Olimpicii
români
….Tuturor ne place să privim întrecerile
sportive, să aflăm de rezultatele de la concursurile olimpice la diferite
discipline ale științei, dar puțini ne dăm seama cu adevărat ce înseamnă să
ajungi un campion olimpic. Copiii aceia nu au copilărie. Anii de început ai
vieții lor sunt sacrificați pentru antrenamente, pentru pregătiri. Am putea
spune că ei au o viață de pustnic. De cele mai multe ori sunt departe de
familie, în cantonamente, în turneuri,
la concursuri. Depun un efort supraomenesc pentru vârsta lor, iar laurii
îi plătesc cu truda și cu sângele lor. Ei sunt de admirat, fiindcă au un ideal,
pentru care sunt în stare să lupte cu toate puterile lor trupești și
sufletești. Olimpiadele sunt simbolul înțelegerii și păcii între popoare,
speranța omenirii de mai bine.
Am avut prilejul să aflu amănunte din
viața unei mari campioane din anii trecuți: Lavinia Miloșovici. Era din satul
Ieșelnița, de lângă Orșova. Preotul Sever Negrescu îmi povestea, că de câte ori
revenea în sat, Lavinia se ducea și la biserică și acolo îngenunchea în fața
icoanei și se ruga îndelung. Alteori, ieșea cu ea pe malul Dunării și acolo
purtau discuții pe teme teologice de o profunzime impresionantă. Lavinia era un
om religios și punea toate reușitele sale în seama ajutorului dat de
Dumnezeu.
Eram profesor la un liceu din Severin. Era
la sfârșitul semestrului I. La cancelarie am fost anunțați că s-a întors din
Franța, dintr-un prelungit cantonament, o elevă a școlii, vicecampioană
europeană la judo(lupte). Trebuia să-și încheie situația școlară, fiindcă urma
să se transfere la o școală din București. Făcea parte dintr-o clasă la care
predam și eu. Când m-am dus la oră, s-a ridicat dintr-o bancă o tânără mult mai
dezvoltată fizic decât ceilalți elevi. Nu o cunoșteam. S-a apropiat de catedră
și s-a recomandat. Era vicecampioana cu pricina. Avea o mulțime de absențe, dar
le motivase. Mi-a spus cu multă modestie și respect:
,,- Părinte, m-am uitat peste manualul de
Religie și peste notițele pe care le-ați dat dumneavoastră colegilor mei. Nu
cred că pot să mi le însușesc în cele câteva zile, pe care le am la dispoziție.
Am insistat pe celelalte discipline. Vă spun însă că eu sunt un om religios. Nu
este zi în care să nu-mi fac rugăciune și de mai multe ori; nu este concurs
înainte de care să nu mă rog, să merg la biserică și să-L implor pe Dumnezeu să
mă ajute. Îl chem pe Dumnezeu întotdeauna cu mine. Nu știu dacă Lui îi place
sportul practicat de mine, dar nu mă simt niciodată singură. Îl simt și pe El
cu mine!”
Am rugat-o să rostească 1-2 rugăciuni. S-a
întors spre răsărit, s-a închinat cuviincios și a rostit câteva rugăciuni cu o
evlavie pe care rar mi-a fost dat s-o sesizez la altcineva. Ceilalți elevi erau
curioși să vadă ce notă îi dau, dacă o trec. Le-am spus:
,, - Dragii mei! Religia are două laturi:
una teoretică și alta practică. De la începutul anului până acum, noi am făcut
Religie teoretică. După ce ne însușim cunoștințele necesare, vom trece la
partea a doua, partea practică și atunci vom învăța cum să intrăm în relație
personală cu Dumnezeu. Colega voastră este deja la faza practică. Ea nu știe
teorie cât știți voi, dar trăiește religia. Când omul îl poartă pe Dumnezeu în
sufletul lui, Îi împlinește voia, nu-I calcă poruncile, se străduiește să-I fie
pe plac, se spune că practică Religia. Rugăciunea unui astfel de creștin este
mult mai evlavioasă, mult mai fierbinte, mai stăruitoare și ea ajunge până la
Dumnezeu. Partea teoretică o știu și dracii. Și ei cunosc teologie, dar nu
trăiesc teologia, așa cum poate s-o facă omul, fiecare dintre noi! Colega
voastră, în câteva cuvinte, ne-a demonstrat că gândește și trăiește
creștinește. Aceasta este, de fapt, ținta la care trebuie să ajungă cel ce
studiază Religia în școală și în viață!”
I-am dat o notă bună acelei sportive și
întotdeauna îmi amintesc de dânsa, când văd concursuri internaționale, campioni
olimpici. Copiii aceștia merită tot respectul!
(Olimpicii români, în ,,Scrisoare
pastorală”- 234, an. X(2012), p. 1; în ,,Națiunea”, București, an. II(2012), 18 aug., ediție on-line(http://www.
ziarulnatiunea. ro); în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Scrisoare pastorală,
Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2015, vol.
VI, pp. 560 – 562).
PAGUBA
SI CAPITAL
Parintele
Arsenie Boca
Preotia Bisericii urmareste ca nici unul
din fiii Tatalui sa nu se învrajbeasca în sine însusi, sau sa se rupa din obste
si din duhul dragostei lui Hristos. Caci El e Cel ce uneste obstea laolalta,
deci nimeni nu se mântuieste razletindu-se de Biserica, oricât ar crede ca
într-însul salasluieste Duhul lui Hristos.
Preotii au grija de-a îndupleca pe oameni
în vremea rânduita întoarcerii, ca sa nu cada din milostivire sub strivirea
dreptatii. Lor li s-a dat marele dar sa ierte în numele lui Dumnezeu. Mare, covârsitor
de mare dar! Oare de ce nu-l pricep oamenii?
Multa paguba face un preot în averea de
pacate a oamenilor, stergându-le cu darul datoriile agonisite diavolului,
capitalizate în om.
Parintele Arsenie Boca, Parintele Arsenie
Boca – mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca,
2002, p. 134-135.
GLASUL
TAINIC
Arhiepiscopul
Iustinian Chira
Poate dispune, omul, de bogatie, de
ranguri, poate dispune, omul, de toate cele materiale, dar totusi nu-i
multumit. În adâncul fiintei lui, aude o voce: „Unde esti? Unde esti?” O voce
tainica, misterioasa se adreseaza omului, fapturii lui, din inima lui urca spre
ratiune, apoi îl face pe om sa gândeasca: cine suntem, unde ma aflu, ai cui
suntem, de ce eu nu sunt linistit, de ce oare eu nu sunt multumit, oricâte
bunatati am eu – nu sunt multumit, oricâte haine frumoase am – vreau altele si
mai frumoase, oricâte lucruri mi se împlinesc pe acest pamânt – nu ma simt
împlinit! Vreau altceva, sunt mereu nemultumit, mereu însetat, duc mereu dorul
dupa ceva care nu exista! Dorul acesta, nostalgia aceasta care exista în
sufletul omului este dovada categorica a existentei, a Celui ce exista, a lui
Dumnezeu. Daca n-ar exista, daca ar fi pustiu în spatiu, univers, nimeni n-ar
purta setea aceasta.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri
in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 27
Oaia
lui Dumnezeu
La Sfodea trăia o familie de oameni simpli, dar foarte deosebiţi între ei. Maria
era o femeie credincioasă, care nu lipsea niciodată de la biserică în duminici
şi sărbători, indiferent dacă era slujba la Sfodea sau la Balta. Ea se angajase
să asigure prescurile necesare pentru Sfânta Liturghie şi părintele se îngrijea
ca la câteva luni să-i dea câte un sac de făină pentru aceasta. Maria îşi făcea
cu regularitate rugăciunile, ţinea posturile cu sfinţenie şi ducea o viaţă de
adevărată femeie creştină. Ion era mai lumesc. ,,Uita” întotdeauna că este zi
de post sau sărbătoare, ,,uita” întotdeauna că este slujbă la biserică, la
mânie înjura şi drăcuia de trosneau încheieturile cerului; era unul din
obişnuiţii cârciumii şi, din când în când, mai sărea şi gardurile.
Într-o sâmbătă seara au venit copiii cu
vitele de la câmp, dar, ajunşi acasă, au observat că le lipseşte o oaie.
Imediat Ion a dat alarma. A mobilizat pe toţi ai casei, a chemat vecinii şi
alţi vreo câţiva şi au plecat după oaie. Maria i-a spus:
,,- Ioane, eu nu pot să merg! Mâine este
slujbă la Balta şi eu trebuie să fac prescurile. Altcineva nu le face şi eu
nu-l pot lăsa pe părintele fără prescuri şi să nu poată face slujbă! Eu zic să
nu te alarmezi, că are Dumnezeu grijă şi de oaia noastră!”
Atât i-a trebuit lui Ion. O rafală de înjurături a lansat asupra femeii
sale şi a plecat după ceilalţi. Au căutat până târziu în noapte, dar n-au
găsit-o.
Dimineaţa, Maria a plecat dis-de-dimineaţă
spre biserica de la Balta cu cele cinci prescuri într-un coşuleţ de nuiele, iar
Ion a plecat aiurea să caute oaia cu copiii. N-a uitat însă ca să mai sloboadă
încă o rafală de înjurături la adresa soţiei. Pe la prânzul cel bun, Maria s-a
întors de la biserică şi a pus masa. A venit şi Ion din pădure cu o falcă în cer
şi cu alta în pământ, supărat şi obosit şi iarăşi a luat-o la înjurături pe
Maria. Ea tăcea şi-şi vedea liniştită de treabă. Când el s-a mai potolit, i-a
spus iarăşi:
,,- Lasă, Ioane, că ne dă Dumnezeu oaia
înapoi! Ştie El unde este oaia noastră!”
Lui Ion îi venea să înnebunească, auzind-o cu câtă linişte şi siguranţă
vorbeşte. Destul umblase el şi nu găsise oaia, nici vie, nici moartă.
După ce au mâncat, Ion s-a culcat. Maria a
luat-o prin grădină, fără să ştie nici ea încotro vrea să meargă. La un moment
dat a auzit o oaie zbierând înfundat. S-a uitat în toate părţile şi a priceput.
Într-un colţ al grădinii era groapa în
care astâmpăraseră var pentru casă. Varniţa rămăsese o groapă uitată, peste
care crescuseră rugii an de an. Oaia ajunsese acolo, mâncase frunze de rugi şi
la un moment dat căzuse în groapă. Cu cât încercase să scape din capcană, cu
atât de înfăşurase în rugi. Maria a văzut-o, a zâmbit fericită, s-a închinat şi
în sinea ei I-a mulţumit lui Dumnezeu, apoi s-a dus acasă. L-a trezit pe Ion şi
i-a spus:
,,- Ioane, du-te şi ia oaia din varniţă!
Ţi-am spus eu că ne-o dă Dumnezeu înapoi, nu ne lasă El să avem pagubă! Apoi,
Ioane, de acu’ să n-o mai dai răului, că asta-i oaia lui Dumnezeu, să ştii!”
Peste tot căutase Ion, numai în varniţă nu.
A plecat ruşinat şi poate a înţeles şi el că nimic nu trebuie să facă fără
Dumnezeu.
(Oaia lui Dumnezeu, în ,,Scrisoare pastorală”,
an. VII(2009), nr. 159, pp. 4-5; în vol.
Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. IV, 2011, pp.
435 – 437; în vol. Scrisoare
pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. V, 2012, pp.
15 – 16; în vol. Pr. Stelian Zoican, Pr. Al.
Stănciulescu-Bârda, Oameni, fapte, întâmplări, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, 2015, pp. 154-155).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
CUVANTUL
CREATOR
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Si în gura noastra cuvântul este creator,
formând sunete articulate; o data cu cuvântul iese duhul viu al omului, care nu
se desparte de gând si de cuvânt. Dupa cum vedeti, cuvântul prin însasi natura
sa este creator chiar si în noi. Atunci de ce mai suntem neîncrezatori si
sceptici fata de forta creatoare a cuvântului? De pilda, când ne rugam, de ce
nu suntem convinsi ca aceasta slujire prin cuvânt ne aduce negresit
milostivirea Stapânului? Fiindca cuvântul îsi creeaza mereu trup siesi.
Sunetele distincte, vorbele puse pe hârtie, cartile nu sunt oare carnea în care
s-a îmbracat cuvântul? Dar noi n-am tinut seama de aceasta, am ajuns sa credem
ca este ceva ce nu merita o prea mare atentie. Nu numai firea dumnezeiasca este
creatoare, ci, prin darul dumnezeiesc, si firea creaturilor Sale însufletite,
cu calauzirea lui Dumnezeu, Care a spus: „Cresteti si va înmultiti” (Facerea 1,
28). Sub puterea lui Dumnezeu, sufletele creaturilor însufletite îsi cresc
lorusi trupuri. Astfel, oamenii prin puterea pe care le-a dat-o Dumnezeu cresc
si se înmultesc pe pamânt pâna în ziua de astazi. Oamenii si animalele îsi fac
cele de trebuinta vietii, dar mai ales omul, creatura prin excelenta nascocitoare,
care uimeste prin creativitatea sa infinita în toate domeniile. Deoarece
Dumnezeu-Cuvântul este Creatorul omniprezent, faptele Sale sunt raspândite
pretutindeni, desi nu la nesfârsit; creeaza, face si, daca este de trebuinta,
preface.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 436
VINDECAREA
SUFLETEASCA
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi ca un om neputincios, care voieste sa
se vindece, îi marturiseste si îi arata doctorului boala sa si-l roaga
staruitor sa îl tamaduiasca. Aceasta întâmplare te învata ca, de vreme ce voim
si noi sa ne vindecam de neputinta noastra sufleteasca, trebuie sa o marturisim
cu toata inima si sa I-o înfatisam lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Tamaduitorul
sufletelor si al trupurilor noastre, si cu smerenie sa-L rugam sa ne ajute.
Caci toti suntem neputinciosi, saraci si pacatosi din fire. Citim în Sfânta
Evanghelie ca orbii, mutii, surzii si leprosii veneau la Hristos si, aratându-I
betesugurile lor, cu smerenie si cu credinta Îi cereau milostivirea si se
tamaduiau.
Noi suntem orbi din nastere, suntem
nevazatori întru cele dumnezeiesti si duhovnicesti si întru cele care-i sunt
sufletului spre mântuire si de aceea trebuie sa ne rugam Lui împreuna cu cei
orbi: „Doamne, sa se deschida ochii nostri” (Matei 20, 33).
Noi suntem surzi din fire întru auzirea
cuvântului lui Dumnezeu si a sfintelor Sale porunci, si de aceea trebuie sa-I
cerem Lui acele urechi despre care El ne zice: „Cine are urechi de auzit sa
auda!” (Matei 13, 9).
Noi suntem gângavi si muti din fire întru
chemarea, preaslavirea, lauda si cântarea Sfântului Sau Nume si de aceea
trebuie sa suspinam catre El ca sa ne dezlege limba si buzele si sa ne rugam
Lui: „Doamne, învata-ne sa ne rugam” (Luca 11, 1).
Noi suntem spurcati din fire cu lepra cea
fara de tamaduire a pacatului si de aceea trebuie sa ne înaltam glasurile
noastre din adâncurile inimii si sa graim catre El dimpreuna cu leprosii:
„Iisuse, Învatatorule, miluieste-ne!” (Luca 17, 13).
Suntem slabanogi si nu putem sa ne ridicam
si sa venim la El si de aceea trebuie sa ne rugam Lui sa-si tinda spre noi mâna
Sa atotputernica si sa ne ridice din patul cel de moarte al pacatului.
Trupul nostru înrait se îndraceste si de
aceea ni se cuvine sa strigam împreuna cu femeia cananeanca: „Miluieste-ma,
Doamne, Fiul lui David!”, sa repetam necontenit rugamintea noastra: „Doamne,
ajuta-ma!” si, cugetând despre noi însine, sa nu ne socotim fii vrednici de
Împaratie, ci „câini” care „manânca din farâmiturile ce cad de la masa stapânilor
lor” (Matei 15, 22-27). Dupa cum ne marturiseste Evanghelia, saracii au
dobândit atunci milostivirea si vindecarea de la Tamaduitorul Hristos. Si noi
le vom primi daca le vom cere de la Dânsul cu credinta, marturisindu-ne
betesugurile noastre. Caci El pentru aceea a si venit în lume, ca sa
tamaduiasca neputintele noastre si sa îndeparteze de la noi pacatul si sa ne
daruiasca fericirea.
De vreme ce El a vindecat trupurile
stricacioase si pieritoare ale celor ce s-au rugat Lui, cu atât mai mult va
tamadui sufletele, care sunt nemuritoare.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 99
Vestitoarele
Învierii
Femeile mironosițe au fost cele dintâi
care au aflat de Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. În Sfintele Evanghelii,
cea dintâi menționată între aceste femei este Maria Magdalena, ,,cea din care
Iisus scosese șapte diavoli”, adică avusese șapte patimi sau vicii. Unul dintre
aceste vicii știm precis că fusese desfrâul.
Femeile mironosițe au dus vestea Învierii
la Sfinții Apostoli, care ședeau ascunși în case, cu ușile încuiate, așteptând
dintr-un moment în altul să fie și ei arestați, judecați și condamnați, ca și
Învățătorul lor.
Femeile mironosițe răspândesc vestea
Învierii și în Ierusalim. Ele treceau neobservate. Nimeni nu le băga în seamă,
nimeni nu le interzicea să se deplaseze prin oraș, iar cele spuse de ele erau
socotite de către autorități ,,taclale ”.
Nu era întâmplătoare prezența femeilor
dis-de-dimineață la mormântul Mântuitorului; nu era întâmplător faptul că ele
deveneau cele dintâi vestitoare ale Învierii. Lucrarea lor se înscria în planul
divin al mântuirii neamului omenesc.
Ca să înțelegem mai bine importanța
acestui fapt, să ne amintim că în vremea Mântuitorului, în Imperiul Roman cât
și la celelalte popoare, femeia era o prezență ascunsă în spatele bărbatului.
Nu avea același statut cu sclavul, dar avea dreptul să se manifeste într-un cerc
foarte restrâns. Ea era cea care asigura perpetuarea speciei, adică aducerea pe
lume a pruncilor; ea era cea care trebuia să crească și să educe copiii, cea
care asigura menajul familiei, cea care oferea plăceri bărbatului. Nu avea
dreptul la învățătură, nu avea dreptul să ocupe funcții în stat. Era socotită o
ființă inferioară în raport cu bărbatul.
Creștinismul revoluționează mentalitatea
vremii în multe privințe, dar în special în ceea ce privește importanța femeii
și egalitatea cu bărbatul.
Noul Testament ne descoperă pe Sfânta
Fecioară Maria, din care se întrupează mai presus de înțelegerea minții noastre
însuși Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii. Ea este mereu alături de Domnul
Iisus, de la Naștere până la Înălțare, se bucură de bucuriile Lui, se
întristează de necazurile Lui și are inima zdrobită, când îi vede suferințele
și moartea. În activitatea pământească a Mântuitorului apar multe femei. Unele
se roagă pentru vindecarea propriilor boli, altele pentru vindecarea celor
dragi ai lor, unele îi ung picioarele cu mir de mare preț și I le șterg cu
părul capului lor, altele discută cu Iisus lucruri de teologie profundă.
Mântuitorul are grijă de fiecare dată să le dovedească Sfinților Apostoli și
celor prezenți că aceste femei sunt capabile să înțeleagă adevăruri profunde,
că sunt în stare să gândească rapid și să dea răspunsuri geniale, că au
credință puternică, sentimente și trăiri superioare.
Noul Testament și întreagă istoria
creștinismului reabilitează pe deplin femeile și le pun pe picior de egalitate
cu bărbații. Nu se exagera, ci doar se redescoperea un adevăr pe care-l vedeau
mulți, dar nu puteau să-l afirme. Istoria a dovedit cu prisosință adevărul învățăturii mesianice.
Mii de femei au fost în stare să sufere chinuri pentru credința lor și
învățătura Mântuitorului. Unele au fost bătute sălbatec, altele aruncate în
temnițe, altele condamnate la moarte. Numai Dumnezeu știe numărul femeilor care
s-au jertfit pentru Hristos, care au devenit astfel sfinte. Numai Dumnezeu știe
numărul și numele celor care s-au îngrijit să dea o educație aleasă copiilor
lor, făcând din casa și din familia lor adevărate crescătorii de sfinți. Numai
Dumnezeu știe pe cele care s-au făcut luntre și punte să nu li se destrame
familiile, pe cele care au dus crucea văduviei cu cinste și demnitate, pe cele
care au adus pe lume copii și i-au socotit ca pe un dar divin. Dumnezeu știe pe
cele care au contribuit cu mai mult sau mai puțin la construirea de biserici,
școli, spitale, așezăminte culturale și sociale, pe cele care au contribuit la
menținerea păcii în lume. Dumnezeu știe pe cele care și-au topit tinerețea și
viața la locul de muncă, trudind din greu să-și hrănească familia, să aducă un
plus de bine în lume. Numai Dumnezeu știe câtă greutate au avut lacrimile mamelor
aflate la căpătâiul copiilor lor suferinzi, muribunzi sau morți, lacrimile
mamelor, soțiilor, surorilor, fiicelor și iubitelor celor plecați pe front
pentru apărarea Patriei. Numai Dumnezeu
știe câtă putere are credința, nădejdea și dragostea celor care se roagă pentru
binele familiilor lor, pentru reușita în viață a copiilor lor, pentru
îndepărtarea patimilor de tot felul din viața celor dragi ai lor.
În semn de respect față de femeia creștină
dintotdeauna, Biserica a rânduit ca a treia Duminică după Paști să fie dedicată
în întregime femeilor mironosițe și prin aceasta femeii creștine în general.
Chiar și numai atât dovedește
superioritatea învățăturii creștine.
(Vestitoarele Învierii, în ,,Scrisoare
pastorală”, an. XXI(2021), nr. 445, pp. 1-2).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
INJURATURA
Parintele
Arsenie Boca
Asa sunt gândurile de hula: rabufniri de
pacura în raza de soare.
Faptul dragostei trupesti lasa o puternica
impresie în toata pivnita fiintei, în acea zona de noua zecimi a
subconstientului. Aici, fapta, rezumata în simbol, se sedimenteaza ca un
conflict cu constiinta. Cenzura morala astupa un depozit de dinamita, dupa ce
n-a reusit sa-l refuze. O înjuratura de Dumnezeu e explozia acestui depozit.
Iata de ce, când înjura barbatii folosesc cuvântul – ce nu se scrie – al
iubirii trupesti. Partea de înjosire si pacat a acestei iubiri pe care o simt
în trupul lor, le izbucneste din subconstient si, cu ea, izbesc furios cenzura
morala si idealul de dragoste – pe Dumnezeul celui pe care-l înjura. O
înjuratura e un moment de îndracire a mâniei, o clipa de întunecare a mintii –
asa plateste cenzura constiintei negrija de mai înainte.
Înjuraturile dovedesc, prin urmare, ca
aceasta iubire între trupuri a fost închisa într-un blestem, într-o rusine si
într-o necesitate. Totul, schematizat în simboluri, coboara în întunericul
subconstientului. Când deci pe unii cu cenzura slaba – întelegeti genetic
slabiciunea aceasta – îi scoate din sarite vreo împrejurare oarecare, afluxul
de sânge si fiere la creier face de li se întuneca orice constiinta si încep
rafalele înjuraturii.
Unii înjura pe Dumnezeu pe fata. Altii îl
înjura când se roaga. Situatia îngrozeste pe cei ce patimesc neputinta asta. Ea
vine, din cât se poate vedea, din poveri ereditare, din fapte consumate, din
auzire, din suprapuneri de imagini, si anume, peste cele cuvioase, cele
necuvioase, stârnite de hormoni, sau, în sfârsit prin mecanismul de contrast.
Înjuraturile au aceeasi obârsie ca hulele;
numai ca unele sunt învoite de minte, celelalte cenzurate. De aceea vinovatia
celor de pe urma e neasemanat mai mica. Hulele dovedesc o vinovatie mai veche
nu una de acum. Ele sunt o pedeapsa, însa nu duc la nebunie, cum se tem cei mai
multi. Înjuratura însa îl dovedeste pe respectivul ca, cel putin în momentul
acela, e un iresponsabil, deci dezechilibrat în structura genetica, în mediul
umoral, în serviciul de cenzura si în sistemul nervos. Temnita îi deschide
portile si-l va lua în brate, de nu va fi cu luare-aminte. Mai bine o rugaciune
pentru cel care înjura decât observatie.
Parintele Arsenie Boca, Parintele Arsenie
Boca, un mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca,
2002, p. 107-108
POEZIA
Prof.
Zoe Dumitrescu-Bușulenga
...Pentru mine, marea poezie a fost
intotdeauna baia de frumusete in care m-am cufundat cand am avut nevoie de
intrarea in alta dimensiune. Poezia tine, dupa parerea mea, de partea cea mai
ascunsa, cea mai intima a fiintei noastre. Poezia echivaleaza aproape cu o
rugaciune. In poezie te cufunzi pentru a te intoarce cu frumusete. In rugaciune
intri pentru a te integra absolutului.
O
nuntă de pomină
Domnișoara Grigorița a murit în urmă cu
câțiva ani. S-a stins după o grea suferință fizică, tăcută, modestă și sfioasă,
așa cum trăise de fapt.
,,Celebritatea” se datorează unei drame,
care i-a marcat viața.
Era prin anii '50, când ,,frații
eliberatori” ne estorcau nu numai economia națională, ci ne profanau însăși
ființa neamului, datinile și fecioarele. Domnișoara Grigorița a fost una dintre
nenumăratele victime ale acelei perioade. Se trăgea dintr-o familie de oameni
harnici și înstăriți, cu mult prestigiu în localitate. Frumoasă și deșteaptă,
domnișoara Grigorița a fost dată la școală la oraș. Avea un vis al ei, acela de-a ajunge artistă.
A terminat liceul la Severin, a plecat la București, a reușit la examenele ce-i
ședeau în față, spre mândria întregii familii. Nu oricine își putea da copilul
la școli înalte, așa că părinții s-au făcut luntre și punte și, în ciuda
cotelor și impozitelor imense care-i
striveau, i-au asigurat fetei cele necesare, ca să-și poată urma școala.
Într-o zi,
Grigorița a trimis o scrisoare acasă. Printre altele, spunea părinților:
,,Vă rog, pregătiți cele necesare pentru nunta mea. Pe data de….. mă voi cununa
la biserica din sat. Mă mărit cu un ofițer rus!” Mai dădea și alte amănunte
nesemnificative în scrisoare.
Părinții au cântărit situația și s-au
bucurat. Nu era rău! A fi avut la vremea aceea un ofițer rus în familia ta
însemna, nici mai mult nici mai puțin,
să scapi de teama dislocării în Bărăgan, arestului și hărțuielilor.
Sigur, erau și inconveniente, dar gândul că vor avea un ginere ofițer i-a
amețit pe bieții oameni.
Zis și făcut! Trebuiau să pregătească
nuntă mare, nuntă cum nu se mai pomenise în sat. Și au pregătit-o. Mai aveau resurse suficiente pentru un
asemenea eveniment. Au tocmit lăutari, au invitat neamuri de departe și de
aproape.
În săptămâna nunții se uitau mereu în
calea mirilor. N-au apărut luni, n-au apărut marți, dar poate vor veni
miercuri, își ziceau ai casei. N-au venit joi, n-au venit vineri, dar cu
siguranță că sosesc în sâmbăta nunții. Armata era armată, școala era școală!
Au tăiat vite, au gătit, au copt pâine, au
venit lăutarii. Doar mirii nu apăreau. S-a petrecut mult sâmbătă noapte în casa
domnișoarei Grigorița. Abia așteptau toți să vadă cum va arăta mirele.
Duminică dimineața, fratele miresei a
urcat lăutarii pe o polată. Vrea să cânte acolo, să se audă până departe, iar
când apare mirele să sune trompetele. Dar mirii nu mai apăreau! A venit
prânzul, a terminat părintele slujba la biserică și a rămas să aștepte nunta.
Au început să vină musafirii, după obicei, numai mirii nu. S-au dus chiar cu
trăsurile la gară, la Severin, și au așteptat câteva trenuri. Zadarnic. Mirii n-au venit nici atunci, în
ziua nunții, nici după aceea.
Petrecerea a continuat la casa Grigoriței
până duminică târziu, ba chiar și luni, și marți, dar fără ginere și fără
mireasă. A fost o nuntă de pomină,
singura de acest fel de care se știe în împrejurimi.
Peste câțiva ani a venit domnișoara Grigorița acasă. Era tristă,
dezamăgită, dezorientată. A trăit retrasă, până la sfârșitul vieții, crescând
copiii fraților și ai nepoților. Eram elev și îmi amintesc că ne-a spus
profesorul de limba română, licențiat în filologie:
,,- Eu n-am citit atâtea cărți câte a
citit femeia aceasta!”
Se referea la domnișoara Grigorița, care
tocmai trecea pe lângă curtea școlii.
O înălțare și o cădere, un destin frânt,
ca atâtea altele de la vremea aceea!
(O nuntă de pomină, în ,, Datina",
Tr. Severin, an. VI(1994), nr.
1049(19 -20 mart.), pp. 2-3; în vol.
Al. Stănciulescu-Bârda, Istoria
clipei, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 1999, pp. 193-195; în vol. Inima mamei, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, 2002, pp. 86-87).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
IDEILE
Sfantul
Nectarie al Eghinei
Ideile se disting ca sensibile si
abstracte, în acord cu obiectele din care sunt deduse; de asemenea, acestea se
împart în: teoretice, morale si sentimentale; din ideile abstracte se nasc: a)
ideile teoretice, anume cele despre nemurire, sfintenie, fericire s.a., b)
ideile morale, cele ale dreptatii, virtutii, evlaviei s.a., c) ideile
sentimentale, cele ale frumosului, binelui, adevarului, desavârsirii. Omul îsi
rânduieste viata, actiunile, faptele în raport cu aceste idei. Acordul cu aceste
idei poarta numele de stare ideala si subliniaza faptul ca fiinta care o
respecta pe aceasta e spirituala, pe când dezacordul fata de aceasta stare
apartine realitatii imediate sau se afla sub imperiul poftei si-l defineste pe
adeptul acesteia drept o fiinta materiala; de aceea si faptele si stiintele
sunt cu adevarat stiinta si arta când au o dimensiune ideala; daca sunt lipsite
de aceasta sunt [pur si simplu niste] experiente si munci pline de cazne, asa
cum sunt activitatile animalelor, de exemplu ale castorului, maimutei si ale
celorlalte patrupede si pasari, a caror viata se afla sub semnul realitatii
imediate, adica supusa poftei si redusa la materialitate si moarte.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 70-71
NECUVIINTA
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Cine este necuviincios cu oamenii va fi
necuviincios si cu Dumnezeu. Respecta în om chipul lui Dumnezeu, maretia si
splendoarea sa nepretuita, rabda cât poti de mult greselile si ratacirile
omului cazut, pentru ca si Domnul sa ti le rabde pe ale tale. Vrajmasul
neamului omenesc si al lui Dumnezeu, nefiind în stare sa-si verse rautatea
asupra lui Dumnezeu, cauta cu orice chip sa si-o verse asupra omului – chipul
lui Dumnezeu – si, o data cu aceasta, toate gunoaiele sale: întunericul,
trufia, invidia, pe care le-ar dori intrate în om. Respecta omul, mântuieste-l,
pazeste-te si pe tine însuti, nu te enerva, nu fi rau, pizmas, nu ofensa, nu
minti, nu curvi, nu fura...
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 250
Negocierea
Nu știu exact ce vârstă aveam. Oricum, nu
eram la școală. Atunci am avut ocazia să fac prima mea negocierea cu
cineva. Am făcut-o cu mama. De prânz am
fost cu dânsa cu vitele pe la Bucium. Tăticu era la cosit pe undeva pe la
fermă. La vremea cuvenită am venit cu vitele acasă. Pe drum am găsit un cerc și
niște bucăți de fier. Mare bucurie! Aveam cu ce să mă joc, mai ales că jucării
propriu-zise nu aveam. Mămica a muls vaca, pe Stela, o vacă albă, bună de
lapte, pe care i-o dăduseră părinții de zestre. A făcut apoi mâncare. Între
timp, eu mă retrăsesem între polată și cuptor, la rădăcina unui iagud și acolo
construiam câte toate din fiarele pe care le adunasem acolo ca o comoară de
mare preț. Eram atât de absorbit de jocul
meu, că puteam foarte bine să stau până seara nemâncat. Când totul a fost gata,
mămica mi-a spus:
,,-Gelule, hai la masă, că-i gata!”
,,- Vin acu!” i-am răspuns eu, continuându-mi jocul.
Mama se grăbea. Trebuia să mă culce pe
mine și apoi să ducă mâncare lui tăticu la cosit. Între ei relațiile erau
tensionate. Bunicul de pe tată avea grijă să alimenteze această stare
conflictuală. De câte ori avea prilejul, îi spunea lui tăticu:
,,- Vezi, mă, nenorocitule? Dacă ai fi
luat-o pe aia, care ți-am spus eu, acu ai fi boier! O luași pe sărăntoaca asta!
Acu muncește, fire-al dracului, până oi da cu capul sub tine!”
Trei ani cât fusese tăticu în armată,
mămica șezuse cu socrii. O trimiteau noaptea cu vitele în Bremăna, o băteau și
de multe ori o alungau, să se ducă la tată-său la Colibași,
,,- Că nu ești tu de nasul copilului meu!”
O scoteau pe poartă cu bocceaua de haine
și cu Stela de funie și o ocărau, ori o zburătureau cu pietre. Doar când Lilica
lui Titu Bobaru, vecina, își lua inima în dinți și striga în gura mare
,,- Lăsați, mă, femeia în pace, fireți-ai
dracului de nenorociți!” atunci se
calmau, de teamă să nu audă satul.
Cu cât mă striga de mai multe ori, cu atât
răbdarea mamei ajungea la limită. Eu continuam să mondănesc acolo sub iagud la
,,jucăriile” mele. Parcă niciodată nu fusesem mai absorbit ca atunci de
preocuparea mea. La un moment dat, mama s-a slobozit spre mine. Nu mă bătuseră
niciodată, dar le știam de frică. Parcă un arc m-a propulsat, căci am țâșnit
dintre fierotenii și pe-aici ți-e drumul. Am reușit să ies pe poartă. Mama după
mine! Am coborât pe uliță. Eram desculț și bolocrac, adică numai într-o
cămășuță lungă, fără pantaloni. Mi se vedeau doar picioarele cum aleargă. Nu-mi
mai era teamă de mărăcini, de cioburi de sticlă. Tot credeam că doar mă sperie
așa, puțin. Mama însă era prea supărată.
Am luat-o pe Portiță, o altă uliță ce
dădea în Vârtoape. Mama după mine. Era
înaltă și mare în pas, dar nici picioarele mele nu se lăsau mai prejos.
Scăpărau, nu alta! Atâta cât ieșeau de sub cămașă, păreau o rotiță, care se învârtea
la turație maximă. Am trecut pe Vârtoape ca glonțul și am ajuns la Nuci. Aici
era un șanț în locul Licurei. Azi e ogaș. Acolo am găsit prilejul să-i arăt ce
știu. Săream dintr-o parte în alta ca un ied, o ,,fentam”, cum văzusem că
făceau copiii mai mari, când se jucau ,,de-a prinselea” pe drum. Mama obosise,
transpirase. Din când în când îmi spunea cu glas rugător:
,,- Gelule, stăi numai un pic, să-ți dau o
palmă, să mă răcoresc! Nu-ți dau mai mult!”
O palmă nu ar fi fost cine știe ce, dar
dacă puteam să mă feresc, de ce să nu vrea face-o! Cu cât încercările de a mă
prinde dădeau greș și oboseala își spunea cuvântul, mama se ruga de mine tot
mai insistent. La un moment dat a izbucnit în plâns, parcă toate necazurile ei
se revărsau atunci peste marginile paharului.
,,- Gelule, te rog frumos, stăi să-ți dau
o palmă, că simt că plesnesc de supărare. Hai, că mâine mă duc la oraș și
ți-aduc bomboane!”
He - hee! Mărise prețul! Și, totuși,
bomboane-bomboane, dar să te lași să-ți dea o palmă, nu era așa simplu. Nu, nu
puteam accepta.
La un moment dat, mama a renunțat să mă
mai fugărească, s-a întors și a plecat plângând spre casă. Îmi părea rău că o
făcusem să plângă. O iubeam mult și n-aș fi vrut să se ajungă acolo. Nu puteam
înțelege nici eu de ce n-o ascultasem, de ce fugisem atâta. Am luat-o pe potecă
după dânsa, m-am apropiat ușor-ușor, fără să mă simtă. Am ajuns-o și am luat-o
de mână. Plângea și dânsa, plângeam și eu. Nimeni nu putea să spună cine este
învingătorul și cine este învinsul. M-a luat în brațe și m-a sărutat. Mi-a
șters lacrimile și mi-a spus:
,,- Hai, nu mai plânge! Când mă vezi
supărată, nu mai mă necăji și tu, că sunt eu destul de otrăvită! Hai să-ți dau
mâncare, că-i târziu! Mă așteaptă și amărâtul ăla, n-o mai putea să tragă cu
coasa!”
Așa s-a terminat prima mea negociere.
(Negocierea, în ,,Scrisoare pastorală”,
an. VIII(2020), nr. 193, pp. 4-5; în vol.
Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. V, 2012, pp.
561 – 564; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Amintiri din paradis,
Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2014, pp.
70 – 72; în ,,Datina”, an.
XXVI(2016), nr. 6622(9-10 apr.),
p. 4);
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
Răsplata
olimpicului
Eram profesor la Liceul Economic din Tr.
Severin. Cea mai bună clasă din școală era clasa a XI-a B, unde era dirigintă
regretata Doamnă Prof. Maria Untaru.
Dânsa era profesoară de limba română. Puțini profesori am întâlnit, care
să pună atâta suflet în ceea ce făceau în școală. Cercuri literare lunare,
uneori bilunare, cărți scrise de elevi, revista de literatură a
școlii(,,Mercur”), participări la tot felul de concursuri, unde elevii săi
făceau față cu brio, emisiuni la radio și televiziune, colaborări la diferite
publicații din țară și multe altele erau doar câteva dintre laturile unei activități bogate și febrile,
pe care o desfășura cu totală dăruire. Aș putea s-o asemăn cu Theodor Costescu,
cel despre care Nicolae Iorga spusese cândva:
,,-Lăsați-l să intre, că ăsta e în stare
să moară pe scările ministerului pentru școală!”
Clasa Doamnei Maria Untaru era perla
școlii. Parcă erau aleși pe sprânceană, unul și unul, care mai de care. Îți era
drag să te duci la clasa respectivă. Ca profesor, simțeai că zburai. Erau copii
cu o cultură generală bogată, cu multe cărți citite. Îți adresau întrebări
peste întrebări, lecțiile deveneau pe nesimțite adevărate probleme, atât pentru
elevi, cât și pentru profesor. Nu știam când trece ora. Fiecare lecție era ca
un vis frumos. Aproape fiecare elev din clasa aceea se putea lăuda că publicase
ceva, că are manuscrise, că urmase sfaturile și îndrumările Doamnei.
A avut loc Olimpiada de Limba Română. Una
dintre elevele de la clasa a XI-a B a ajuns în faza finală și a ieșit a doua pe țară. Era un rezultat amețitor, mai
ales că liceul nu avea profil umanist, ci era axat pe discipline exacte, în
special pe matematică, economie, afaceri. Doamna Maria Untaru era, într-adevăr,
un om fericit. La câteva zile după olimpiadă, a intrat în cancelarie tristă. Pe
obraz îi curgeau două fire de lacrimi. S-a așezat lângă mine pe un fotoliu.
Eram în relații foarte bune. Participam la cenaclurile literare, la care
vorbeam întotdeauna, prezentam diferite cărți, colaboram la revista și cărțile
editate de dânsa, făceam schimb de cărți. Mi-a spus plângând:
,,- Sunt complet decepționată, părinte! Nu
mai găsesc argumente și nici cuvinte să-mi încurajez copiii să învețe. Nadia B.
este olimpică. A luat a doua la faza națională și a primit ca premiu… trei sute
de mii de lei. O întrebai ce vrea să-și cumpere cu ei. Îmi spuse că vrea să-și
cumpere o ramă la ochelari, că de două luni i s-a rupt cea veche și n-a avut
bani pentru alta nouă! Să primești pentru un asemenea rezultat bani cât să-ți
poți cumpăra o ramă de ochelari, mi se pare strigător la cer!”
Sărmana fată! O știam bine. Era orfană de
mamă. Tatăl era bețiv. Mai avea doi frați mai mici, cărora ea le era și mamă,
făcând tot menajul pentru casă. Era premiantă în clasă. Mă întreb, câte mii de
ore de muncă a necesitat un asemenea rezultat pentru copilul acela aproape
strivit de truda de zi cu zi. Și totul pentru o ramă de ochelari…!
(Răsplata olimpicului, în ,,Scrisoare
pastorală”, an. IX(2011), nr. 209, pp.
2-3; în ,,Epoca”, 2011, nr. 7(iul.),
ediție on-line( http://revista-epoca. com); în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, vol. VI, 2015, pp. 144 – 145;
în ,,Datina”, Tr. Severin,
an. XXVI(2016), nr. 6660(10 iun.), p. 4).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
Dragoste
și dezmăț
Zoe
Dumitrescu Busulenga
...Nu am prejudecati de nici un soi, dar
felul in care ne purtam ucide frumusetea. "Trupul este cortul lui
Dumnezeu", a spus Pavel. Ce facem noi cu el? Îl expunem, ca pe o bucata
oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e si ceea ce s-a intamplat cu relatiile
dintre femei si barbati. Dupa parerea mea, aici s-a savarsit o crima. Fiorul
primei intalniri, dragostea, asteptarea casatoriei, toate astea au disparut. Ce
se intampla cu noi? Eram un popor de tarani cu frica lui Dumnezeu. La sat inca
s-au mai pastrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bantuiti de patima carnii
care se expune. Nu se vorbeste urat, si asta e bine. Mantuitorul este in noi, e
lumina necreata, si noi il pironim cu fiecare cuvant al nostru, rau sau murdar.
PANZA
DE PAIANJEN
Sfantul
Simeon din Dajbabe
În fata unui stup, paianjenul îsi întinde
adesea pânza, în vreme ce în fata faptelor bune, satana întotdeauna pune
ispite.
Sfantul Simeon din Dajbabe, The Orthodox
Word, nr. 271-72, traducere de Laura Marcean, Ed. St. Herman, Platina, SUA,
2010, cap. Selected Verses from the Treasury of St. Symeon’s , p. 37-53.
Nostalgii
Mă duceam în fiecare an la nedeie în satul
acela. Aveam rude și prieteni și ziua de nedeie era uneori singura din an în
care aveam timp să-i vizitez. Așa am făcut și anul acesta.
Trecând pe drum am văzut o bătrână
zbârcită și cocârjată, cu o plăsuță într-o mână și un
toiegel într-alta. Se oprea la câte o poartă, se uita lung înăuntru, uneori
ședea pe câte o bancă, apoi pleca mai departe. Avea o demnitate a ei, pe care o
puteai observa cu multă ușurință.
O cunoșteam nițel. Știam că nu-i din satul
acela. Am intrat în vorbă. Venise cu
noaptea în cap, se dusese mai întâi la cimitir să-și tămâieze morții. Acolo
erau părinții, moșii, frații și multe alte rudenii ale sale. Vorbise cu fiecare
în parte, le ,,cântase” durerile și le povestise necazurile, într-un cuvânt, se
răcorise în adâncul sufletului ei. Plecase apoi pe cărări ocolite, pe văile pe
unde copilărise și fetise înainte de a se căsători. Numărase firele de iarbă de
pe poteci, frunzele și florile, retrăise în câteva ceasuri mulți ani de
tinerețe. Revenise apoi în sat. N-o mai cunoștea nimeni pe bătrână. Ea se
așezase acolo, la poartă, și plânsese îndelung și iarăși depănase
amintiri demult uitate, reînviase zile și clipe fericite, în care viața ei se legase de casa aceea, de pomi, de garduri,
de pietre.
Nu mai putea înțelege lumea de acum și
nici lumea n-o mai înțelegea pe ea. Plecase din poartă în poartă nu ca să
cerșească. Nu-i trebuia nimic, nici de mâncare, nici de băutură, ci doar îi
plăcea să retrăiască anii tinereții ei.
La fiecare poartă, la fiecare casă fuseseră cunoscuți de-ai ei de altădată,
fiecare avusese povestea vieții lui, pe care bătrâna o dusese ca pe o povară
de-a lungul anilor. Nu mai erau oamenii de altădată, nu mai erau obiceiurile de
atunci, nici cântecul, nici râsul, nici portul și nici vorba..… Doar aerul,
apa, pietrele și lacrimile semnau cu cele de atunci.
A plecat bătrâna mai departe, căci dăduse
către seară și mai avea încă mult de mers ținea cu tot dinadinsul să petreacă
cu fiecare dintre cei ce mai erau doar în sufletul ei, conștientă fiind că după
ce avea să se ducă și ea dincolo, uitarea se ca așterne peste lumea ei de
altădată.
Am privit cu ochii lăcrimați cum se
depărta șchiopătând, purtând în cârcă ani și amintiri, ca o zână înlănțuită de
vrajă, ca însăși Tradiția.
(Nostalgii, în vol. Chipuri și icoane, Malovăț, Editura Parohiei
Malovăț, 1995, pp. 7 – 8; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Istoria clipei, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”,
1999, pp. 64-65).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
INALTAREA
CASEI
Sfantul
Nicolae Velimirovici
Oamenii care-si zidesc viata pe credinta
în Hristos ca pe o piatra, sunt numiti în Evanghelie întelepti, iar aceia care
si-o zidesc pe nisip, neîntelepti. Zidirea celor întelepti va ramâne în veac,
iar zidirea celor neîntelepti se va sfarâma sub suflarea vânturilor si se va
prabusi. În vechime au fost oameni lepadati de Dumnezeu, care s-au gândit sa
ridice un turn pâna la cer. Ei chiar au început sa zideasca acest turn din
caramida, însa Domnul a nemernicit zidirea lor, pentru ca nu avea temelia pe
piatra, pe piatra credintei, ci era asezata pe nisipul miscator al necredintei.
Altfel vorbind, ea era întemeiata nu pe credinta în Dumnezeu, ci pe credinta în
om. O astfel de lucrare s-a surpat atunci si întotdeauna se va surpa, daca nu
este începuta în numele adevaratului Dumnezeu si pe temelia credintei întru El.
Nisipul, în acest caz, este simbol al netrainiciei, al slabiciunii.
Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri si
semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009, p. 33
Apostolii
Ortodoxiei în Japonia:
un
român şi un rus
Misiunea ortodoxă în Japonia a fost
începută în 1871, de arhimandritul rus Nicolae Kasatkin, cel care astăzi e
cinstit ca sfânt, şi căruia i s-a alăturat arhimandritul român Anatolie Tihai.
Cei doi sunt consideraţi apostolii ortodoxiei în Japonia, căci evanghelizarea
acestui tărâm li se datorează. Arhimandritul Anatolie Tihai s-a născut în
1839, la Noua Suliţă, judeţul Hotin. A absolvit Seminarul Teologic din
Chişinău şi Academia Teologică din Kiev, s-a călugărit în 1865 şi a fost
hirotonit ierodiacon, la Mânăstirea Zografu din Sfântul Munte Athos, unde a
vieţuit timp de patru ani, învăţând limba greacă şi pictura bizantină. Din
1872, s-a mutat în Japonia, la invitaţia părintelui Nicolae Kasatkin. A învăţat
limba niponă, în care a predicat cu mare talent oratoric şi căldură
duhovnicească, aducând la ortodoxie mii de japonezi, şi în care a făcut
primele traduceri de texte ortodoxe. Lucrarea misionară l-a purtat pe
părintele Anatolie la Hakodate, Osaka şi Tokio, locuri în care a deţinut
diferite demnităţi bisericeşti. S-a întors în Rusia, în 1890, unde a şi
murit, trei ani mai târziu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu