Cobra,
o carte, ultima scrisă la Alberta-Edmonton-Canada de bârlădeanul Constantin
Clisu
Sosise
în țară, la Bârlad, la prietenul nostru profesorul Virgil Giușcă, directorul
Casei de cultură “George Tutoveanu”, și dorise să-și vadă la Iași prietenii cu care, într-o
perioadă, desfășurase activitate cultural-științifică la Bârlad, făcuse
literatură și multe proiecte…
Însoțit
de profesorul Giușcă, în mașina acestuia, sosiți la Iași, iată-ne-n buchet,
umăr lângă umăr, cap lângă cap, 30 mai 2009, în Grădina Copou, la statuia și Teiul lui
Mihai Eminescu, apoi pe terasa fostului cinematograf din Copou, acum un fel de
restaurant, la o cafea de aduceri aminte: el Constantin Clisu, cu care nu mă
mai văzusem în ultimii aproape 50 de
ani, Clisu care în 1955 a debutat literar cu o poezie , în ziarul “Steagul Roșu”,
Bârlad (nu în “Vremea nouă”, cum cred unii, că ziarul acesta nici nu exista),
unde eu ca redactor, eliberat din armată, tocmai lucram ca începător în ale presei la
pagina literară, Clisu care după ce a lucrat ca bibliotecar la Biblioteca
“Stroe S. Belloescu” și în învățământ ca professor, câțiva ani a fost și redactorul-șef al ziarului de uzină
“Rulmentul”, succedându-i pe Iordache Codreanu, Ion N. Oprea și Constantin
Hușanu, încă de pe atunci buni prieteni; Constantin Clisu și Alexandru
Tacu-Zeletin, cu care a făcut și deprins poezia, gustul manifestărilor literare
cu public; Clisu și profesorul Vasile Fetescu, mulți ani director de școală la
Bârlad și Iași, publicist cunoscut, acum scriitor și poet, membru al USR…
La
cafeaua servită discutăm de toate, dar mai ales desfășurăm proiectele,
Constantin Clisu ne relatează preocuparea sa despre viitorul său roman, viața
în Cuba, pe care o vizitase în mai multe rânduri, dar nu definitivase
documentarea, nici titlul lucrării…
Ne
despărțim împrospătați în prietenie, eu cu gândul la Clisu și la țara care îl
interesa, Cuba…toți mulțumiți de revederea avută.
…Scrie
Mircea Radu Iacoban în 14 martie 2011 după ce a citit “Parfumul de Guayaba”
(interviuri cu G.G. Marquez), stăruind asupra celui care a scris “Un veac de
singurătate”, ca cel care îl admiră pe Fidel Castro, căruia Iacoban îi fusese
prezentat la Havana, în 1970, ca viitor autor al unei cărți despre Cuba (“Din
Azore, în Antile”, apărută la “Junimea” în 1971) și de la care s-a ales doar cu
o strângere de mână, moment redat în “Trăim o singură dată, Jurnal 2004-2014”,
Editura “Junimea” 2015, p. 381, revelațiile lui Marques, “să le vezi și să nu
crezi”: “Fidel Castro este un cititor vorace, iubitor și cunoscător foarte
serios al literaturii bune din toate timpurile și, chiar în momentele cele mai
grele, are o carte interesantă la îndemână ca să-și umple orice gol”, columbianul afirmând că unele manuscrise ale sale l-au
avut ca prim cititor pe Fidel, iar ca autor “a ținut seama de observațiile neobișnuitului lector!”
La data întâlnirii noastre de la Copou, Fidel Castro încă
în activitate, eram curios să văd cum va vorbi din documentările sale prietenul
meu Constantin Clisu despre conducătorul Cubei vizitate...
“Cobra”, roman, de Constantin Clisu, editura Pim, Iași,
2016, 271 p., dedicat „neprețuitelor comori ale sufletului meu, soției și
fiicelor mele Corina și Nausicaa”, cum scrie el la loc potrivit, nu-i o carte dedicată Cubei, cu atât mai puțin
conducătorului ei, despre care tangențial amintește, subiectul i-a „fost
inspirat din viața reală a unei ființe”, spune autorul în postfață, dar noi o
găsim ca oglindă a unei familii, o fată româncă și un cubanez, Mădălina și
Rodolfo, cum e obiceiul azi, după studii în România, se stabililesc în Cuba, sunt realizatori ai unui copil, minune, dar care, neadaptată
locurilor, neacceptată de soacră, ea revine
Acasă, în România, cu fetița de mână, ca să-și găsească mormânt, înainte de
vreme, în pământ străbun, ajutată și în această privință de prieteni locali.
Sunt amintite, firește, „aspecte din viața poporului
cubanez, care a fost ținut sub sceptrul unui dictator mai bine de o jumătate de
secol”, într-o țară în care, ca și în România tot cam atât timp, libertatea
cuvântului și libertatea de mișcare au fost scoase nu doar din dicționar.
Cartea „Cobra” de Constantin Clisu este cronica unei familii întemeiate pe respect
și dragoste, dar care eșuează din varii motive, spuse de autor, dar pe care, în
adânc, le las curiozității cititorilor să le discearnă și înțeleagă plenar.
Importantă este familia, prietenia și coplăria, jocurile lor în desfășurarea a
ce este “Cobra” nu numai în Cuba. Căci Cobra, dincolo de ce crede
C. Hușanu, realizatorul material a lucrării, este și un act folcloric împletitor de prietenii.
„...Cobra, echivalentul unei drame prin care trece eroina
romanului ce apare postum, devine și mai adecvat, dacă ne gândim că însăși
dispariția autorului înainte de a-și vedea publicate plăsmuirile unor nopți de
meditație, este o Cobră ce ne pândește din spatele timpului neiertător cu
soarta noastră de pasageri pe meleaguri pământene”, susține Constantin Hușanu în „Memento” la
carte, în împrejurările grele ale vieții, „pribeagă în lume”, adaug eu.
„...Înainte de a ne părăsi și a ne da drumul la mâna pe
care i-o țineam strâns, tata abia terminase de scris romanul „Cobra”. Când tata
termina de scris un roman, i-l dădea mamei pentru o primă editare, făcea
schimbările propuse, mama îl recitea, urmau alte schimbări, și-apoi ni-l dădea
nouă, fiicelor lui. Îl citeam și noi, după care urmau fazele pregătitoare
imprimării”, scriu în „Cuvânt înainte” fiicele lui, mărturisind că de data
aceasta, „toate aceste etape au rămas suspendate prin trecerea lui în neființă,
pe 11 februarie 2012”, iar „emoțiile profunde resimțite la atingerea gândurilor
lui” le-au „încetinit încercările repetate de finalizare a acestui roman”.
Cartea de față, cum spune familia, acum, patru ani mai
târziu, se publică cu ajutorul lui
Constantin Hușanu, prietenul lui de o viață ( vezi și „Jurnal tardiv” de C.
Hușanu), așa cum a rămas după ultimele „trăsături de creion” ale autorului, din
ianuarie 2012, căruia „timpul nu i-a mai permis să treacă prin fazele
obișnuite, premergătoare versiunii finale”. Este publicată așa cum a ieșit
din ultima strună a autorului ei, că se
grăbise, cum am mai spus să ne dea telefon în România, mie și lui Hușanu, să ne
vestească despre faptul că el „e bine”, carte care mai sub toate raporturile,
temă, coerență, personaje, acțiune și stil, mi se pare este una dintre cele mai
reușite opere ale inspecorului școlar în ale învățământului vasluian, românesc.
Structurat în trei
părți – Văzduhul este pentru
păsări, drumurile pentru oameni, partea I-a, în care, în 13 episoade se
probează susținerile a ceea ce este naivitatea copiilor, drumurile de început,
viața ca o continuă călătorie, fără să știi exact încotro, dragostea și
iubirea, iubirile pătimașe, astfel că și atunci când părăsim locurile natale,
ca în cazul celor doi eroi ai povestei țesute de C. Clisu, ne amintim sau
trebuie să ne amintim că nu suntem
singuri pe lume; Fiecare lume are lumea
ei, este titlul părții a II-a, restul episoadelor, până la 47, despre
primii pași în necunoscut, cu imaginația că dincolo de zări există o lume
mirifică, dar acolo, surpriză, duminicile nu sunt sărbători pentru toți, sunt
așezări pustiite de doruri, zile cu două dimineți, apar nori de furtună și în
fiecare om este tăinuită o lume, că adevărata casă a omului se află numai acolo unde te așteaptă dragostea și că
niciunde în lume, oricât ai cutreera-o, nu sunt sărbători ca ale noastre,
viețuim cu toată ființa într-o țară dacă
simțim că ne-a adoptat, dar cum și pasărea zboară cu puiul ei, așa și...; Acasă! Acasă! Ce cuvânt doinitor! Poate fi
asemuit cu susurul izvoarelor, șoptitul frunzelor de codru, legănate de vânturi
și de cântecul păsărilor în care se topesc și renasc toate anotimpurile,
partea a III-a a cărții, cu ultimele episoade, inclusiv cel cu numărul 57 din
care aflăm că sunt nostalgii pe care nici timpul nu le poate estompa, dar până
aici ni se spusese deja, ca avertizare, că indiferența este adesea umbra
neliniștei și numai timpul poate măsura prieteniile adevărate! Cum orice frunză
desprinsă de pe un ram înainte de vreme arde pământul, așa și Mădălina cu fiica
ei ținută de mână se întoarce Acasă, unde, la Bunica Elvira, în vârstă, tânara
moare, iar Yorlensis, nepoata ei, în cumpăna incertitudinii, găsește două
suflete mari, familia inginerului Ștefan Dragomir, care o adoptă pe Yorli,
mereu rămasă întrebătoare: „Vreau s-o văd pe bunica!”, bunica întâlnită ca
dintr-o întâmplare, acasă, în România, dar cu suflet mare, pe când bunica cea
adevărată, las cititorul s-o întâlnească și s-o cunoască... „Pot s-o văd pe mama?
Vreau să vorbesc cu ea!” cere fetița
tatălui adoptiv când mână în mână o vizitează la mormântul de la cimitir. “Acum doarme! Nu putem să-i tulburăm somnul...”, i se
explică, așa, schimbând discuțiile,
amânându-le cresc copii mari, ca să înțeleagă mai târziu întreg cuprinsul
vieții realitate...
Cartea lui Constantin Clisu este o carte bine
structurată, pedagogic gândită și realizată, ea sădește în noi nu numai
prețuirea față de ce este Acasă-casă,
dorul de ea, de mamă și tată, fie și adoptivii, mai ales atunci când castelele
de nisip se năruie și tremură, poate, din cauza destinului.
Convinși, ca și familia lui, de faptul că Ecaterina și
Constantin Clisu, cu stelele lor, ne însoțesc și azi, atunci când citim „Cobra”,
Cobra și ne regăsim precum cândva, păstrez cuvinte de prețuire nu nuamai
acestui volum, ci întregii sale opere nu numai literare. Cetățean de onoare a
urbei care l-a adoptat, Bârladul, ca și familia Ștefan Dragomir pe Yorlensis,
mulți ani Inspector General al învățământului județean Vaslui, poet dificil de
egalat – Cântece de dor - 1980, Dorbanț, clanț – 1984, Cu toate pădurile în
brațe - 1995; proză poetică, Miniaturi pentru buzunarul din stânga – 2009:
Literatură pentru copii, Pentru un pui de sturz-1979, Vine moșul pe cărare –
1983, Cocorul singuratic – 1987,Văluță descoperă lumea – 1988,Trandafiri de
lumină – 1989, Un strigăt în noapte – 1992, Dincolo de poveste – Mituri și
legende indiene – 2002; teatru pentru copii, 1988-2002: Nemaipomenitele
aventuri ale ursulețului Rimbo, Chiț, Chiț și pințesele Miorlau, Nu sunt
măgărușul Ted, Prințul de preerie; romane, Mama nu e vinovată, 1999, Bastardul,
2002, În calea vânturilor, 2005, Restul ...e tăcere, 2005, La marginea nopții,
2009, Constantin Clisu lipsește, totuși nu numai Bârladului.
Un autor nu doar
prolific, unul complex care ne trebuie, un ridicător al românismului, el este
unul dintre românii care la Edmonton-Canada, unde a avut ultimul domiciliu, a
pus piatră de temelie ridicării bustului lui Mihai Eminescu.
Scriind “Constantin Clisu, Două cărți într-un an...”- La marginea
nopții și Miniaturi pentru buzunarul din stânga – în „Scurte medalioane”, de
Ion N. Oprea, editura Pim , Iași, 2010, p.132-135, încheiam: „Atenție.
Constantin Clisu a scris nu doar două cărți într-un an, ci a făcut și multă
publicistică, cine a putut să-i urmărească întreaga sa activitate de presă?
Nici chiar invidioșii, cei puși pe critică fără de
noimă!”
Ion N.
Oprea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu