ELEGIA XIII pe firul gândului călător
Două unice clipe încearcă sa se atingă,
să simtă aerul primului zbor. Spre soare-ai fugit,
ca astrele stinse demult sunt gândurile.
să simtă aerul primului zbor. Spre soare-ai fugit,
ca astrele stinse demult sunt gândurile.
în fiecare frunză te imprimi, ca o aripă ireală te simţi,
Ce te frământă, ce echilibru-ai pierdut?
ce tempo te străbate, te urmăreşte vântul sau ploaia?
El: - Bună seara, ce faci, draga mea?... Ea: - Te aşteptam,
dragul meu! Frumos eşti tu! Acea frumuseţe ce
vine din interior, te captivează, radiază, te
atrage inevitabil!
El: - Nu atrag pe nimeni, am doar momente când simt
necunoscutul şi vreau să-l cunosc! Am pus preţ pe lucrurile
care nu se văd!
Nu mi-a colorat nimeni apa ca să mă simt de altă culoare
când mă
uit în ea!… Ea: - Un timp oprit doar!
El: - Opriţi timpul, dar cu clipa ce facem?... Ea: - O simţim,
o trăim
intens, ne întoarcem în cercul nostru unde ne regăsim adevăratul eu!
Orice sfârşit este un început! S-a sfârşit ceva, cu un foc nou va începe
altceva, orice zi începe şi se stinge, a doua zi e un alt început! Cândva mă ştiai!
El: - Pentru cineva care nu-şi mai aminteşte trăirea ce
poate să
însemne? Înseamnă că-i amnezic sau, a doua variantă, protejează cum
poate acea trăire!
Diferenţa trăirilor
ne este dată
de treapta unde ne aflăm, de sus lumea se vede mică!...
Ea: - Suntem pe aceeaşi undă, nu avem cum să fim la altitudini diferite, mi-ai
zis că
reţii cuvintele spuse la nervi. Momentele calde le ai, dar cuvintele nu ţi le
mai aminteşti! Unde eşti, cu adevărat tu, dragul meu?
El: - Uitându-mă la om, în spatele imaginii văd
sufletul lui! Este o creaţie, un spectacol!... Ea: - În toţi găsim
comori, să
le căutăm! Nu
toate sunt la vedere sau pe-aproape, aici e marea taină!
El: - Asta mă atrage, privind detaşat omul!... Ea: - Viaţa
e cu mult mai mult decât un coridor vertical de la naştere până la
moarte, mai are o lărgime şi-o adâncime nebănuită.
Realitatea pe care o credem a fi este un văl de suprafaţă ce
trebuie îndepărtat,
ars apoi, pentru a accede la profunzimea ce-o acoperă,
eliberându-ne de condiţionări, de limitări. Să găsim
micile Himalaya ascunse lăuntric, secretul vieţii ne poate reduce la neant
moartea!
El: - Unde suntem, cine suntem? De ce mai suntem? Omul este mai
presus de tot!... Ea: - Avem ce am dorit sau lăsat să se întâmple
– o soartă
trasată
de destin în multe direcţii şi intersecţii
posibile! Timpul este oare curgere sau stagnare? Urmele noastre-s un vis sau întrupare
reală,
unde-i oare vis, unde-i realitate? Câte îngândurări!
El: - Mă gândeam ce soartă îl aşteaptă pe om,
draga mea?... Ea: - Ne ducem pe alei
neştiute printr-un timp care când curge, când stagnează,
oprindu-se clipei fatal, când aprig îl simţim în zbatere-curgere!
El: - Nu toţi au acelaşi punct de aprindere, de sclipire! Toţi
avem acelaşi fond, doar reacţiile ne sunt diferite!... Ea: - Reacţii
în funcţie de direcţia privirii, de stări, de cum acceptăm totul!
Poate că
n-a sosit încă
timpul, îţi vei atinge steaua!
El: - Dacă n-o ating înseamnă că a căzut! Eu
stau mereu cu mâna întinsă, dar cerul
nu se apropie spre mine ca la alţii!... Ea: - Nu, înseamnă că te-aşteaptă acolo, e
doar a ta! Va trebui doar să păşeşti spre ea, spre acea steluţă hărăzită! E
sfioasă,
ca orice steluţă!
El: - Da, ele cad şi se-aşează pe un
suflet, se pot întâlni şi jos! Omul şi steaua lui!... Ea: -
Cad atunci când sufletele deja s-au întâlnit dincolo!
El: - Nu, fiecare scurtează drumul cum poate! Pentru
unii pare sa fie mereu prea devreme, pentru alţii mereu prea târziu, asta ca să te
citez, poeta mea! Când este ziua lor se grăbesc să se atingă, abia
atunci putem spune - omul cu steaua lui!... Ea: - “Şi la nunta mea a cazut o stea”!
El: - Totul se reduce la reacţii generate de percepţii, trăiri,
astfel răspundem
altor stimuli! Reacţiile ne sunt apogeul simţirilor noastre, omul vechi şi
omul nou!... Ea: - În linii mari avem trasat ceva, în fiecare moment
decidem aleea pe unde vom păşi! Un labirint şi destinul ăsta! Să eliminăm
barierele, rând pe rând, când ne vom elibera de orice teamă vom lăsa doar
lumina între noi!
El: - Aşa-s toţi oamenii înainte de impactul cu soarta şi-atunci
ajungem la jumătăţi de măsură! Suntem în căutarea
celeilalte jumătăţi până murim!... Ea: - Soarta
ne-ncearcă,
dar nu e punctul final! Vindecarea este în noi, ne regenerăm cu
gândurile şi respiraţia noastră!
El: - Pe asta se bazează, din păcate,
multe aspecte din viaţă, mulţi nu
percep starea artificială, mai presus de toate, sunt ghidaţi de partea brută a
lucrurilor!... Ea: - Poarta tainică nu se
deschide tuturor!
El: - Nu ştiu să privească, să admire,
să
vibreze, să
emită
energie, să
transfere nici atât!... Ea: - Nu ştiu sau nu încearcă! Acel
ceva pe care-l simţim la un moment dat - piesa puzzle - undeva în timpul vieţilor
desprinsă!
El: - Nu ştiu să fardeze partea brută, o
consideră
desăvârşită!...
Ea: - Mulţi se-opresc la primele aspecte şi-acolo rămân, nu
mai caută,
nu simt nevoia, poate şi asta e-o împlinire,
partea brută!
El: - Oare de când şi de cât timp îţi cauţi felia?...
Ea: - N-am săpat
adânc în mine, poate că ceva a fost activat,
iar printr-o scânteie declanşată reuşesc să privesc
filmul, retrăind,
intrând într-un alt timp!
El: - Draga mea, tu ai nevoie de o flacără mică-mică, discretă ca o şoaptă, pentru ca
să
visezi în jurul ei! O flacară s-o poţi vedea doar tu, deşi mulţi se uită în acea
direcţie!.. Ea: - Tot mai adânc voi continua călătoria
spre mine, nu ştiu dacă o luminiţă este suficientă pentru a
găsi
răspunsul!
El: - Fiecare lucru îşi are vremea lui, de multi factori
depinde ca acel lucru să iasă la lumină, să se destindă, să arunce
cu pietre în mare, să numere petalele florilor, să se
uite altfel la lumea asta, să scrie elegii! Atunci apare dorinţa de a face ceva!...
Ea: - Două
gânduri-lumină
care nu caută
nimic altceva, doar lumină! Din contopirea Întunericului
cu Noaptea a aparut Lumina!
El: - Ai nevoie de evenimente care-s inevitabile în viaţa asta
pentru-a te descoperi! Monotonia este ucigajul tău!... Ea: - Monotonia
este ucigaşul tuturor!
El: - La tine este mult mai vizibil! Percep lucrurile atât de
simplu!... Ea: - La mine sunt vizibile toate!Toate sunt simple de ştii cum
să
le priveşti!
El: - Sensibilitatea este în noi, aşteptăm timpul şi
factorul său
să
ne fie activată!... Ea: - Emoţia o simţim cu inima de permitem
asta, căci
putem să-i blocăm cu mintea accesul!
El: - Nu poţi avea reacţii dacă nu ai emoţii, nu poţi
astfel să
te uiţi în oglindă!… Ea: - Fără emoţii nu intrăm pe
nicio poartă!
El: - Unde se termină perfecţiunea ta?... Ea: - “Unde
se termină
perfecţiunea?” Vrei să ajungi la marginea ei? Perfecţiunea ne e dată tuturor,
doar noi s-o privim!
El: - Dincolo de perfecţiune nu mai există nimic!...
Ea: - Când nu mai găsim perfecţiunea în ce privim oare cui aparţine diferenţa
din priviri? Şi ce privim
oare?
El: - Diferenţa aparţine culorii, retina n-o distinge pentru că atât îi
este dat să
vadă!
Nu privim, căutăm privind, abandonăm apoi şi căutăm iar!...
Ea: - Ne căutăm şi ne
privim tot pe noi în atâtea imagini! Am închis fereastra, furtuna de afară face
ravagii. Uite cum înclină la pământ arţarul, îl scutură de tremură tot!
El: - Furtuna ne dă o altfel de stare!... Ea: - Puţină teamă, chiar daca
nu avem motive! Copacul meu se clatină din greu, involuntar am preluat
din starea şi orchestra naturii!
El: - Natura ne arată că omul trebuie să fie
maleabil, să-şi
accepte stările
de furtună
lăuntrică, să-şi
cunoască
potenţialul!... Ea: - Da, să se
calească în
a le depăsi,
în a le lăsa
să
treacă,
cum face acum arţarul meu dansează în ritmul vântului! Îl privesc şi-l simt, e un copac frumos!
El: - Când se potoleşte vremea să-mi
descrii liniştea, oboseala naturii! Cu ochii minţii văd ce-mi
spui,
sunt lângă copacul tău!... Ea: - S-a mai potolit puţin, acum este
un vals, iar frunzele sunt prelungirea lui, clinchete de clopoţei în această
simfonie! Un spectacol, această furtună!
El: - De ştii s-o
accepţi, da!... Ea: - Ascult muzica, se-aude şi furtuna de afară, o
combinaţie ciudată!
El: - Nu în orice zi este această combinaţie!... Ea: -
Zilnic trăim
noi stări,
noi clipe însorite sau apatice. La ora asta ar fi trebuit sa fie lumină, dar
totu-i umbră
şi penumbră!
El: - Dacă te prind de picior acum ai să tresari,
draga mea!... Ea: - Nu, să nu mă prinzi!
El: - Mă gândeam eu!... Ea: - Iar s-a pornit furtuna, vijelia asta este o
forţa a naturii! Fulgeră şi tună, plouă printre
sclipirile fulgerelor! Să ne sorbim respiraţiile!
El: - Suntem foarte aproape!... Ea: - În geam se-aude
ritmul ploii, ritmit bat stropii! Plouă
torenţial!
El: - Oare oamenii au cifru? Şi orice cifru ce conţine?... Ea: - Totul are un cifru, iar oamenii
pot avea mai multe cifruri care pot fi cifre sau simboluri!
El: - Oamenii mari şi sensibili sunt fragili! Fragilitatea le
apare mult mai târziu, atunci când se coc sentimentele!... Ea: - Cunoşti
cifrurile, deschizator de cifruri eşti atunci!
El: - Pot face orice persoană să devină curgătoare pe
râul meu, eu nu-mi schimb cursul, merg pe unde trebuie doar!... Ea:
- Un om vine acolo unde se simte bine, unde simte asta!
El: - Femeile sunt simple întâmplări pentru
barbaţi, chiar de sunt înrădăcinate acolo pe unde se află! Prea puţini
îşi rezervă
din timpul lor pentru a le privi, să le înţeleagă chiar
nu-şi găsesc niciun timp!Femeia
este un spectacol, foarte puţini reuşesc să separe
secundele de minute, să le oprească nici atât!... Ea - Nu e vorba doar de a le înţelege profund, ci şi
de a nu lăsa
să
se aştearnă
văluri
între sau prin timp!
El: - Este o altfel de clipă, un moment pe care nici
Dumnezeu nu-l poate ascunde!... Ea: - Să intre, poate că ceva a
fost activat, un moment doar de li se acordă accesul! Nu toţi reuşesc să găsească tainica uşă, puţini intră acolo!
El: - Ca s-o găseşti, trebuie s-o cauţi! Ca s-o cauţi,
trebuie să
ştii s-o faci, poate avea diferite simboluri, ai zis!...Ea: - Acolo e
taina! Puţini cunosc cifrul lor din cifre, litere, imagini, sunete!
El: - Îmi este dor de unii oameni pe care nu pot să-i ating!
Ea, Fata din Vis, pleacă în această elegie, posibil urcă o nouă treaptă!...
Ea: - Să intru acolo alături de tine, în visul tău? Ea e acolo cu tine, în
lumea şi unda creată! O mângâiere vei simţi ca adierea sufletului!
El: - Mi se-nchid ochii! Vino să dormi cu mine!... Ea: -
Dă-mi mâna, dragul meu! Eşti legănat de dulcea oboseală, în timp cât vei dormi,
te voi privi ascultând şoapta vântului, tânguirea mării!
El: - Va veni refluxul şi vor rămâne doar
amintirile pe nisip! În curând voi căuta pe ţărmul mării,
printre nisipul înăsprit, urmele copilăriei lui Catrinel, paşii
ei spălaţi
de valuri! Nu ştiu ce-mi dezvoltă sau îmi anulează
mângâierile!... Ea: - Să priveşti urmele scăldate de valuri!
El: - Atunci când îngrădeşti
un om, el se antrenează să sară şi peste cele mai înalte garduri! Este bine să pui
garduri pentru antrenamente!... Ea: - Toţi ne antrenăm într-un fel sau
altul! Ai văzut macul răsărit prin bariera gardului?
El: - Da, totul este făcut din bucăţi! Vrem
sa le-aşezăm, să devină ceva fără crăpături, fără asperităţi. Mereu
avem impresia că bucata la care am renunţat odată era cea
mai potrivită,
realizăm
acea perfecţiune fără denivelări!... Ea: - Totul ţine de
jocul minţii!
El: - Crezi? Mintea se hrăneşte cu ce vede, stimulăm mintea!...
Ea: - Multe emoţii provin din minte, nu neapărat din ce vede!
El: - Multe, dar nu toate! Putem să ajungem
lucrurile de mai sus! Spiritul omului poate să locuiască în două locuri,
în inimă
şi în minte! Natura ne arată că omul trebuie sa fie
maleabil, să-şi
accepte stările
de furtună
lăuntrică, să-şi
cunoască
potenţialul!... Ea: - Să preia din starea şi orchestra naturii! Emoţiile ţin
de un alt fir, nu au cum să fie doar ţesături şi jocuri!
El: - Un magnetism este când intrăm în
câmpul cuiva, începe atunci atracţia unilaterală sau bilaterală!...
Ea: - Să le cunoască, depăşească, să le lase să treacă aşa cum face arţarul
meu, dansează printre paşii vântului! Începe reflexia noastră, începe alchimia,
în tine mă văd pe mine!
El: - Tu ai nevoie şi accepţi sau invers!... Ea: - Vreau să
mă cunosc, semnalele nu oricum se dau şi se transmit! De aici, încet-încet,
căutările şi aranjarea pieselor!
El: - Eu sunt o piesă din ansamblul tău?... Ea: - Tu
eşti Tu, Tu eşti Eu, tu eşti şi semnul meu! Ne regăsim cuantele de lumină prin
iubire, acea iubire pură şi simplă! Suntem nişte semne pentru altcineva, în
fiecare clipă, fără să ştim de ce sau pentru ce! Fiecare din noi, unii faţă de
ceilalţi, suntem fragmentul de text al unei cărţi infinite, universale, ce
determină lumea să o citească în întregime pentru a-i înţelege sensul,
destinul. Avem pasajul potrivit perceperii noastre, este necesar doar efortul
de citire şi înţelegere!
Să urcăm, să urcăm mereu,
chiar dacă o să vedem că-n vârf
în loc de petale ne aşteaptă spinii.
Să urcăm, mereu să urcăm
cu rodiul din pieptul visărilor noastre
ce-şi va răsfira
năframa frunzelor de foc răcoros,
cu miresme de busuioc şi mentă.
Roua născută în frunze,
precum în cerul nemărginit,
va reda sentimentul senin.
Sufletul va găsi
mâini ramificate-n infinit,
semne ce trec în adâncimea apei
ce ţine-o oglindă prin care
lumina se va naşte.
O! Amintire din
urmă, un punct e viaţa,
Dragul meu, drag,
un surâs luminat doar de stele,
Să te
cunoască liniştea iubirii!
O viaţă frumoasă
cu privirea întoarsă spre inima ta!
Te îmbrătişez
într-Unul, eu, iubita ta,
cea zidită în
tine, vie, veşnic vie,
cea care am avut
parte de iubire, o iubire
care a depăşit moartea
însăşi, punându-mi amprenta pe ea...
Irina Lucia Mihalca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu