși au rămas nehrăniți, deoarece ofițerii lor nu au
reușit să le ofere rații luni de zile. Unii dintre ei au murit de foame.
O furtună de iarnă înghețase Vladivostok.
Străzile erau acoperite de gheață și zăpadă; rețeaua electrică a eșuat și, fără
căldură, locuitorii din Vladivostok au început să demonteze structuri din lemn
pentru a le folosi drept combustibil pentru încălzire. Poliția a fost
desfășurată pentru a preveni haosul total. O săptămână mai târziu am fost la
Moscova. Cerșetorii erau destul de obișnuiți: amputații, pensionarii săraci,
vechii veterani de război purtând uniformele lor urate și medaliile pătate.
Prin toate acestea, am remarcat bunăvoința multora dintre rușii pe care i-am
întâlnit, oameni care păreau bucuroși că Războiul Rece era în spatele nostru.
Ei au salutat americanii și au sperat într-o prietenie între țările noastre.
Aceasta a fost o oportunitate pe care America a ratat-o și a afectat ambele
țări.
Căldura emoțională pe care am simțit-o nu
va supraviețui politicilor economice de terapie de șoc ale guvernului rus,
care, la recomandarea consilierilor occidentali, a mers all-in în reformele
neoliberale, demarând ridicarea controlului prețurilor și începerea vânzării
masive a activelor erei sovietice. Anii ’90, sălbatici, au traumatizat poporul
rus în moduri pe care occidentalii nu le-au înțeles pe deplin la acea vreme.
Există, de asemenea, neîncrederea istorică a Rusiei în Occident, reversul
bunăvoinței pe care o văzusem atât de des în faza incipientă a Rusiei din era
Elțîn. Până la sfârșitul anilor ’90, cu ținte bombardate de NATO în Serbia, un
aliat tradițional al Rusiei, Boris Elțin și-a făcut cunoscută nemulțumirea
„prietenului Bill”, așa cum l-a numit pe președintele Clinton. Protestele lui
nu au avut niciun rezultat.
N.A.T.O. s-a extins spre est, spre
granițele unei Rusii slăbite, deși rușilor li s-a spus informal de către
oficialii americani că acest lucru nu se va întâmpla. Relațiile cu Occidentul
aveau să continue să scadă de ceva timp, dar s-a ajuns la un punct de cotitură
când un Elțîn bolnav și-a dat demisia în ajunul Anului Nou, 1999, ridicându-l
pe premierul Vladimir Putin la președinție.
În 1989, Francis Fukuyama a publicat un
eseu în The National Interest , care avea să devină o carte larg discutată în
1992: The End of History and the Last Man, un fel de model pentru ideologia
globalistă. Ceea ce a postulat Fukuyama nu a fost că luptele - ceea ce mulți
dintre noi considerăm istorie - se vor sfârși, ci că dezvoltarea umană a atins
un punct final. Cu alte cuvinte, vârful evoluției dezvoltării sociale,
economice și politice a omenirii a fost atins în democrația liberală, un
concept care s-a transformat de atunci în ceea ce recunoaștem astăzi drept
politica „trezirii” (woke-ismul) și globalism-corporatismul. Elita post-națională
care a apărut în urma Războiului Rece a disprețuit statul-națiune, pe care
managerii globali l-au imaginat dispărând, înlocuit de instituții
transnaționale și o nouă cetățenie globală a înlocuit popoare și identități
naționale distincte.
Potrivit evangheliei globaliste,
consumismul ar satisface orice nevoie umană, iar masele s-ar așeza în rolul lor
de roți dințate într-o mașinărie economică vastă, una nestingherită de
granițele tradiționale, preceptele morale și instituțiile sociale opresive.
Patrioții de modă veche îl batjocoreau pe Fukuyama, înțelegându-i parțial teza,
dar și înțelegând greșit natura Războiului Rece în sine. Tradiționaliștii au
văzut bătălia ca una împotriva comunismului fără Dumnezeu, o luptă pentru
protejarea valorilor tradiționale și a structurilor socioeconomice; dar ei se
aliaseră într-o legătură strînsă cu stânga liberală care își întărise
stăpânirea asupra Occidentului cu o victorie într-un alt război, cel împotriva
nazismului și fascismului.
Victoria în acel război a solidificat
triumful ideologic al liberalismului în Occident și și-a extins și mai mult
raza culturală și socială în divertismentul popular, în educație și în lumea
corporativă. Un marș lung al stângii liberale prin instituțiile noastre ar
marginaliza și, mai târziu, practic, ar scoate în afara legii orice ar semăna
chiar și vag cu o adevărată dreaptă în America.
Fascismul - un cuvânt pe care stânga
liberală l-ar interpreta ca însemnând orice manifestare a ceea ce consideră
periculos, impulsuri atavice precum patriotismul sau conservatorismul religios
și social – fusese învins. Dreapta a fost de partea greșită a istoriei. Orice
îndoieli cu privire la vectorul dezvoltării globaliste erau suspecte în ochii
elitelor postnaționale. Cei care nu au reușit să obțină nota globalistă vor
deveni nucleul respingerii „deplorabile” din partea Bloc-ului. Liderii lumii
care au respins politica woke-istă și globalismul, cum ar fi Putin și Viktor
Orbán din Ungaria, au fost incluși alături de Donald Trump pe lista neagră a clonelor
lui Hitler de către Bloc.
Dar Putin nu este nici Hitler, nic Stalin.
Adevărul este că el nici măcar Brejnev nu este. După cum ne-a amintit Patrick
Buchanan, în timpul Războiului Rece, administrațiile americane nu credeau că
contracararea invaziilor sovietice, a Ungariei în 1956 sau a Cehoslovaciei în
1968, erau chestiuni de interes american vital. Apoi, a existat un sentiment al
limitelor geopolitice ale Americii. Washingtonul a recunoscut că Ungaria și
Cehoslovacia căzuseră sub sfera de influență a Moscovei și nimeni nu avea de
gând să riște al Treilea Război Mondial pentru a face ceva în acest sens. De
fapt, la patru ani după invazia cehă, președintele Richard Nixon s-a dus la
Moscova pentru a negocia cu Kremlinul limitarea armelor nucleare. În mod clar,
reducerea tensiunilor și controlul armelor nucleare era în interesul american.
Chiar și în anii 1990, venerabili
înțelepți precum George Kennan și Paul Nitze s-au opus extinderii N.A.T.O.,
propunând cu fermitate o nouă abordare a politicii de securitate care să țină
seama de interesele Rusiei. Kennan, considerat autorul politicii de încheiere a
Războiului Rece, a scris într-un articol de opinie din 5 februarie 1997 pentru
„The New York Times” că extinderea N.A.T.O. spre est ar fi o „eroare fatală”
care i-ar „inflama pe cei naționaliști, antioccidentali și militarişti,
majoritari în societatea rusă” și ar „restaureac atmosfera războiului rece în
relațiile Est-Vest”. Kennan și ceilalți înțelepți au avut dreptate, dar au fost
ignorați. Fără a scuza invazia Ucrainei de către Rusia, ar trebui să
recunoaștem că acum vedem costurile ignorării avertismentului lui Kennan. Mai
mult, nimeni dintre cei cu autoritate nu pare să-și amintească rezultatele
distructive când aliații occidentali au umilit un inamic învins după Primul
Război Mondial: a dus la al Doilea Război Mondial și Războiul Rece. Victoria în
Războiul Rece nu a făcut decât să precipite un nou conflict.
Într-un fel, Al Treilea Război Mondial a
început deja, cu Rusia, China, India și o mare parte din sudul global
aliniindu-se împotriva axei Washington-Bruxelles-Davos. Înainte de izbucnirea
războiului, cererea principală a lui Putin a fost o garanție scrisă că NATO nu
se va extinde mai mult spre est, iar această cerere a fost respinsă pe loc.
Rusia s-a temut întotdeauna de încercuire, iar globocrații par hotărâți să
transforme această frică în realitate. Oricine a urmărit discursurile lui Putin
înainte de invazia Ucrainei a văzut tendințele anti-occidentale și militariste
din Rusia, care au fost aprinse de expansiunea N.A.T.O. - ca să nu mai vorbim
de operațiunile de schimbare a regimului de la Washington, sprijinul pentru
revoluțiile de culoare din statele ex-sovietice.
De încercările susținute de Occident de
a-l submina pe Putin pe plan intern, laboratoarele biologice finanțate de
S.U.A. care experimentează cu agenți patogeni periculoși în Ucraina și chiar
solicitări nebunești pentru asasinarea lui Putin de către senatorul Lindsey
Graham și alții. De ce reacția Rusiei este atunci o surpriză pentru cineva?
Amploarea orgoliului, ipocriziei și aroganței Blocului este uluitoare.
Globaliştilor nu le pasă de Ucraina, care nu este decât un pion în jocul lor
periculos. Ei au folosit acea țară ca un mijloc de a submina regimul lui Putin,
plasând Ucraina în cătarea armelor Kremlinului.
În 2013, de exemplu, Putin i-a oferit
Kievului condiții economice generoase pentru a ține Ucraina departe de partea
occidentală. A urmat răsturnarea președintelui Viktor Ianukovici, care hotărâse
să accepte termenii lui Putin. Rebeliunea de stradă a fost stimulată de
oficiali americani, inclusiv de senatorul John McCain, care subminau în mod
activ un guvern recunoscut de Washington ca fiind legitim. Desigur, totul a
fost făcut pentru „cauza libertății.” Acesta este doar un incident printre
altele care a pus roțile în mișcare pentru criza pe care o vedem astăzi.
Ca și în cazul georgieniilor în 2008,
ucrainenii au fost făcuți să creadă că N.A.T.O. era în spatele lor. S-a vorbit
mult despre greșelile de calcul nesăbuite ale Moscovei în Ucraina și,
într-adevăr, sunt evidente, dar cum rămâne cu duplicitatea Washingtonului și
orbirea voită a Kievului? Sunt singurul care cred că unii globocrați ar putea
dori să prelungească războiul, savurând și jucând marele joc pe care toți îl
iubesc atât de mult? Și cum rămâne cu jocul american, în special? Ce se poate
spune despre politica externă americană după prăbușirea Uniunii Sovietice, cu
excepția faptului că este cu adevărat străină de interesele reale ale
americanilor? Elitele occidentale au interpretat sfârșitul Războiului Rece cu
Uniunea Sovietică nu ca pe o oportunitate de a reveni la relații internaționale
normale, ci ca pe un mandat de extindere a globalizării.
Biroul Politic de la Davos și slujitorii
săi Deep State sunt cei care organizează o ferventă cruciadă ideologică, nu
Rusia. Dar în mințile înguste și încurcate ale acestor elite, ei se consideră
băieții buni, iar cei care resping globalismul drept băieții răi. N.A.T.O. nu
poate fi o amenințare, așa cum o văd ei, pentru că este bună și pe partea
dreaptă a istoriei. Oricine ar vedea extinderea N.A.T.O. ca pe o potențială
amenințare sau împotriva intereselor americane este rău. Ei sunt adevărați
credincioși în globalizare, evidentiat și de războiul lor necruțător împotriva
Americii istorice ca națiune distinctă. Acel război, nu Rusia, este adevărata
amenințare pentru noi. Globaliștii nu recunosc că noi, americanii de mijloc,
care am furnizat o mare parte din carnea de tun pentru războaiele lor
preferate, avem interese sau preocupări legitime, așa cum neagă același lucru
pentru alte țări.
Oricare ar fi rezultatul conflictului din
Ucraina, ar trebui să sperăm că nu este unul pe care Blocul îl poate considera
o victorie, pentru că asta ar însemna probabil și mai multe intervenții
străine, mai mult sprijin pentru revoluțiile de culoare și mai mult orgoliu
distructiv din partea suspecților obișnuiți, creând încă mai mulți dușmani
pentru America. Aș adăuga că ar însemna, de asemenea, probabil o represiune și
mai intensă împotriva așa-zișilor teroriști interni, adică oameni cu opinii de
dreapta care vor fi etichetați agenți ruși. Nu realizează americanii obișnuiți
cum corporațiile transnaționale care intenționează să „anuleze” Rusia astăzi
le-ar putea anula cu ușurință mâine drepturile, așa cum au început să facă deja
cu dizidenții de dreapta?
Rusia post-comunistă nu este inamicul
nostru, dar Blocul și oligarhii globali sunt. Nu Vladimir Putin este cel care
ne dizolvă granițele, dă lipsă de sens cetățeniei americane și sprijină
radicalii Antifa și Black Lives Matter. Nu Putin caută să suprime disidența
politică în S.U.A. Nu Putin promovează teoria rasei critice în școlile noastre
sau ne batjocorește cu privire la un rasism structural invizibil și prost
definit. Nu Putin încearcă să defăimeze istoria americană, să ne distrugă
monumentele istorice și să promoveze fluiditatea de gen pentru copiii noștri.
Spre deosebire de destinul Ucrainei, ceea
ce se întâmplă la ceea ce a fost granița noastră de sud este de interes vital
pentru poporul nostru și este într-adevăr legat de eforturile Blocului de a
șterge națiunea americană ca atare, înlocuindu-ne în acest proces. Este
descurajant să vezi cât de pasional sunt implicați mulți americani cu privire
la Ucraina, dând dovadă de un nivel de furie și intensitate pe care rareori îl
văd asupra soartei propriei țări și a poporului lor[1].
Vino
acasă, America! (Come Home, America!). Este singurul loc pe care îl avem.
Notă - Wayne Allensworth este redactor
corespondent al revistei „Chronicles: A Magazine of American Culture”, este
autorul cărții „The Russian Question: Nationalism, Modernization, and
Post-Communist Russia” și romanul, „Field of Blood”. El scrie la American
Remnant.
------------------------------------------------
[1] Sursa -
https://www.chroniclesmagazine.org/come-home--america/ - mai 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu