TEZAURUL
ROMÂNIEI LA MOSCOVA
UN JURNALIST RUS SCRIE CORECT ȘI ÎN PREMIERĂ DESPRE TEZAURUL
ROMÂNIEI LA MOSCOVA! SERGHEI GOLUBIȚKI*: AURUL ROMÂNESC (ÎN LIMBA RUSĂ).
РУМЫНСКОЕ ЗОЛОТО
Serghei
Golubițki, scriitor, filolog și jurnalist, specialist în internet-trading de la
Moscova. S-a născut la 11 iulie 1962. A absolvit magna cum laude (diplomă
roșie) facultatea de litere a Universtității de Stat din Moscova în 1984, iar
în 1989 și-a susținut teza de doctorat cu tema “Mitologia socială și
nomenologia filosofică în lirica romanescă contemporană”, la aceeași
universitate. Posedă limbile rusă, engleză, franceză, germană, portugheză și
română. În 2004 a publicat o carte în două volume cu titlul “Care este numele
dumnezeului vostru? Marile afaceri oneroase ale secolului XX”, în care descrie
peste douăzeci de afaceri oneroase din Statele Unite ale Americii, începând cu
scandalul panamez și terminând cu cazul Enron. Este autor al cursului multimedia
“TeachPro Internet Trading”, care, potrivit revistei de bursă “Technical
Analysis Of Stocks And Commodities”, nu are analogie pe piața americană. În
clasamentul celor “100 de creatori din spațiul postsovietic”, stabilit de
“Global Intellect Monitoring” în anul 2009, a fost plasat pe locul 30, “pentru
gândirea creatoare asupra realităților în transformare dinamică”.
FRAGMENTE
TRADUSE ÎN ROMÂNĂ DIN ARTICOLUL LUI SERGHEI GOLUBIȚKI:
(….) Așadar,
despre ce alegere a grâului de neghină
este vorba? Dragi colegi, cred că v-ați dat seama deja că este vorba despre
tema scoasă în titul postării de astăzi. (…)
Cu alte
cuvinte, în ceea ce ține de „drepturile omului” avem o alegere. Cu totul aparte
stă chestiunea „aurului româmesc”, care nu permite în nici un chip, sub nici o
formă, sub nici un fel interpretătări ambigue. Și vreau să subliniez încă o
dată că această chestiune are o importanță principială anume pentru Rusia,
anume pentru noi, și într-o măsură cu mult mai mare, decât pentru România și,
cu atât mai mult, pentru Moldova, ai cărei parlamentari, apropo, au și
intervenit pentru includerea chestiunii în rezoluția APCE.
De ce are
această chestiune o importanță principială anune pentru noi, dar nu pentru
România? Pentru că în cazul României este vorba pur și simplu despre pierderea
unor bunuri materiale, în timp ce în cazul Rusiei această chestiune se pune
într-un cu totul alt plan, în cel moral. Dacă noi nu recunoaștem această
chestiune, noi îi spunem nu atât străinătății, câte ne spunem nouă înșine că,
da, noi suntem niște HOȚI! Noi recunoaștem conștient, în deplinătatea
facultăților mintale, că suntem urmașii și continuatorii de drept ai unei hoții
bolșevice, că suntem pui destoinici din cuibul lui Troțki.
Doar așa și
nicidecum altfel. Și nici un fel de inepții de genul comentariilor oficiale ale
cinovnicilor ruși despre faptul că, adicătelea, tema „aurului românesc” ține de
timpurile demult apuse, este o chestiune istorică, fără nici o tangență cu
politica actuală, nu pot acoperi monstruoasa prăpastie morală care ne separă pe
noi de Lumea Binenului și a Luminii dacă refuzăm să ne recunoaștem
obligațiunile de returnare a ceea ce am furat în mod deschis, cinic și
impertinent.
Presupun că
atât colegii mei, cât și marea majoritate a cetățenilor ruși, nu au nici cea
mai vagă idee despre ceea ce reprezintă chestiunea “aurului românesc”, motiv
din care nu există nici cel mai mic temei să tragă vreo concluzie pripită și,
cu atât mai mult, să se lanseze în acuzații de imoralitate împotriva cuiva.
Întrucât mass-media oficială din Rusia nu s-a obosit să aducă faptele la
cunoștința cititorilor săi, voi încerca, pe cât îmi stă în putință, să
completez această lacună măcar pentru publicul cititor al Rețelei Naționale a
Oamenilor de Afaceri.
În august
1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Aliaților și a ocupat
Transilvania. Las în spatele scenei motivele care au determinat această țară să
adopte, timp de doi ani, starea de neutralitate: politica țărilor mici este o chestiune complicată și – ceea ce este mai
important! – absolut neprincipială din punctul de vedere al demersului nostru.
Aici și cum, nu mă interesează România, pe mine mă interesează doar Rusia.
Demersul
României a avut consecințe foarte deplorabile: armatele aliate ale Mittelmächte
(Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman) au replicat imediat
printro contraofensiva, care, în cel mai scurt timp posibil, a înfrânt Armata
Română.
Guvernul
României a fost evacuat în grabă de la București la Iași, la granița cu
provincia Basarabia din Imperiul Rus. Dobrogea, Oltenia și Muntenia fuseseră
deja ocupate, astfel încât cotropirea totală a teritoriului național părea, pe
bună dreptate, doar o chestiune de timp.
În noiembrie
1916, Consiliul Național al Băncii Centrale a României a decis să transmită,
pentru păstrare temporată, întregul său Tezaur aliatului său – Rusia, care, de
fapt, îi oferise cu amabilitate
serviciile. O variantă alternativă luată în calcul era transportarea Tezaurului
la Londra, dar poziția dominantă pe care o aveau submarinele germane în spațiul
maritim a fost determinantă pentru alegerea făcută în favoarea Imperiului Rus.
La 2
decembrie Banca Centrală a decis, iar la 12 decembrie Consiliul de Miniștri al
României a aprobat această decizie. Ca precedent internațional s-a apelat la
experiența Franței, care transmisese deja Tezaurul său spre păstrare
Statelor Unite ale Americii.
Pentru Rusia
procesul verbal cu privire la transmiterea Tezaurului a fost semnat de
general-locotenentu Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, șeful cancelariei
ministeriale a Curții Imperiale, iar din toamna anului 1916 – ministru-delegat
în România.Guvernul rus s-a angajat nu doar să pregătească transferarea, dar a
și garantat integritatea necondiționată a Tezaurului României atât în timpul
transportării, cât și pe întreaga durată a ulterioarei lui păstrări.
Trebuie să
spun că în Rusia au fost trimise nu numai rezervele de aur ale Băncii Centrale
a României, dar, efectiv, toate economiile băncilor private românești, ale
companiilor și ale cetățenilor. Inventarul a cuprins: documente, manuscrise,
monede vechi, tablouri, cărți rare, arhivele mănăstirilor din Moldova și Țara
Românească, colecțiile muzeistice aparținând instituțiilor publice și celor
private, precum și 93,4 tone de aur.
Întrucât
toate aceste comori au fost descrise în cel mai amănunțit mod cu putință în
procesul verbal de transmitere, nu este dificil să calculăm valoarea lor
actuală (desigur, cu excepția valoarii
pur istorice a exponatelor de muzeu) : 2
miliarde 800 milioane de dolari.
“Aurul românesc”
a fost transmis în Rusia în două etape: la 12 și 14 decembrie 1916 – în 17
vagoane cuprinzând 1738 lăzi, cu un conținut în valoare de 314 580 456 lei și
84 de bani. Acestor lăzi li s-au adăugat altele două cu bijuteriile ale Reginei
Maria, toate în valoare de 7 milioane de lei.
În zilele de
23-27 iulie 1917 (deja după revoluția din februarie), a fost trimis la al
doilea eșalon cu părți ale Tezaurului României: 24 de vagoane, bunurile având o
valoare de inventar de 7,5 miliarde de
lei. Sub paza unei unități de cazaci trenul a ajuns cu bine la Moscova, la 3
august 1917.
Apoi s-a
întâmplat ceea ce s-a întâmplat: o bandă bolșevică de teroriști a acaparat
puterea sub directa conducre a Statului Major german, iar la 26 ianuarie 1918
Leiba Dovidovici Bronstein, alias Troțk, a declarat public cu cinism: „Activele
românești plasate la Moscova, vor fi indisponibile pentru oligarhia
română. Guvernul sovietic își asumă
obligația de păstrare a acestor active, ca și pe cea de returnare ulterioară a
lor în mâinile poporului român “.
Cuvântul lui
Leiba este lege, astfel încât poporul român, care de mult și-a răsturnat regii,
așteaptă și în prezent să-i fie restituit propriul Tezaur. Pentru a aprecia
întreg cinismul situației trebuie să amintim în mod neapărat despre cele trei
restituiri oficiale, făcute în 1935, în 1956 și 2008. Aceste restituiri au fost
însoțite de o retorică triumfalistă de genul celei din următorul comunicat
publicat la 12 iunie 1956 în presa sovietică: “În toți acești ani poporul
sovietic a păstrat cu meticuloasă grijă operele de artă de o mare valoare
istorică și artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au tratat întotdeauna
aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a poporului român”.
E frumos,
nu-i așa? E nobil. E onest. Cum i se și cuvine oricărei țări cu demnitate,
nemaivorbind despre o superputere. Am înapoiat picturi, desene, manuscrise,
hrisoave, arhive, monede de aur, medalioane, icoane, odoare bisericești, am înapoiat până și rămășițele pământești ale
eminentului gânditor Dimitrie Cantemi. Am uitat însă un mizilic colea: să
restituim 93,4 tone de aur. Acest
mizilic nu a făcut obiectul sentimentelor bolșevicilor de solidaritate de clasă
cu poporul român. După cum nu a făcut nici obiectul obligațiunilor de
restituire a ceea ce nu-ți aparține.
România nu a
încetat niciodată să revendice restituirea de către Rusia a ceaa ce fusese
transmis, pe cuvânt de onoare, spre păstrare în anii Primului Război Mondial.
Din toate declarațiile publicate în presa sovietică reieseclar și univoc faptul
că Uniunea Sovietică a recunoscut întotdeauna dreptul de proprietate al
României asupra Tezaurului său.
Și atunci,
care-i problema?! De unde apar astăzi aceste cinice și monstruoase fraze ale
oficialilor ruși privind chestiuni de interes pur istoric?! AU FURAT CEEA CE NU
NE APARȚINE! Și ne-au făcut pe toți ostatici ai acestei meschinării! Pe toți
cetățenii Rusiei! De ce eu, de ce anume eu, trebuie să trăiesc cu sentimentul
că sunt cetățean al unei țări care săvârșește pe față și cinic cea mai oribilă
crimă damnată de codul moralei creștine: înșelarea celor care ți-au dat
încredere?
La Dante
Alighieri, cei care au înșelat încrederea sunt supuși la cele mai îngrozitoare
cazne în cea de-a noua – ultima –
treaptă a Iadului: pe lacul înghețat
Cozit dracii le sfârtca capetele
Pentru orice
creștin nu există o crimă mai oribilă
decât înșelarea celor care ți-au dat încredere. Și aici nu mai este vorba
despre cântecelele și țopăiturile celor de la
Pussy Riot în biserică, aici este
vorba despre un lucru cu mult mai îngrozitor.
Din păcate
însă, nimărui nu-i pasă de “aurul românesc”.
De Riot Pussy – da, aceasta este o crimă strigătoare la cer împotriva
puterii. Pe când tezaurul furat altui
neam, propriului nostru aliat, care ne-a încredințat toată averea sa, e așa, un fleac , „o chestiune istorică”.
Scris de
Vlad Cubreacov
sursa:
http://i-business.ru/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu