Apa
care va înflori deşertul
- O femeie ca tine merită
toate particulele din lume!-
îi spuneai
în lumina unei seri de
noiembrie.
- Depăşeşti toate visele,
te pierzi în mine, îţi ştiu
scânteia,
de unde şi cum se-aprinde!
În visele tale, în balansul
zorilor,
prin ritmul fiecărei
respiraţii,
în suspinul umbrelor, în
taina pietrelor,
în izvoarele incendiate cu
pasiune,
în cascada gheţarilor,
în fâşii adânci de
fiorduri,
în conturul plecării prin
ea,
cu zâmbetul florii de
nu-mă-uita,
o simţi, simţindu-te,
atingi stări,
ridicându-te.
Încă nu o ştiai, doar o
intuiai
- flacăra ta vie -, la răscrucea
din călătoriile sângelui
tău.
Nimic nu poate schimba
fusul destinului!
O poveste uitată care-ţi
picură,
în cercuri
concentrice,
pierdută-n adâncuri, în
lumina lunii
- apa care va înflori
deşertul
în câmpia roditoare,
acolo unde va trezi
speranţa soarelui -.
Nu toţi scriu poveştile
pe pietre,
nu toţi ştiu că fiecare
piatră
are atâtea straturi şi tot
atâtea poveşti.
…..........................................................
În jocul de lumini priveşti
răvăşit
pe fereastra timpului,
într-un alt decor.
Întrezăreşti o scară, o
masă prăfuită,
o frunză dezbrăcată de
vânt,
o oglindă în care te
regăseşti uimit,
o scrisoare pentru tine,
al căre-i scris i-l
recunoşti,
o ramă ovală cu-o poză
îngălbenită,
un cufăr şi-un tablou
scăldat în voalul
razelor de lumină caldă
pierdută-n umbra profilului
tău
- proiecţia ei în timp
pe care vrei s-o trezeşti
la viaţă -.
.............................................................
O pierdere şi-o regăsire,
dorinţa atingerii
ce trece prin bariera
unui spaţiu şi timp,
o promisiune-legământ
- iubirea şi viaţa
îngemănate-n spirala
luminii -
ce se roteşte-n echilibru
ca frunza între cer şi
pământ.
Irina Lucia Mihalca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu