ARTA PURĂ – POEZIA CREȘTIN-ORTODOXĂ
(partea a II-a)
„Mă gândeam că, odată și-odată, voi scrie cărți
și acestea se
vor citi, pomenindu-mă și pe mine,
vreodată, cineva și că, păstrându-se la
o parte de
timpul ruinător,
poate nu voi muri de tot.”
(Artur Gabriel Silvestri)
Două sunt tărâmurile care trebuie
străbătute pentru a descoperi geniul unui mare artist: itinerarul suferinței și
al iubirii. Întregul său destin se află comprimat între Cerul strămoșilor și
pământul străbun, între frumusețea artei, a naturii și armonia absolută a
sublimului divin.
Sinele său e o cheie harică prin
care deschide Corola frumuseții creației în desăvârșirea și vastitatea ei, ce-i
va fi cumpănă și înțeles vieții jertfelnice întru Dumnezeu și întru Neam.
Suflet năpădit de seraficul cer,
de astrele protectoare muzei Euterphe, poetul creștin ortodox dacoromân își
închină poezia unei confesiuni profunde, căreia slova sa îi dă adeseori grai, de profundis clamavi, un mod sigur,
singular și infailibil de comuniune a stărilor sale sufletești.
TOTU-I
IUBIRE
„Privește/ Cum zburdă iubirea/ în fulgi de ninsori./ Privește ce trist
se topește/ Când se pierde cu firea,/ Privește în firul de iarbă/ cum crește,/
Privește cum se leagănă-n salbă.// Prin livezile-n fiori./ Ascultă/ Cum cântă/
în corzi de viori,/ Ascultă cum geme când curge/ Prin sânge,/ Ascultă cum
plânge/ Când plouă cu rouă/ Pe flori.” (Ernest Maftei,
Autografe, Ed. Sânziana,
București-2007)
Tentația lirismului pur, pentru
poetul religios este marea ispită celestă, antrenată de fluxul energiei
spirituale, proiectat asupra bogăției potențiale a cuvântului ales, a slovelor
măiestrite, care devin o permanență, un epifenomen ce va topi fundamentul
filosofic în mirabila substanță a fenomenului creștin ortodox, ademenitoare
frumuseții de orice fel și îndeosebi artei sacre, ale cărei unde, forme, culori
sunt trezite, cultivate și înălțate de tot ce este FRUMUSEȚE...
DOAMNE, NU TE ÎNDEPĂRTA
„...Doamne, nu ne părăsi!/ Am batjocorit
slava Ta/ Am mințit și am iubit deșertăciunea,/ Dar știm/ Că numai la Tine este
scăparea./ Ne ești Tată și ne ești Mamă/ Și dacă ne-ai făcut din iubire/
Scoate-ne la loc larg/ Din strâmtoarea vâltorii.//... Tată!/ Pentru ce stai așa departe de noi/ Și-l laș pe tâlhar/ Să
atace ca fiara-n cărările dosnice?!/ Nimicește, Doamne, buzele lingușitorilor/
Și limbile care vorbesc cu trufie./ Ocărăște pe frații/ Care își iau toată
partea/ Doar din lumea aceasta...// Fă să se clatine temeliile munților/ Și să
învolbureze apele mărilor,/ Și vom alerga la Tine,/ Din iubirea Ta/ Ne vom urca
singuri pe cruce/ Și singuri ne vom reteza/ Uscăciunile sufletului nostru.//
Doar atunci/ Ne vom aminti de câmpurile/ În care am aruncat semințele/ Primăverilor
noastre,/ Iar Toamnele împăcării/ Vor rodi din nou.”(Dorel Vișan, Cântece pentru glas și toacă, Ed. Șc.
Ardeleană, Cluj-Napoca)
Poetul creștin-ortodox dacoromân
trebuie să fie pe lângă geniul creativ, o conștiință vie, o personalitate
complexă, un Sacerdot al Patriei, al Cetății, al Bisericii, un Profet permanent
preocupat de har, de creație, de luptă, de jertfă, de iubire, de adevăr, de
libertate, de trecut, de prezent, de viitor, de cultură, de spiritualitate,
circumscrise naționalismului, românismului pur.
A fi ROMÂN în adevăratul sens al
cuvântului, adică, sacru și etern, trebuie să rămâi Român!
Despre conștiința Românului viu ne-a grăit/ grăiește
părintele-poet mucenic Daniil Tudor.
„A fi
Român nu înseamnă numai a te fi născut pe acest pământ printr-o fericită
împrejurare, a vorbi românește, a purta ițari sau a fi ministru.
Român nu poate fi decât acela
care este o conștiință pururea românească, cel ce se face pe sine lumina și mărturia de fiecare clipă a acelui
suflet profund, secular și nemuritor care este sufletul poporului nostru.
Poporul, în chip firesc, este inconștient și fiecare om care compune poporul nu
se poate cunoaște pe sine însuși, precum nu poate cunoaște nici pe ceilalți
oameni prea bine. Lumina istoriei trăite
ne poate da însă o conștiință patriotică clară, ceea ce înseamnă să ai în inima ta, în orice clipă, icoana
ei vie, să o ai în sufletul tău, în sângele tău așa cum ea, patria, te are pe
tine, te stăpânește cu fiecare fărâmă de pâine pe care o mănânci, cu pumnul de
apă pe care îl bei, cu soarele și praful care te învăluie.” (Sandu Tudor, Credința, nr. 304/ 4 Decembrie 1934)
OMUL CU
HARFĂ
„Spre oglinzi,
spre inimi , larguri, spre somnul scut din cer,/ pe argintăria harfii, visul,
degete mi-l frâng,/ străvezii suiri de sunet, „fuga” ploilor ce plâng/ presimțirile din peșteri, Evul Omului stingher.//
Luna mare-n crucea vremii, prin răsunet să opresc,/ ca din cupa ei de ceară,
mierea de mir pe văzduh/ să răstorn cu zvon de strună, sub botezul nefiresc/ să
zăriți prin smalț de aur fața semnelor de duh.” (Sandu Tudor,
cf. Mihai Rădulescu, Sandu Tudor și
Floare de Foc, Ed. Panaghia, Vatra Dornei-Suceava, 2008)
Poetul religios dacoromân este cel
dintâi chemat de nație și de cer, prin har și spirit metafizic, dar și prin
propria sa jertfă mistică, să redeștepte conștiința contemporanilor săi, să
renască spiritual poporul, să fie un cărturar rafinat, totdeauna un dascăl
modelator de conștiință, să aibă chip profetic, să reîncreștineze veacul său,
prin viziunea acelui „ev mediu ceresc.”
CER ÎNCERCAT
„Pământul tău e cer,/ țară cu fiecare sărut mai frumoasă./ Totul a fost
puternic – dezolare, speranță/ pururi trăim sub un cer încercat.// Permanența
noastră: OMENIA/ Adevărul nostru: PERMANENȚA.// N-am făgăduit nimănui niciodată pămîntul acesta.// Pe noi ne veți găsi tot aici și peste
20.000 de ani/ tot aici soarele va vorbi cu munții și apele/ aceleași
lucruri și locuri vor nedumeri popoarele umbrei joase,/ multe seminții vor
pietrui proverbele noastre cu oase.// De partea cealaltă a gunoiului de vorbe,/
părinții noștri ne meniră libertății./ N-am
făgăduit nimănui niciodată destinul.” (Ion Caraion, Poeții după Gratii, vol. 2, coord.
Constantin Aurel Dragodan, Arhiva
Asociației fostilor deținuți politici din România, 1993)
Poezia religioasă dacoromână – Potirul cuminecării
lirico-filosofico-teologice este o mare FEREASTRĂ, larg deschisă spre spiritualitatea
ortodoxă, prin rodul înfrățit, pârguit, bogat al căutării, al aflării și al
întâlnirii poetului cu Dumnezeu – POETUL FRUMUSEȚII absolute.
Încurajată de această sacră
întâlnire, POEZIA religioasă se aprinde într-o cântare diafană, prinzându-se
într-un fascinat joc al cuvintelor, slăvind astfel, Taina Mirelui,
Dumnezeul–Cuvânt!
Poetul se primenește sufletește,
se smerește și se roagă pentru miricele sale ființe – cuvintele. El trebuie să le scoată din opacitatea lor, să nu aplice
metoda comună a confraților laici ori atei, care manipulează instrumente
ingrate, ci să le purifice de
banalitate și de mistificare, pentru ca să scoată aurul pur al cuvintelor. „În
căutarea și întâlnirea lui Dumnezeu, poetul se deosebește de ceilalți oameni
prin efortul de a afla cuvintele
potrivite, pentru a le exprima.
Poate și în aceasta este ajutat în mod deosebit de Dumnezeu, chiar silit de El
să stăruie în acest efort. Lumina din alt plan, care i se descoperă, îl ajută
pe poet și îl silește poate, prin intensitatea ei deosebită, să aleagă și să
îmbine cuvintele.” (Lidia Stăniloae,
Intâlnire cu Dumnezeu, Ed, Trinitas
Iași, 2003, p. 13)
Reușita îmbinării armonioase a
cuvintelor care vor preface POEZIA, într-o frumoasă MIREASĂ lirică, se face
prin aurul aprins al Poetului, în focul iubirii de Patrie, de Biserică,de marii
Înaintași.
ȘTEFAN
„O,
munții i-am preface în silabe,/ ca-n ei, imponderabil și tărie/ de transparență
scrisă-n veșnicie,/ să crească în cuvintele prea slabe.// În buciume de ne-am
preface versul,/ oceane de sonorități să poarte,/ comoară, numele ce n-are
moarte,/ oceane să inunde universul.// Măria-Ta, oare-ai pierit vreodată?/ Din
flăcări, altă flacără s-aprinde,/ nu-i gropniță să poată-a te curprinde/ și
piatra ei mai viu ni te arată.// Ci te ridici cu negura din vale - / molizii te
cunosc, te știe huma/ că limpezi sună pașii tăi și-acuma/ și ne-ocrotești cu
umbra spadei tale.” (Lidia
Stăniloae, Intâlnire cu Dumnezeu, op.
cit.)
Întâlnirea Poetului creștin
dacoromân cu Dumnezeu – Cuvântul – Izvorul divin al cuvintelor, face să pogoare
asupra sa, harul, energia necreată care îl inspiră, iar prin vibrația
rugăciunii de foc, prin vibrația trăirii se înalță serafic, se înfrumusețează, se
românește, se îndumnezeește!
Întru frumusețea cuvintelor,
poetul trebuie să îmbrace frumusețea sa spirituală, din Frumusețea lui Dumnezeu–Dragostea
și din frumusețea Neamului–Iubirea, rămânând ROMÂN!
„A fi Român nu însemnă să ai numai un șir de părinți ce au devenit
țărână, care azi dispăruți s-au amestecat cu pământul. A fi Român nu înseamnă
numai să ai toate drepturile și hrisoavele care să-ți dea mândria de a trăi
slobod după capul și interesele tale, o viață la întâmplare. A fi Român însemnă să ai în inimă gândul și
veghea limpede a datoriei celei mari, care îți spune că nu te-ai născut numai
pentru tine însuți, ci pentru a păstra, cu fiecare clipă a ta, ceva mai mult
decât tine și toți la un loc, focul de duh al neamului.” (Sandu Tudor, op. cit.)
ARCA NEAMULUI
„De unde ne-a venit frumoasa limbă?/ Poate-au adus-o îngerii din rai./ În
volbura de vremuri ce se schimbă,/ E dar
nepieritor al nostru grai.// Croit pentru descânt și rugăciune,/ Căci
neamu-ntreg, în drumu-i lung și greu,/ A stat și pe tăpșane și-n genune/ De
vorbă îndelung cu Dumnezeu.// El vine din adâncuri de milenii,/ Și-i limpezit
în rouă pe ogoare./ În bătălii l-au oțelit oștenii,/ Iar preoții-l sfințiră în
altare.// Șoptitu-l-au în clipe fericite/ Îndrăgostiții nopților cu lună;/ Din
preajma vetrei, mamele iubite/ L-au legănat cu pruncii împreună.// L-au șlefuit
prin veacuri cronicarii/ În zile de răgaz ori de furtună;/ L-au îmbrăcat în
cântec lăutarii,/ Când sufletul ardea de voie bună.// Când încetau jelanii și
suspine/ Și teama de cum ne va fi destinul,/ Iar glumele, în suflete senine,/
Fierbeau cum fierbe în budane vinul.// Așa
e graiul, lacrimă și glumă,/ Poruncă
și iertare, rând pe rând,/ Nor
luminos, tălăzuită spumă,/ Pământ al brazdei, reavăn, fumegând.// E chiotul
prelung de veselie/ La-ntoarcerea întâiei rândunele,/ Și vuietul de codru-n
vijelie,/ Și freamătul de spice prin vâlcele.// E mângâierea mamei truditoare,/
Povestea îngânată pe-nserat,/ E dorul care mistuie și doare/ În lipsa unui fiu
îndepărtat.// E poznă de odrasle fără minte/ Și-a vechilor
proverbe-nțelepciune,/ E bocet scurs de lacrimi la morminte/ Și suflet adunat
în rugăciune.// Îți mulțumim, umili, Stăpâne Mare,/ Că ne-ai trimis din cer
comoară vie,/ Primește-a noastră binecuvântare:/ Mărire Ție-n veci, mărire
Ție!” Scrisă
în temniță la Craiova, în anul 1950. (Aurelian
Bentoiu, Zări și Zodii – Poezii din
Închisoare, Fundația Academia Civică, București, 2001)
Poetul religios dacoromân a fost/
este ales de Mântuitorul HRISTOS, pentru lumina-creație, care să devină la
rândul său, pentru nație, neam, popor și lume o CĂRARE –CANDELĂ de lumină!
Literatura religioasă dacoromână – Patristica sacerdoților mistici
nu este expresia directă sau indirectă au unui moment râvnit, provocat, ci
sinteza unei Tradiții milenare a Frumosului!
Silabele muzicale au pe portativul
sunetului o cromatică a ritmului armonios în care jocul măiestrit al
consoanelor tresaltă ca o vrăjită horă de călușari olteni în vreme și peste
vremi.
E VREMEA, DOAMNE
„Sub
brazda grea sămânța dormitează/ cum fuse aruncată-ntâmplător,/ de-același sfânt
cu conștiința trează,/ țăranul-Rege
blând și răbdător.// În marea lui blândețe și răbdare,/ așteaptă, Doamne, sfinții să-i trimiți,/ să
facă-un cânt urmat de o strigare,/ așa cum știe el de la părinți.// Să cânte
sfinții și să facă dansul/ acela legănat și sacadat,/ și-n cercuri-cercuri
potrivească-și pasul,/ să fi Tu, Doamne,
în cântec lăudat.// Acesta-i dansul ce-l așeaptă glia/ și îl așteaptă reavănul
pământ,/ cu el își face bobul cununia,/ prin el sămânța iese din descânt.// E
vremea, Doamne, timpul iată cere,/
să poruncești semințelor să iasă,/ cum ies și morții-n noaptea de-Nviere,/ și
îi întorci în fiecare casă.” (Ovidiu Vasilescu, Parabole, Ed. Cartea Românească – 2005)
Căutarea, așteptarea împlinirii,
setea întâlnirii Poetului cu POETUL absolut, crează o tensiune maximă, un fior
adânc, o vibrație de foc a pâlpâirii cugetului dincolo de spirit, dincolo de
simțire, dincolo de o tulburătoare limpezire a viului transcendent. Toată zarea
creației lirice palpită de arpegiile misterului, de simfonia celestă a Tainei
cuminecată în sublimul naționalist!
Vocația și misia poetului creștin
presupune ca oriunde în cer și pe pământ să rămână ROMÂN!
„A fi român înseamnă deci, să
porți în tine sufletul de veci al românismului, sufletul istoric viu, cu care
ai văzut născându-se, propășind, mărindu-se și înfrumusețân- du-se cetăți, mănăstiri, fapte și opere ale
spiritului.” (Sandu Tudor, op. cit.)
Poetul religios dacoromân, plămadă
de pământ și cer este conștient și bucuros cât de mult datorăm Atotcreatorului,
poate chiar totul, pentru viața care ne-a dăruit-o imprimată cu Chipul Său, în
care se reflectă Albastrul serafic și verdele brocart al pământului, cu toate
frumusețile lor, cu mama care leagănă pruncii în cântece de dor pogorâte de
Sus, cu tatăl-țăran care ară țarina pentru hrana odraslelor din casă, cu satul
veșnic străjuit de jocul și veselia copiilor zburdalnici și goi, care tulbură
ulițele capacilor în care roiesc măiastrele păsărele.
Satul românesc este sau
sigur a fost o entitate paradisiacă!
Aici s-au născut pe rând, veșnicia,
libertatea, natura, arta, muierea, țăranul, cântarea, familia, copilăria,
jocul, frumusețea, credința, biserica, obiceiurile, tradiția, basmul, legenda,
doina, răbdarea, munca și poezia.
Arta populară izvorăște și respiră
aerul, apa și soarele SATULUI, astfel că prima rapsoadă a fost Muierea țăranului, iar el, primul POET.
Așadar, artistul-poet-țăran este
sinteza SATULUI său!
Alexandru Vlahuță, vrednicul fiu valah al Tutovei moldave s-a mândrit cu noblețea de țăran-poet. „Sufletul lui se va umple de seva puternică a vieții satului său; el va
căta blînd și iubitor în juru-i și va vedea pe cei umiliți și nedreptățiți, va
pipăi rănile societății, va vedea relele și dezordinea lumii și vieții de
acum... Versul lui va răsuna ca o
trâmbiță de luptă!” (A. Vlahuță, Versuri
și Proză, Ed. Eminescu, București-1981, p. 9)
ANANGHIE
„Greu la deal, și greu la vale,/ Nu-s
bucate, nu-s parale,/ Toți sunt ififlii (lefteri)./
Negustorii n-au afaceri,/ Preoții n-au cununii,/ Moașele n-au faceri.// „Biruri noi!” guvernul strigă,/ Iar
țăranul: „Mămăligă!”.../ Nu-s
parale, nu-s:/ Ce mai plănuiți palate/ Și orașe ca-n Apus!/ Știți voi ce-i la
sate?// Lanurile-s părăsite:/ Nici imaș nu-i pentru vite,/ Apele-au secat./
Goi, flămânzi, copiii zbiară./ Gospodarii au plecat/ În lume, să ceară...// Nu
mai are cum țăranul/ Din pământ să scoată banul,/ Vouă să vi-l dea./ Foametea
de pe la sate/ Va să vie să mai stea/ Și-n cele palate!” (A. Vlahuță, op.
cit.)
Nu credeți că această poezie a
fost scrisă ASTĂZI ?!
Blestem sau profeție ?!
Poezia religioasă dacoromână e o
cântare de dor și o încântare de duh, o figurare de har și o transfigurare de
sine, o străbatere de lumi și o întoarcere Acasă, o zărire de zări și o
tresărire de aștri, o facere profană și o prefacere profundă, o scară
filocalică și o sacră isihie.
Și în toate aceste ARMONII -
ANTINOMII să ardă continuu Rugul nemistuit al bravului erou, ROMÂN!
„ A fi Român înseamnă să fi
apărat conștient, fără încetare, de-a lungul veacurilor, cu îndârjire, cu
răbdare, cu înflăcărare, cu sfințenie, comoara de lumină dăruită omului acestor
meleaguri de Bunul Dumnezeu. A fi Român înseamnă a sluji neabătut, în vremuri
de slavă, ca și în vremuri de durere și umilință.” (Sandu Tudor, op. cit.)
GRAIUL
NEAMULUI
„Fie-a voastră-ntreaga țară,/ Și
de cereți, vă mai dăm,/ Numai dați-ne graiul/ Neamului” - Și se sculară/ Să
ne vremuiască traiul/ Cîți dușmani avem pe lume!/ Graiul ni-l cereau anume,/
Să-l lăsăm!// Dar nestrămutați strămoșii/ Tot cu arma-n mîini au stat:/ Au
văzut și munți de oase,/ Și de sânge rîuri roșii,/ Dar din țara lor nu-i scoase/
Nici potop și nici furtună./ Graiul lor de voie bună/ Nu l-au dat!// Astăzi
stăm și noi la pîndă,/ Graiul vechi să-l apărăm;/ Dar pe-ascuns dușmanii cată/
Să ni-l fure, să ni-l vîndă./ Dacă-n vreme tulburată/ Nu ne-am dat noi graiul
țării,/ Azi, în ziua deșteptării,/ Cum să-l dăm?// Repezi trec cu vifor anii,/
Ispitind puterea ta,/ Neam român! Cu ură mare/ Vor căta mereu dușmanii/
Graiului român pierzare;/ Dar să piară ei cu toții:/ Nu l-am dat, și nici
nepoții/ Nu-l vor da!” (George Coșbuc, Cîntece de vitejie și alte poezii, Ed. Porto-Franco, Galați, 1991)
Arta pură trebuie să fie și să
rămână o Primăvară a renașterii, o Vară a Frumosului împlinit, o Toamnă a
rodului doldora de nectar și o Iarnă a Nașterii divine și a Colindelor sublime!
Poezia religioasă este o încununare
a Poetului creștin cu cosmosul Satului și cu cel din azururi, cu Aurora
străbunilor și cu nimbul poporului în vremuri prigonite, cu croiala literelor
și gătitul cuvintelor ce vor înfrumuseța divin și pururea Limba română, Limba Eminescu,
Limba noastră!
LIMBA
NOASTRĂ
„Limba nostră-i o comoară/ În
adâncuri înfundată/ Un șirag de piatră rară/ Pe moșie revărsată.// Limba noastră-i foc ce arde/ Într-un
neam, ce fără veste/ S-a trezit din somn de moarte/ Ca viteazul din poveste.// Limba noastră-i numai cântec,/ Doina
dorurilor noastre,/ Roi de fulgere, ce spintec/ Nouri negri, zări albastre.//
Limba noastră-i graiul pâinii,/ Când de vânt se mișcă vara;/ În rostirea ei
bătrânii/ Cu sudori sfințit-au țara.// Limba
noastră-i frunză verde,/ Zbuciumul din codrii veșnici,/ Nistrul lin, ce-n valuri pierde/ Ai
luceferilor sfeșnici.// Nu veți plânge-atunci amarnic,/ Că vi-i limba prea
săracă,/ Și-ți vedea, cât îi de darnic/ Graiul țării noastre dragă.// Limba noastră-i vechi izvoade./
Povestiri din alte vremuri;/ Și citindu-le-nșirate, -/ Te-nfiori adânc și
tremuri.// Limba noastră îi aleasă/
Să ridice slava-n ceruri,/ Să ne spuie-n hram și-acasă/ Veșnicele adevăruri.// Limba noastră-i limbă sfântă,/ Limba vechilor cazanii,/ Care o plâng
și care o cântă/ Pe la vatra lor țăranii.// Înviați-vă dar graiul,/ Ruginit de
multă vreme,/ Ștergeți slinul, mucegaiul/ Al uitării-n care geme.// Strângeți
piatra lucitoare/ Ce din soare se aprinde -/ Și-ți avea în revărsare/ Un potop
nou de cuvinte.// Răsări-vă o comoară/ În adâncuri înfundată,/ Un șirag de piatră
rară/ Pe moșie revărsată.”(Pr.
Alexei Mateevici, Limba
noastră, în „Cuvânt moldovenesc.” 1916)
LIMBA NOASTRĂ este cea mai frumoasă și mai românească ODĂ-IMN, ce ar
trebui cântat pururea și-n Țara-Mumă-Dacia, dacă ne-am fi ales Fii români la
cîrma statutului, care nu mai este nici dac, nici național și nici creștin.
Slovirea – slujirea,
Sacerdotului liric trebuie să se apropie fidel de slujirea liturgico-teologică a Clerului ortodox. De fapt, Poetul creștin
ortodox dacoromân săvârșește o liturghie-literară
a frumosului întru slovirea - slăvirea
Sublimului dumnezeesc - Hristos,
întru slovirea-slăvirea Cerului Marianic,
întru slovirea-slăvirea Cerului
Străbunilor geto-dacoromâni, întru slovirea-slăvirea
IDENTITĂȚII românești prin limbă, credință, tradiție, înțelepciune, vatră,
eroism, spirit, mucenicie, sfințenie, cruce, înviere, întru concertul lumii, ca
universalism
românesc! Altfel, suntem cu toții singuri de vină...
SUNTEM
DE VINĂ SINGURI
„Acest guvern/ urcat pe-a noastră cruce/ dintr-un infern/ în alt infern ne
duce.// Din an în an,/ cuprins de febră parcă,/ ultimul ban/ încearcă să ni-l
stoarcă.// Săraci am fost,/ dar parcă-n viața toată/ atît de prost/ n-am dus-o
niciodată.// Ne pun la zid/ a disperării zdreanță/ și ne ucid/ și ultima
speranță.// Suntem cobai/ ai celor de la cîrmă,/ duși cu alai/ pe-o putrezită
sîrmă.// Și de cădem/ cu frunțile-n ruină/ tot noi suntem/ de-a pururea de
vină.// Nu merităm/ ca soarta să se-ndure,/ căci prea mult stăm/ cu capul sub
secure.// Plătim tribut/ cu ale noastre umbre/ neabătut/ nevolniciei sumbre.//
Și-n acest vid/ dacă trăim ca-n ringuri/ destin stupid,/ suntem de vină
singuri.” (Anatol Covali, „Cum nu vii Tu, Țepeș Doamne!”, Ed. Bibliotheca
Târgoviște-2003)
Să ne mulțumim cu această
concluzie ?!
Poate ne vom salva păstrând Limba, Doina, Neamul, Graiul, Țara și
Raiul cu tot ce-i românesc și divin!
Tuturor Românilor cu drag și
binecuvântări de la Poetul absolut - HRISTOS și de la cea mai divină Poezie -
MARIA!
( va urma )
GHEORGHE CONSTANTIN
NISTOROIU
5 Februarie 2023
+ Sf. Muc. Agata și Teodula
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu