O limită, un spaţiu,
o clepsidră
Prin culorile palide ce
ne urmăresc,
prin zidurile distanţei,
prin gratiile timpului,
în lumina separată de
întuneric,
călăuzindu-se, sufletele şi-au
strigat iubirea.
Am nevoie de-atingerea
ta,
străpunge tăcerea, ca un
botez al sufletului
în apa divină revărsată
asupra noastră!
Unde-i cuvântul iubirii,
unde-i glasul inimii?
Am eliberat luminii
zâmbetele dăruite,
plutesc uşor,
acum, pe-ntreg cuprinsul lumii.
Tăcerile pot fi mai
dureroase
decât însăşi
durerea,
firul întunecat al
ruperii şi desprinderii,
firul răsucit al
indiferenţei,
suspinul pământului
şi
rozul palid din petala caisului-vis,
lacrima necăzută,
nedeschisă, negustată,
lacrima aninată de
pleoapă,
picur al ploii
tăcute,
deschiderea ei, idealul
clipei,
căderea în fugă
sau ropotul vesel al
ploii calde de vară.
Cere şi
ţi se va da! - o lege divină.
Strânge-mă-n braţe,
iubitule,
în tine vreau
s-adorm,
până simt coarda ce
sparge barajul!
Simţi
prin toţi porii răsfrângerea
culorilor noastre,
dincolo de înţelegerea
lumii?
Când sună clopotul
adevărului,
totul în jur ne cheamă,
speranţe
de verde,
vârtej de albastru şi
galben,
clocotitorul roşu
vulcanic,
un suflu portocaliu şi
violet nostalgic,
- o limită, un spaţiu,
o clepsidră -
nuanţe
calde sau reci, triste sau vesele,
nebune sau calme, suave
sau tari,
în sărbătoare şi
delir, stropii de bucurie
ne-aruncă printre astre.
Ameţitoare
înălţimi, izvor şi oglindă,
în armonie cromatică,
reflexe de vis se succed!
Respirăm nemărginirea
dragostei,
se construieşte
spirala,
când ascendentă, când
descendentă,
inversându-ne polii,
legându-ne,
momente divine cresc în
noi,
un singur corp
şi
clipa readucerii aminte,
impresia adânc pătrunsă
în sângele nostru,
o semnătură pe pânza vieţii...
Irina Lucia
Mihalca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu