BASM
FILIZOFIC
A pătrunde
adevărul începuturilor Firii,
E întocmai
cu a prinde linia de orizont,
Ce mereu se
depărtează din hotarele privirii,
Deși mergem
înainte, nu atingem al său front.
O iluzie
desigur în oceanul atmosferic,
Căci și
orizontul are maxima privirii noastre,
Iat Pământul
ce ne poartă pe conturul său cel sferic,
E-o
bijuterie-n cosmos, un soldat în marea oaste!
Și ca zmeul
cel din timpul basmelor noastre străvechi,
Ori dragonul
vechii Chine zvârlind foc ca un vulcan,
Lăsând fumul
și cenușa să străpungă prin urechi,
Azi, ca și
odinioară basmul nostru e tot vechi!
Feți-Frumoși
cu cai de aur vin să scoată din robie,
Zânele
furate-n noaptea nunților împărătești,
Iar
Politicile soacre ce-și smulg părul de mânie,
Urlă-n cele
patru vânturi și spre îngerii cerești!
Prin păduri
de-argint și aur zmeii vin cu buzdugane,
Secând ape
și izvoare, pârjolind câmpii mărețe,
Biet Pământ,
izvor de viață, mama gintelor umane,
Te-am
străpuns până la pântec, astfel omul vrea să-nvețe,
Cum să-și
taie singur craca ce-l atârnă-n Univers,
Cum să-i
spui că-i om cuminte învățatului ce are,
A-și
înfăptuii știința l-al războaielor progres,
Până-n clipa
ce-l înghite spumegândul val de Mare!
Dar prin
alte lumi senine ce-au fost arse cu urgie,
De-ale
timpului mari râuri ce-au șters lumile prin veacuri,
Unde glasul
e de piatră, împietrind și cronicarul a mai scrie,
Care le-o fi
fost păcatul mândrelor planete-n-nalturi?
Chiar acolo
vrem să ducem, dorul visul să-și desfete,
Drepți să
fim, idea-i bună de a da scânteia vieții ,
Peste cât ne
poate duce al științei iuți rachete,
Dar să nu
creăm durere pe Pământul tinereții!
Să nu facem
cum adesea roiul furnicar asaltă un bostan
De abia-și
mai ține forma, găurit și răzgolit,
Poate-n zori
, sau poate mâine prăbușindu-se pe lan.
Milioane de
ființe vor pieri sug al gigantului strivit!
Ioan Miclau
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu