Ziorel de
Ziuă
N-am făcut rău la nimeni
(nu pot zice noapte-n straiță,
nu pot zice, în chestia:
pe moarte și viață,
nu pot zice "doină cântec dulce",
că n-am omorât nici o muscă,
omorând muște să mă vitejesc ca și "croitoraș-vireazu",
c-am omorât musca de pe căciulă,
cu "bună ziua căciulă,
că stăpânul n-are gură"
și cu "limba de lemn"
să n-am adoua natură, "ludă" de zestre între zări albastre ale noastre,
că musca ce-și bagă nasu,
ca grasu compasu,
unde nu-i fierbe oala,
cade nedemn,
moare-n lapte)
dar uneori ca ieri
nematur sunt de vină
fără vină,
sunt un dute dor,
vină dor,
sunt o mașină
fără benzină,
sunt un nimeni,
un pe nicăieri prietutindeni
și pentru asta-mi plâng
de milă nătâng
în dragoste cu silă
și mă prind la jug,
la al vieții plug, poezie,
nevrând întru totul să fiu chiar un nimic, o nulitate
(crudă realitate fără responsabilitate,
deși e o reacție-n ecuație fără recreație în creație,
e alchimie fără reparație,
că-n tot se transformă totul și nimic nu se pierde, ci totul se câștigă, unul fiind pentru toți
și toți pentru unul,
ca să nu fie cămașa mulțumitului
și fericitului
trasă la sorți numărând plopii
și ieșind la numărătoare fără soț,
fără sorți)
vrând fără supărare să fiu binecuvântare,
țin la viață cu dinții
un mult bine pe cont propriu
și un mult soare-
căldură de om,
ascultându-mi părinții
cu principii morale de Biblii,
înflorire de pom,
în casa omului
bunătate de Rai
(și nimic nu era cochet
la tânăr, ci avânt de poet,
că ochii orbilor se deschide spre lumină
și surzii aud și bogăția-i în grâne,
acoperământ în mâine,
grădină a Maicii Domnului).
Nu sunt un nimeni,
ca nimeni,
uiu-iu luptând pentru zâmbet,
pentru înseninare ca poet,
pentru'ca să există o România Mare
cu vântu-n holde
avânt pe pământ
în răsuflare de mană,
de roadă,
cu față de grădină
și preaplin de divină lumină
în stupină cu mângâire
și o mirare pentru neam și țară
într-un surâs de grâu
până-n brâu,
ba până subsuoară
ca jumară
de pe vremea lui Herodot crescut peste cal bunăoară (grâul deabia încolțit crește-ntr-o zi
voinic cât într-un an
cu dept de a fi zi de zi
că-n verde dat în pârgă
e cu îmbujorare,
boabele fiind în utrenie, liturghie și vecernie
duh de adevăr, simetrie,
de dulce și falnic viitor de Mare Românie
în strălucire de Luceafăr
(ca poet nu era un cochet),
dar ca tânăr în avânt pe pământ
cu verde ziorel de ziuă
în ambundență de proprii hotare
trezite-n unire,
de reânviere-
Românie Mare,
Iisus cu adoua venire.
N-am făcut rău la nimeni
(nu pot zice noapte-n straiță,
nu pot zice, în chestia:
pe moarte și viață,
nu pot zice "doină cântec dulce",
că n-am omorât nici o muscă,
omorând muște să mă vitejesc ca și "croitoraș-vireazu",
c-am omorât musca de pe căciulă,
cu "bună ziua căciulă,
că stăpânul n-are gură"
și cu "limba de lemn"
să n-am adoua natură, "ludă" de zestre între zări albastre ale noastre,
că musca ce-și bagă nasu,
ca grasu compasu,
unde nu-i fierbe oala,
cade nedemn,
moare-n lapte)
dar uneori ca ieri
nematur sunt de vină
fără vină,
sunt un dute dor,
vină dor,
sunt o mașină
fără benzină,
sunt un nimeni,
un pe nicăieri prietutindeni
și pentru asta-mi plâng
de milă nătâng
în dragoste cu silă
și mă prind la jug,
la al vieții plug, poezie,
nevrând întru totul să fiu chiar un nimic, o nulitate
(crudă realitate fără responsabilitate,
deși e o reacție-n ecuație fără recreație în creație,
e alchimie fără reparație,
că-n tot se transformă totul și nimic nu se pierde, ci totul se câștigă, unul fiind pentru toți
și toți pentru unul,
ca să nu fie cămașa mulțumitului
și fericitului
trasă la sorți numărând plopii
și ieșind la numărătoare fără soț,
fără sorți)
vrând fără supărare să fiu binecuvântare,
țin la viață cu dinții
un mult bine pe cont propriu
și un mult soare-
căldură de om,
ascultându-mi părinții
cu principii morale de Biblii,
înflorire de pom,
în casa omului
bunătate de Rai
(și nimic nu era cochet
la tânăr, ci avânt de poet,
că ochii orbilor se deschide spre lumină
și surzii aud și bogăția-i în grâne,
acoperământ în mâine,
grădină a Maicii Domnului).
Nu sunt un nimeni,
ca nimeni,
uiu-iu luptând pentru zâmbet,
pentru înseninare ca poet,
pentru'ca să există o România Mare
cu vântu-n holde
avânt pe pământ
în răsuflare de mană,
de roadă,
cu față de grădină
și preaplin de divină lumină
în stupină cu mângâire
și o mirare pentru neam și țară
într-un surâs de grâu
până-n brâu,
ba până subsuoară
ca jumară
de pe vremea lui Herodot crescut peste cal bunăoară (grâul deabia încolțit crește-ntr-o zi
voinic cât într-un an
cu dept de a fi zi de zi
că-n verde dat în pârgă
e cu îmbujorare,
boabele fiind în utrenie, liturghie și vecernie
duh de adevăr, simetrie,
de dulce și falnic viitor de Mare Românie
în strălucire de Luceafăr
(ca poet nu era un cochet),
dar ca tânăr în avânt pe pământ
cu verde ziorel de ziuă
în ambundență de proprii hotare
trezite-n unire,
de reânviere-
Românie Mare,
Iisus cu adoua venire.
Pavel Rătundeânu-Ferghete
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu