Victorita Dutu „Există un Tu”-Poeme

Lansare de carte 18 martie 2016-Editura Betta

 

***

 

Acum infinitul este

Doar o gândireo stare a minţii

Ce-şi făureşte căi

Şi infintul pătrunde

În simţirea firii

Făcând loc

Luminii

Ca-n ziua dintîi.

 ***

 

Există un Tu
la care lumea să
privească
există un Tu
în jurul căruia
lumea se roteşte
El păşeşte tăcut
către fiecare privire
către fiecare pas
şi drumul lăsat
în urmă
devine lumină

Lucian Gruia - Cronica la „Există un Tu” - Poeme de Victorita Dutu

 

 

Victoriţa Duţu - Există un Tu (Ed. Betta, 2016)

 

Victoriţa Duţa a absolvit Facultăţile de: Matematică (1995) şi Filosofie (1999) din cadrul Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Este profesoară de matematică pasionată de spaţiile infinit dimensionale şi pictoriţă cu numeroase expoziţii naţionale şi internaţionale. Tablorile sale şi romanul Gabriel (Ed. 2015), tratează teme religioase. Nici volumul de versuri Există un Tu (Ed. Betta, 2016), pe care-l comentez în continuare nu face excepţie, întregind trinitatea creaţiei Victoriţei Duţu.

Paul Valéry afirma că poezia e matematică şi metrica îl confirmă. Victoriţa Duţu ca profesoară de matematică se apropie de oamenii de ştiinţă credincioşi. Şi sunt numeroşi. E suficient să-l amintim pe Albert Eistein. Credinţa lor apare în faţa problemelor teoretice insurmontabile. La Victoriţa Duţu, bănuiesc că religiozitatea se iveşte din pasiunea pentru spaţiile infinite.

Infinitul devine principala caracteristică a lui Dumnezeu,  atributele sale fiind nesfârşite. Demiurgul reprezintă metaforic osia lumii şi este apelat aparent familiar cu Tu, pornind de la sintagma “Ţie Doamne!”:  „există un Tu/ în jurul căruia/ lumea se roteşte”.
Dumnezeu a creat lumea din logosul divin (cuvânt, gând, faptă). Logosul este un fruct semănat peste lumină, ce se hrăneşte din sine însuşi. “Cuvântul infinit/ Zideşte lumea”.

Lumea este şi ea în prefacere infinită. Mintea noastră constituie cerul sufletului iar deasupra noastră Demirgul construieşte ceruri infinite suprapuse (ca spaţiile infinite din matematică).

Şi omul are o latură infinită, sufletul nemuritor: “Omul ce/ Creşte în Tine/ Cu sufletul/ Infinit/ În infinitul/ Tău”.

Dumnezeu e mirele iar lumea mireasă. Biserica e  şi ea mireasă aşa că lumea şi biserica devin sinonime. Biserica devine lume dacă ne amintim de ideea lui Blaga conform căreia, pereţii exteriori, pictaţi ca şi cei din interior, sacralizează ambientul.

Tema principală a cărţii este desigur morală. Omul este un gol care se umple de cuvântul lui Dumnezeu şi de lumină. Dumnezeu îi insuflă bunătate, iubirea aproapelui şi toate virtuţile. Îi cere respectarea celor zece porunci.

Omul îşi împlineşte fiinţa personală în cuvântul Lui: “Cuvintele Tale/ Semănate în lume/ Au făcut să crească/ Mândre grădini/ Prin care oamenii/ Tăi ce se hrănesc/ Din cuvintele Tale/ Să se bucure în/ Frumuseţea lor/ Că Tu eşti cu ei/ Şi ei îşi duc viaţa/ În Tine.”

Autorea are încredere că Dumnezeu va reîntoarce oamenii la dreapta credinţă şi lumea va fi mai bună: “Tot ce e gând curat/ Este al Tău/ Tu curăţeşti lumea/ Prin cuvintele Tale/ Şi tot ce-i pur/ La Tine se întoarce/ Neîntinat în/ Lume mergând/ Cu Tine de mână/ Ca la Tine să/ Revină mai pur/ Şi mai mare-i tăria/ De a fi în lume.”

Viaţa este un şir de iniţieri în drumul spre Dumnezeu. Treptele vieţii reprezintă tot atâtea încercări spre dreapta credinţă.

Poeta se imaginează călătorind cu pasărea gândului spre lumină. Zborul spre transcendent dă sensul vieţii. Sufletul e partea noastră de infinit:„Sufletul e la graniţa/ Dintre lumea finită/ De-aici şi lumea/ Infinită ce-l aşteaptă”

Credinţa zideşte o casă care devine întreaga lume. Locuirea autentică este religioasă. Lumea este minune divină. Cine are credinţă nu trebuie să se teamă.

Omul este : ”lumină/ îmbrăcată/ în cuvânt” din moment ce are spirit. Cuvânt e şi pasul lui Dumnezeu prin lume.

Volumul de versuri Există un Tu reprezintă un imn dedicat Creatorului, demarcaţiile cu trei puncte constituie momente de respiro în recitarea/citirea poemului fluviu.

Stilul este direct, extatic, elocvent.

Poeta constituie un caz aparte în peisajul liric contemporan. Credinţa în puterile infinite ale dumnezeirii o individualizează. Poeta afirmă că locuirea omului pe pamânt are sens dacă este întru Dumnezeu care reprezintă singura cale spre mântuire. Victoriţa Duţu, prin volumul de versuriExistă un Tu, îşi exprimă credinţa că starea de normalitate, bazată pe dreapta credinţă, va reveni în viitor.

 

                        

                                                           Lucian Gruia

                                                            Martie 2016 

Lidia GROSU cronica la „Există un Tu”

POETA VICTORIŢA DUŢU: LECŢIA INFINITURILOR

Poeta, dar şi pictorul Victoriţa Duţu, pasionată de lumea exactă a spaţiilor infinit dimensionale, descoperă lumile din preajma acestora( „Acest infinit / E trăit cu /Putere / În cele ce sunt / Ale lumii ei / Mâna scrie / Cuvintele cheie / Şi sufletul / Cuprinde  în el / Nesfârşirea / De infinit / Ce este pasul / Tău / Făcut în / Lumea celor ce / Sunt cu / Omul ce / Creşte în Tine / Cu sufletul / Infinit / În infinitul / Tău”(p.4), urmând calea indicată de vectorii pasionaţi şi de alte necunoscute, încărcătura lor, absolut misterioasă, fiind subordonată unei traiectorii a mişcării arbitrată de substraturile fiinţei şi a căror încoronare este asigurată de echivalenţi merituoşi în funcţionale definite de... emotivitate: „Acum infinitul este / Doar o gândire / o stare a minţii / Ce-şi făureşte căi / Şi infinitul pătrunde / În simţirea firii / Făcând loc / Liminii / ca-n ziua dintâi”(p.3). Succesivitatea luminii este precumpănitoare. Este ceea ce îl incită pe eul poetic, acesta păstrându-şi din umbră rolul de mediator al monologului/ meditaţiei asupra existenţei, dar oferind prioritate dialogului realizat prin intermediul pronumelui personal „Tu”, cu majusculă, la acelaşi caz nominativ declinat, a cărei valoare este una cu extensiune universală –  Tu-lumea; lumeaTtu – pe drumul cu paşii-podoabă ai pomului vieţii ce nu-şi pierd din viabilitate: „Există un Tu / la care lumea să / privească / există un Tu / în jurul căruia / lumea se roteşte / El păşeşte tăcut / către fiecare privire / către fiecare pas / şi drumul lăsat / în urmă / devine lumină”, (p.2). În selectarea infinitului din infinit, „Tu eşti marele Tu / al lumii noi”, (p. 6), care deschide poarta spre veşnicie, sugerând asimilarea lecţiei ce necesită o continuă repetare: „Şi lumea / Cu omul din ea / Îşi găseşze / în Tine / Infinitul său” (p.5). La hotarul dintre exactitate şi emotivitate, „Cuvântul infinit / Zideşte lumea” şi acesta, cu chipul aceluiaşi Tu, devine divinitate şi „Idee / izvorâtă / din rostirea ta / Către ceea ce este / să fie”(7). Autoritatea crepusculelor interioare cedează imensităţii cosmice („Scânteiază / apusul de soare / Parcă un alt soare / A răsărit...” (19)) „ce cuvântă / în lumea de aici / cuvintele / Lui / devenite miracol / al firii” , pentru că „El e Mirele lumii / Ce transformă / Lumea / în scântei de răsărit...”(p.8).

Plină de generozitatea purităţii Aceluia ce este Cuvânt, autoarea Victoriţa Duţu transmite nenumăratelor rotaţii pe circumferinţă a cuvintelor neîntinate ale omului de creaţie cu claritatea pentru lecturarea semnelor convenţionale cu „cel mai înţeles preţ” – „inima alege după dragostea ei” –  „către iubirea / celui ales să fie”. Sunt înţelesurile ce le propune lumii infiniturilor din infinit şi cu care se contopeşte poeta Victoriţa Duţu, sorbind din cupa împlinirii licoarea propriilor tălmăciri întru revigorarea grădinii din suflet (Port în mine / o grădină ascunsă / cuvintele Tale(p. 22)) –şi a devenirii acesteia Lumină a Celui de Sus întru „veşnica binecuvântare / de a trăi / în lumea Lui / restaurată în sărbătoare”. Hologramă a cuvântului, cu unul şi acelaşi titlu intuit pentru fiecare poem– „Omagiu cuvântului” –, citită de la început spre sfârşit ori viceversa, poezia Victoriţei Duţu este o curgere într-o singură direcţie – în cea în care „Pasul tău a devenit în lume Cuvânt”(88) spre „ziua cea de la începuturi”(85)– , dar şi asigurare că omul de creaţie simte, respiră, activează, există prin cuvânt, chemările interioare fiind o năucitoare dorinţă de recapitulare a sensurilor (”El te învaţă / Tăcut / Cât de mare / Este fiecare / Punct al trăirii / Şi te aşteaptă / Să îl păşeşti / Transformându-l în curgerea lui / În drumul / Căutător de / Sens în lumina / Născută din / Lumina pură”, (p. 79)) întru redescoperirea dintotdeauna a spaţiuului infinit confortabil  pentru  „Locuirea Gândului tău / În minunea de a fi / La tine / Acasă / Acasă cu El”(82)

”

Lidia GROSU, poetă, critic literar,

Chişinău, 2016