Elena Armenescu - Gura mea

 

Gura mea

 

 

~*~

 

Gura mea Doamne, plină fie mereu

De lauda numelui Tău!

 

Din hainele necunoașterii m-ai scos

Doamne, ajută-mă să cresc în putere

Din copilărie te-am simţit tumultos

Cum mă-nsoţești prin lume, mângâiere.

 

Traversând jungla lumii prin deșertăciuni

La poienile înţelepciunii Tale m-ai dus

Lipsuri, umilinţe, nemiloase furtuni,

Mi le-ai depărtat cu porunca Ta de sus!

 

Aplecat cu smerenie seara peste psaltire

Inima-mi cântă prin șoapte vii, davidian,

Nimeni nu știe Părinte cu câtă tainică iubire

Îmi sporeşti seninul când mai trece un an!

 

Gura mea Doamne, plină fie mereu

De lauda numelui Tău!

 

Când simt din nou rodind smochinul

În primăvara neamului meu creştinesc

Mă prosternez și-ţi cer: Fă Doamne plinul,

Adâncului nostru însetat, gând strămoșesc!

 

S-mi fie ţara rotundă ca o pâine,

Oamenii să te cinstească-n ea cântând

Fie aici belșug și pace, azi și mâine

De-a pururea! să Te mărim oricând.

 

Gura mea Doamne, plină fie mereu

De lauda numelui Tău!

 

Să văd în ea veseli copii, tineri și bătrâni

Cu conștiinţa, sufletul, deschise ca o carte,

Cum Te slăvesc pe Tine, cinstesc pe străbuni

Iar viaţa și-o petrec în smerenie, frăţietate.

 

Văd lumini, ghirlande aninate de înserare

Sunt un cărbune aprins de dor nestins,

Fă-mă Doamne flacără cu vâlvătaie mare,

Mă-nvăluiască focul Tău sacru, necuprins!

 

Gura mea Doamne, plină fie mereu

De lauda numelui Tău!

 

 

 

Când te întâlnești cu Dumnezeu

 

Când te întâlnești cu Dumnezeu,

Te topești în lumina Lui,

Trupul tău alunecă lin,

Spre creasta clipei,

Devine sunet,

Care se depărtează încet,

Încet, până nu-l mai auzi.

 

Rămâne doar respirația

Ești doar inspir și expir...

 

În aerul clar al dimineții

Plutești în splendoare

Spre piscul muntelui

În Ținutul Nemărginirii pur.

Cu mintea golită de gând

Te afi dincolo de Iertare...

Nu mai vezi nimic împrejur,

Ești în Imperiul Nespusului.

Pur...

Desprins din răcoare

Treci hotarul iubirii,

Tu însuți ești Iubire

Nu simți nici cald, nici frig

Nu ai amintiri vesele sau triste

Doar EȘTI

Parte din cel care ESTE

Când te întâlnești cu Dumnezeu!

 

2 iulie 2017

 

 

 

Nu plânge!

 

Aud de ceruri, de alinare

Aud de apele de sus

De apele de Jos,

în risipire, în destrămare!

Tăişul sabiei nevăzute

Fără mâner, câteodată străpunge

Ce este de străpuns

Şi de multiplicat!

De aceea, nu plânge

Pentru că tu nu ştii

Ce vei deveni

Când Domnul frânge şi desface

Trupul

În părţile ce l-au alcătuit şi face

Să ţâşnească seva-n floare

Ce pe mormânt răsare şi înfloare.

Nu vezi câtă matematică (El) ştie!

(nemaivorbind de fizică, chimie)

Nu-L simţi cum are Inteligenţă şi Tărie?

Ia te uită doar când plouă,

Cum stropii potriviţi, ca cei de rouă,

Nestrivitori, udă

Plantele mici, firave, fără trudă!

Ce s-ar întâmpla de-ar porunci să cadă

Tot norul greu, deodată pe livadă?

Sufletul,

de-a străbătut văzduhuri clare

Nu ştie să-şi găsească, a cuibului cărare?

Ai încredere!

Doar Domnul ne-a zidit şi ne-a hrănit

Sabia morţii care crezi că te străpunge

Te înnoieşte!

Nu mai plânge!

 

 

Dualitate sacră

(Sufletul și trupul)

 

Că trupul meu ziditu-s-a din iarbă

Am înțeles demult, de când în rouă

Scăldatu-m-am ca dacii – când nu plouă

Și credeam în Zeul-Moș, cu barbă...

 

Trecut-am mai apoi, dincolo de ape,

Am străbătut, voioase-Pădurile nebune,

Hățișul lor șerpuitor – flămând minune!

Voia să mă înhațe, să le rămân aproape.

 

Mergeam și nu știam că port lumine

(Lăuntrul meu îmi lumina cărarea)

Izvorul lor mai mare decât marea,

Erai Tu Doamne, revărsându-Te în mine!

 

Că trupul meu ziditu-s-a din iarbă

Am înțeles demult, de când în vis

A venit Îngerul cu Hrisovul lui scris,

Apoi fulgerător, a dispărut în grabă...

 

Când obosit, trupul întoarece-se-va în lut,

Lăsând în urma-i doar o strașnică poveste

(îndrăgostit vremelnic de tot ce amăgește)

Sufletul-lumină urca-va la Cel-fără-Început!

Locul sacru

 

Mi-e cerul plin de îngeri, sfinţi

Şi de Arhangheli veghetori

Ce nu-i poţi cumpăra pe arginţi

Ei sunt enigme printre sori...

 

Dintre toate locurile, destinat

Din câte-s minunate pe pământ

Arhanghelului Mihail i s-a aflat,

Loc de închinare alb-albastru, sfânt.

 

Aici e veşnic zi de sărbătoare,

Natura sacră a înflorit misterios,

Cântă orfic neobosita mare,

Simţi cum te apropii de Hristos!

 

Miresme rare se împletesc

În aerul adus de adieri, uşor

Iar ochii, în chip dumnezeiesc

Primesc luminaţi salutul florilor!

 

Aici, au fost atâtea plângeri

Oamenii răi cotropeau nemilos,

Acum se aud cântece de îngeri,

Preamărirea Domnului, prinos!

 

Mănăstirea Sf. Arh. Mihai – Thasos

 

 

Ofrandă și binecuvântări

 

Privesc cu uimire bolta înstelată,

Zăresc Constelațiile, Ursa Mare...

Primită în dar de la Cerescul Tată,

Vederea este o binecuvântare...

 

Mă oglindesc în oceanul primitor

Mă minunez de ordine, de mișcare,

Orchestra celestă cheamă îmbietor

Ofranda promisă Domnului în rugare...

 

Întrebați: care ofrandă? Încă nu știți

Ce are omul mai de preț pe pământ?

Sufletul! Creștini, budiști, suniți, șiiți

Toți vor salvarea sufletului sfânt.

 

Pentru că scânteie divimă, din El

Suflet, a pus Domnul în fiecare...

Călăuzit de înger, de Arhanghel,

Revenirii lui la Sursă îi face cărare.

 

Fie ca Dumnezeul unic să asculte

Rugile noastre pioase, ale tuturor,

Satanicelor planuri – acum oculte-

De a fura suflete, să le fim biruitori!

 

Și sagacitatea este o binecuvântare

Din partea divinului, cerescului Tată,

Admir încântată Constelațiile, Ursa Mare,

Preamăresc ordinea cosmică, înstelată...

 

 

 

Invoc

 

Serile, diminețile,

Invoc Trinitatea

Tatăl, Sf. Duh și Fiul

(Emanuel)

și energia divină

a Arhanghelului Gabriel

pe care-l rog smerită,

cu credință și nădejde:

„Te rog iubit Arhanghel Gabriel

să inunzi câmpul meu auric

(şi întreaga mea fiinţă

aflată-n spațiul teluric)

cu lumina razei tale

Din cel mai pur Izvor

Izvorul divin, strălucitor.

Purifică-mă şi vrednicește-mă

Acum cu îndrumare divină,

cu tot ce este cu putință

Luminează-mi mintea,

Sufletul şi întreaga fiinţă,

Hăruiește-mă cu generozitate,

Armonie,

Claritate, bucurie,

Fă-mă să înțeleg bine

simbolurile şi cunoaşterea

care vin cu grație prin tine

De la Cel Preasfânt

Să-mi fie

Folositoare misiunii

Și vieţii mele pe Pământ!

Amin!

 

 

Vatra strămoșească

(variantă)

 

Stăruitor, de neclintit

Rămâne în minte forma vetrei

Căldura ei necontenit

Te urmăreşte

 

Miros de pâine proaspăt coaptă

De sub ştergar curat,

cusut

Cu flori de câmp

În nări îţi năvăleşte

 

Întâi răsare forma vetrei

Apoi grădina fermecată

Cu pomii, clăile de fân…

Din lunca veşnic verde

Care, în fiecare vară

În nopţile de vrajă

Găzduieşte zâne, îngeri,

Zei şi fauni.

 

Prin mirişti, mii de greieri

Exaltaţi sub razele lunii

Fac aerul vibrant

Până-n urechea ta

Cel pornit pe cărările lumii

Să-ţi împleteşti paşii cu foşnetul

Îndrăgostit de cuvânt şi alergare.

 

Când singur te vei crede

Între oameni

Întoarce-te aici, spre neuitare

La matca izvorului tău

Generator de energii astrale.

Pulsând spre înălţare.

 

Intră şi în Biserica din sat

Unde ai botezat,

Preamărește mereu,

Din suflet pe Dumnezeu

Pe Îngerul însoţitor

Și nu uita,

Locul

unde ai fost creştinat!

 

 

Somnul social

 

Lumea îşi doarme somnul social

Șmecherii urcă scara pierzaniei

Travestindu-se în conducători

Păstorii cei răi, care duc turma

Spre ape otrăvite...

Tu, nu te tulbura iubite,

Toate acestea trebuie să se întâmple

Să simtă omenirea junghiul în tâmple

Să vadă

Cum unul câte unul încep să cadă;

Intoxicat cu INITIO, dus urgent la spital

Alţii, lipsiţi de ideal

Aleargă după avut material

Muncesc fără tihnă,

Fară să lase corpului odihnă,

Mor de tineri cu râsul în gură

Uitând de Dumnezeu

De mesajul Fiului Său

De iubire, de dragoste între fraţi,

Când le aminteşti, îţi răspund cu tupeu:

– Lăsaţi-ne! De ce ne tulburaţi

Ori te privesc dispreţuitor:

Tatae, Mamae, voi sunteţi Trecut,

Noi, Viitor!

 

Doar o rămăşiţă de rugători, de iniţiati

Vieţuitori în Alpi, Hymalaia, Carpaţi,

Dezlegând mistere, martori ai tainelor

Iubitorii creaţiei, prietenii animalelor,

Modele de urmat, aşteaptă cu răbdare

Să vină pentru omenire Ziua cea Mare.

 

16 07 2018, Sinaia

 

 

În secolul următor

 

În secolul douăzeci și doi

Se va povesti despre noi

Că am trăit ultima migratie

Analizată cu obstinație...

 

În Europa, gloria lumii

Pe care au râvnit-o hunii,

Vezi mulți bătrâni zâmbitori

Din nefericire muritori...

 

Duc cu ei amintirile tinereții,

Cum au trecut prin anii vieții

Adică, taifun în desfășurare

Au muncit fără încetare...

 

Furați de peisaje şi nimicnicii,

Au uitat să facă mulți copii

Astfel, averea, moştenirea lor

Rămâne destinată străinilor...

 

Mai marii lumii au hotărât:

Este vremea unui nou început!

Au permis ușor – fără dojană-

Puhoi din lumea musulmană.

 

Ce va fi? Vor scrie urmaşii

Cine și cum vor arăta „băstinaşii”?

Noi, să culegem clipa dată,

Ziua de azi, binecuvântată!

 

 

~*~

Elena Armenescu,

 

s-a născut la 22 mai 1948, localitatea Tătărăștii de Sus, Județul Teleorman.

A absolvit studiile universitare de Medicină la Institutul de Medicină Timișoara, și postuniversitare, inclusiv practică medicală, cu specializare în Pediatrie și Cardiologie infantilă (1978-1980) la Spitalul Clinic Fundeni. Ulterior la Spitalul Clinic Dr. I. Cantacuzino, Bucureşti, a obținut competențe în Boli de nutriţie, metabolice şi diabet (1991-1992) și Acupunctură (1993). Practică medicina în București din 1990 până în 2019.

Este membră a Uniunii Scriitorilor din România din anul 1998.