Chemarea lui Avraam
(Facerea 11, 27 – 12, 9; 13, 1-18)
Toate cele
pe care le-am văzut până acum în istoria sfântă se referă la întreg neamul
omenesc și constituie istoria sa străveche. De aici înainte însă istoria sfântă
se limitează la viața unui singur popor, cel israelitean. Dumnezeu a ales acest
popor, sau mai degrabă l-a creat, și i-a dat misiunea de a păzi curatele
adevăruri religioase și tradiții și a fost folosit ca o unealtă a lui Dumnezeu
la pregătirea lumii pentru primirea mântuirii, pe care avea să o aducă la vremea
potrivită Iisus Hristos. Strămoșul acestui popor a fost Avram, pe care Dumnezeu
l-a ales și l-a osebit pentru acest scop. Așadar istoria poporului israelit
începe cu Avram și se continuă cu Isaac, cu Iacov și cei doisprezece fii ai
săi, care s-au făcut începătorii celor doisprezece seminții ale poporului
israelitean. Toți aceștia se numesc patriarhi, adică strămoși ai poporului
israelit. În omiliile noastre vom urmări istoria patriarhilor, începând cu
Avram.
Odată cu
amestecarea limbilor și cu nereușita zidirii turnului Babel, oamenii s-au
împrăștiat. După tradiție, urmașii lui Sem s-au așezat în Asia, urmașii lui Ham
în Africa, iar urmașii lui Iafet în Europa. Celelalte părți ale pământului au
fost locuite mai târziu, când oamenii s-au înmulțit și s-au răspândit tot mai
mult. Și după răspândirea lor oamenii au păstrat pentru o perioadă de timp
amintirea adevărurilor religioase de temelie și mai ales credința într-unul
adevăratul Dumnezeu. Păstrau încă amintirea marilor evenimente, precum crearea
lumii și a omului, viața în Rai, căderea omului, făgăduințele lui Dumnezeu
pentru mântuire, potopul și altele. Cu timpul însă, datorită sălbăticiei și a
ignoranței, care stăpâneau din pricina păcatului, oamenii au început să uite
tradițiile religioase vechi. Și, pentru că natura (pământul cu munții, mările,
râurile, cerul cu mulțimea stelelor) și diferitele fenomene naturale (mișcările
corpurilor cerești, tunetele, fulgerele, eclipsele de soare și lună,
cutremurele și atâtea altele) le făceau impresie, și-au închipuit că în natură
și în diferitele sale stihii se ascund puteri și duhuri care provoacă
diferitele fenomene. Credeau că aceste puteri sunt dumnezei. Astfel a luat
naștere politeismul, adică credința în existența mai multor dumnezei. Mergând
mai departe, au crezut că nu puterile ascunse, ci chiar stihiile naturii sunt
dumnezei. Astfel au început să se închine la munți, la copaci, la râuri, la
animale, adică au pătimit ceea ce spune Apostolul Pavel: „s-au închinat şi au
slujit făpturii, în locul Făcătorului”[1]. Apoi s-au închinat ca unor dumnezei
și eroilor și astfel au început să și-i închipuie pe dumnezei antropomorfi. Au
făcut reprezentări ale acestor dumnezei din lemn sau marmură, idolii, și
acestora li se închinau ca și cum ar fi fost înșiși dumnezeii. Astfel a luat
naștere idolatria și oamenii au ajuns să se închine ca unor dumnezei la toate
în afară de Dumnezeul cel adevărat.
În această
înșelare și stricăciune generală, puțini oameni au rămas credincioși
adevăratului Dumnezeu. Unul dintre ei a fost și Avram, pe care Dumnezeu l-a
ales ca să-l facă strămoșul poporului Său ales. Și, din ceea ce am spus despre
nașterea politeismului și idolatriei, înțelegem că era nevoie de crearea unui
nou popor, care avea să păstreze credința adevărată și să pregătească omenirea
pentru primirea Mântuitorului. Să urmărim așadar istoria lui Avram.
Avram trăia
într-o cetate din sudul Mesopotamiei numită Ur, aproape de gurile de vărsare
ale fluviului Eufrat, cam cu o mie opt sute de ani înainte de Hristos. Numele
său a fost la început Avram, care înseamnă „părinte mare sau slăvit”. Numele de
Avraam i l-a dat mai târziu Dumnezeu. Cu numele său de la început îl vom numi
și noi, atât timp cât Scriptura îl numește astfel.
Avram se
trăgea din seminția lui Set și era al zecelea urmaș al lui. Tatăl său se numea
Terah și avea încă doi fii, pe Nahor și pe Haran. Dintre aceștia, Haran a murit
devreme și l-a lăsat orfan pe Lot, pe care îl vom vedea ocrotit de Avram. Toate
rudeniile lui Avram căzuseră în idolatrie. Despre Avram însă se spune că s-a
împotrivit idolatriei și chiar a sfărâmat idolii. Scriptura nu spune nimic de
acest fel, însă acest lucru nu este de necrezut, dacă avem în vedere alegerea
lui Avram de către Dumnezeu.
Așadar în
vreme ce Avram locuia în Ur împreună cu tatăl său și cu rudeniile sale, a
primit poruncă de la Dumnezeu să plece de acolo și să plece în alt ținut, pe
care avea să i-l arate El. „Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa
tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu”[2], a spus Dumnezeu.
Ieșirea aceasta a fost necesară, pentru ca Avram să se păzească nevătămat de
idolatrie și să rămână strâns legat de adevăratul Dumnezeu și credincios lui.
Porunca lui Dumnezeu a fost o mare încercare pentru Avram. Dumnezeu îl chema să
le lase pe toate: patria sa, locurile cunoscute, rudeniile și prietenii săi și
să pornească spre un loc necunoscut. Și Avram s-a arătat vrednic de bunăvoința
și alegerea lui Dumnezeu. A luat-o pe femeia lui Sara și pe nepotul său orfan
Lot și a pornit ascultând de porunca lui Dumnezeu, fără să știe unde merge. L-a
urmat însă și tatăl său, Terah. Aceasta arată că Terah, deși căzuse în
idolatrie, era om cu bună intenție. Și, fie din dragoste pentru fiul său Avram,
fie pentru că a primit și el porunca lui Dumnezeu, le-a lăsat și el pe toate și
a pornit în călătoria spre un loc necunoscut.
Pornind din
Ur, Avram și însoțitorii săi s-au îndreptat spre partea de nord a Mesopotamiei
și au ajuns în cetatea Haran. Acolo s-au oprit și, după cât se pare, au rămas
un timp, probabil pentru că Terah nu mai putea merge mai departe. Și,
într-adevăr, acolo în Haran Terah a murit la vârsta de două sute cinci ani.
Mulți ajung la Haran, însă nu se învrednicesc să intre în Canaan. Nu sunt
departe de Împărăția lui Dumnezeu, însă nu ajung niciodată la ea, pentru că nu
fac pasul hotărâtor. Nu ajunge să avem intenție bună și să primim în chip
teoretic faptul că poruncile lui Dumnezeu sunt drepte și folositoare, ci
trebuie să le punem în lucrare, să le facem mod de viață. Și trebuie să facem
aceasta la timp, înainte ca moartea să ne închidă ușa Împărăției lui Dumnezeu.
După moartea
lui Terah, Dumnezeu repetă porunca Sa către Avram: „Ieşi din pământul tău, din
neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta
Eu. Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări
numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor
binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi se vor
binecuvânta întru tine toate neamurile pământului”[3]. După cum vedem, Dumnezeu
însoțește acum porunca Sa cu mari făgăduințe: că urmașii lui Avram vor ajunge
un popor mare, că numele său va fi slăvit, că Îl va avea pe Dumnezeu aliat și
ajutător și în cele din urmă că printr-un urmaș al său se vor binecuvânta toate
neamurile pământului. Acest urmaș nu este altul decât Iisus Hristos. Astfel
Avram devine acum purtătorul făgăduințelor lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii.
Foarte mari
sunt făgăduințele lui Dumnezeu. Împlinirea lor însă presupunea dobândirea unui
fiu de către Avram, care era lipsit de fii și avea deja șaptezeci și cinci de
ani iar Sara șaizeci și cinci! Amândoi erau la o vârstă la care nu mai aveau
nădejde să dobândească fiu. Însă credința lui Avram era din nou încercată. Cu
toate acestea, nu șovăie. Primește porunca lui Dumnezeu și, luând împreună cu
el pe Sara și pe Lot, avutul său (adică turmele și cealaltă avere mișcătoare)
și pe robii săi, pe care îi dobândise în vremea șederii în Haran, vine în
Canaan. Acolo primește încă o făgăduință de la Dumnezeu: „Țara aceasta o voi da
urmaşilor tăi”[4]. Și această făgăduință era o încercare a credinței lui Avram,
pentru că, așa cum a spus întâiul Mucenic Ștefan în cuvântul său de apărare,
Dumnezeu, cu toate că făcea această făgăduință lui Avram, „nu i-a dat moştenire
în ea nici o palmă de pământ”[5]. Acel ținut era sub stăpânirea canaaneilor și
Avram și-a petrecut toată viața acolo fără a avea locuință stabilă, însă arată
iarăși desăvârșită credință în cuvintele lui Dumnezeu, zidindu-I jertfelnic.
Cu adevărat,
mare și vrednică de admirație este credința lui Avram. Apostolul Pavel o laudă
în mod deosebit spunând: „Prin credinţă, Avraam, când a fost chemat, a ascultat
şi a ieşit la locul pe care era să-l ia spre moştenire şi a ieşit neştiind
încotro merge. Prin credinţă, a locuit vremelnic în pământul făgăduinţei, ca
într-un pământ străin, locuind în corturi cu Isaac şi cu Iacov, cei dimpreună
moştenitori ai aceleiaşi făgăduinţe”[6], iar în altă parte îl numește „părinte
al tuturor celor ce cred”[7]. Credința lui Avram trebuie să fie pentru noi toți
pildă. Trebuie să avem încredere deplină în cuvintele și făgăduințele lui
Dumnezeu, chiar și atunci când par de necrezut. Nimic nu este cu neputință
pentru Dumnezeu cel atotputernic. Făgăduințele Sale către Avram au fost împlinite
în întregime, chiar dacă aceasta s-a făcut după mult timp. Și fiu a dobândit,
și popor mare au devenit urmașii săi, și țara pe care le-a făgăduit-o Dumnezeu
au luat-o în stăpânire. Și toate în general câte a făgăduit și făgăduiește
Dumnezeu „se vor împlini la timpul lor”[8]. Așadar să primim cuvintele lui
Dumnezeu cu credința lui Avram, ca să fim adevărați fii ai lui Avram și
moștenitori ai făgăduințelor pe care el le-a primit de la Dumnezeu.
Avram, după
cum am spus, nu a avut locuință stabilă în Canaan, ci a trăit viață nomadă.
Primul loc unde s-a oprit a fost Sichem, unde a zidit primul jertfelnic. Apoi
s-a mutat și și-a așezat cortul lângă Betel, unde a zidit iarăși jertfelnic,
după care a mers în pustia Negev. Foametea care era în Canaan l-a silit să
coboare în Egipt și să rămână acolo pentru o vreme. Întorcându-se din Egipt,
s-a așezat din nou lângă Betel, unde zidise jertfelnic. Aici s-a întâmplat
între Avram și Lot un incident, în care s-a vădit toată virtutea și mărimea de
suflet a lui Avram. Avram și Lot aveau fiecare turmele lui. Fiindcă aveau
foarte multe animale, s-au creat probleme. Păstorii lor se certau între ei
pentru locurile de păscut. Avram a înțeles primejdia și înainte să apară
certuri și între ei doi, l-a chemat pe Lot și i-a spus: „Să nu fie sfadă între
mine şi tine, între păstorii mei şi păstorii tăi, căci suntem fraţi. Iată, nu e
oare tot pământul înaintea ta? Desparte-te dar de mine! Şi de vei apuca tu la
stânga, eu voi apuca la dreapta; iar de vei apuca tu la dreapta, eu voi apuca
la stânga”[9]. Propunerea lui Avram i-a plăcut lui Lot, care a ales pentru el
însuși ținutul de lângă Iordan, în apropiere de locul unde astăzi este Marea
Moartă. Acel ținut era pe atunci foarte roditor. Acolo se aflau și cunoscutele
cetăți Sodoma și Gomora, ai căror locuitori erau răi și stricați. Așadar, Lot
s-a așezat acolo.
După
despărțire, Dumnezeu, răsplătind virtutea și mărimea de suflet a lui Avram, i-a
făgăduit din nou că urmașii lui vor fi nenumărați precum nisipul mării și că
lui și urmașilor lui va da acea țară. Atunci Avram s-a mutat mai spre sud și
s-a așezat la Hebron, aproape de stejarul Mamvri, unde a zidit iarăși
jertfelnic Domnului.
Este
vrednică de admirație îngăduința lui Avram. Îl lasă pe Lot să aleagă primul, cu
toate că el era mai în vârstă și lui îi făgăduise Dumnezeu acel ținut.
Dimpotrivă, Lot gândește și acționează mișcat de interes. Profită de propunerea
unchiului său și alege cel mai bun ținut. Ar fi foarte folositor să cercetăm
propriul nostru comportament în situații asemănătoare, comparându-l cu cel al
lui Avram și al lui Lot. Oare cu care dintre ei semănăm? Știm să dăm înapoi,
chiar și atunci când suntem nedreptățiți, de dragul păcii, sau interesul
material și egoismul ne îndeamnă la fapte care nu au nimic rațional și moral?
Din nefericire experiența arată că există între noi foarte puțini asemenea lui
Avram și foarte mulți precum Lot. Certurile dintre rudenii și cunoscuți sunt
foarte dese și nu rareori ajung la tribunale. Certurile pentru pământ sunt un
fenomen zilnic, care produce dezbinare și ură chiar și între frați. Nu sunt
puține cazurile în care chiar și ucideri s-au săvârșit și se săvârșesc pentru
câțiva metri de pământ. Și aceasta se întâmplă pentru că ne sprijinim mai mult
pe materie, precum Lot, și mai puțin pe purtarea de grijă a lui Dumnezeu,
precum Avram.
Care a fost
însă sfârșitul întâmplării? Ce a dobândit fiecare prin comportamentul său?
Avram, așa cum am văzut, a primit încă o dată binecuvântarea lui Dumnezeu, în
vreme ce Lot, după cum vom vedea, a trecut prin încercări înfricoșătoare.
Astfel, Avram, deși părea că a fost păgubit din pricina îngăduinței sale, a
dobândit în cele din urmă câștig, în vreme ce Lot, care părea avantajat, a fost
păgubit și în cele materiale, și duhovnicește. Învățătura din această întâmplare
este foarte limpede și foarte însemnată. Dumnezeu dă binecuvântare bogată celui
care își sprijină nădejdile pe El, iar nu pe bunurile materiale. Iar când
lipsește binecuvântarea lui Dumnezeu – desigur, din pricina noastră – bunurile
materiale nu au nici o valoare și nu ne folosesc la nimic. Dimpotrivă, de multe
ori le pierdem și pe acestea, și pe cele veșnice. Așadar să-l imităm și în
aceasta pe Avram. Să învățăm să nădăjduim în dragostea și în purtarea de grijă
a lui Dumnezeu. Să învățăm încă să lăsăm de la noi, fără să ne temem că o să
fim păgubiți. Astfel vom avea pace în sufletele noastre și în legăturile cu
semenii noștri. Mai presus de toate însă, vom avea binecuvântarea lui Dumnezeu,
care valorează mai mult decât toate comorile de pe pământ.
[1] Romani
1, 25.
[2] Facerea
12, 1.
[3] Facerea
12, 1-3.
[4] Facerea
12, 7.
[5] Faptele
Apostolilor 7, 5.
[6] Evrei
11, 8-9.
[7] Romani
4, 11.
[8] Luca 1,
20.
[9] Facerea
13, 8-9.
Eu vreau cu El…
Cu un an în
urmă, fiica mea care împlinise cinci anişori, pentru prima dată a atras atenţia
la crucifixul din biserică. Văzând imaginea lui Hristos răstignit, ea a început
să-mi pună întrebări la care deşi am răspuns, totuşi nu aşa cum mi-aş fi dorit.
Şi iată deja după aproape un an, cred că ştiu cum aş putea s-o ajut să facă
alegerea, pe care ea daja a făcut-o, fără ajutorul meu.
– Mămico,
priveşte, sânge!
Fiica mea
arată către Răstignire. În ochii ei se reflectă un val de emoţii: lipsă de
înţelegere, compasiune, şi frică … Ea încearcă să se ascundă după spatele meu,
de parcă fiind speriată de descoperirea sa.
– Acesta
este Hristos – îi explic, încercând să menţin în vocea mea o tonalitate
potrivită pentru dobândirea încrederii – El a murit ca noi să putem trăi..
Sărut
picioarele Mântuitorului, cu un gest sugerând fiicii că şi ea ar trebui să facă
acelaşi lucru, dar ea rămâne pe loc indecisă. După expresia feţei ei şi
privirea sa este clar că frica cedează locul curiozităţii. Ea priveşte cu
atenţie către Mântuitorul Hristos.
-Dacă El a
murit, înseamnă că nu mai există?
Ea vorbeşte
foarte încet, aproape neauzit. Frica i-a dispărut complet, dar acum, în
cuvintele ei se poate desluşi neîncrederea.
– Dumnezeu
există mereu –îi răspund fiind surprinsă că şi pentru mine nu este chiar totul
clar, dar fiica pare fericită. – Dumnezeu a murit şi apoi a Înviat. El este
mereu cu noi şi ne ajută atunci, când noi Îl rugăm.
Neîncrederea
dispare.
— Şi noi vom
învia după ce vom muri?
Nu mai
vorbeşte în şoaptă, dar nici prea tare. Pe buze şi în ochi i se citeşte un
zâmbet abia desluşit.
— Dacă noi
îl vom iubi pe Dumnezeu, El ne va învia.
Expresia
feţei fetei devine din nou serioasă şi îngândurată. Ea îmi arată către sângele
de pe rănile Mântuitorului:
— Ei nu l-au
iubit pe Dumnezeu?
„Ei”.
Interesant oare ce-şi imaginează pronunţând acest „ei” ?
— Probabil
că le-a fost frică de El, — încerc să vorbesc cu încredere în glas. Deşi îmi
este tot mai greu să răspund la întrebările din continuare.
— Ei au
putut să-l roage şi El le-ar fi alungat orice frică!
Fetiţa
pronunţă aceste cuvinte cu expresia lui Newton, care tocmai a descopeit legea
gravitaţiei universale.
— El i-a
învăţat. El i-a învăţat să iubească. Dar să iubeşti nu este aşa de uşor…
Fetiţa
încremineşte. Meditează la cuvintele tocmai auzite. Probabil gândul că să
iubeşti e mai greu decât să răstigneşti nu poate fi percepută de ea. Nu fac
nici eu nici o mişcare.
Involuntar,
în mintea mea apare o rugăciune: „Doamne, ajută-mă şi pe mine să înţeleg şi să
primesc ceea, ce tocmai am explicat fiicei mele. Doamne, ajută-mă să învăţ să
iubesc, dar să nu răstignesc”.
Fiica îşi
întoarce privirea către mine. Ochii ei sunt larg deschişi. Eu păstrez tăcerea.
Ea din nou priveşte chipul Mântuitorului şi întinde mâna de parcă ar vrea să se
atingă cu degetele de Răstignire. Păstrând tăcerea mai stăm aşa un minut sau
două. Ea îmi ia mâna. Degetele ei puţin tremură şi în ochi îi joacă lacrimile.
— Eu nu
vreau ca ei,— spune ea în şoaptă,— eu vreau cu El…
Aşa am mai
stat puţin, eu cu greu încercam să-mi fac ordine în gânduri. Dar tot ce puteam
e să mă rog lui Dumnezeu să ne ajute. Nu în ceva anume, dar aşa, mereu….Să ne
ajute în ceea, în ce va considera că este necesar. Nu ştiu la ce medita fiica
mea …, dar ştiu că gândurile ei nu erau deloc a unui copil în acel moment.
Desigur că
după acest caz ea nu a devenit cu mult mai ascultătoare, sau mai puţin
năzbătioasă, a rămas acelaşi copil de cinci anişori. Dar de atunci de multe ori
am observat cum fiica mea se roagă în şoaptă, şi-i văd bucuria inexprimabilă,
atunci când ea îşi dă seama că rugăciunile ei au fost auzite. Şi credinţa ei
sinceră şi necondiţionată mereu mă sprijină în momente de deznădejde.
Sursa: eparhia-saratov.ru via
altarulcredintei.md
Traducere Natalia Lozan
“Sfântul
Tihon din Zadonsk strigă către cel mândru: „Uită-te în morminte şi fă acolo
deosebire, dacă poţi, între împărat şi ostaş, între cel slăvit şi cel
necinstit, între cel bogat şi cel sărac, între cel tare şi cel neputincios,
între cel nobil şi cel de rând. Acolo să te lauzi cu nobleţea, acolo să te
semeţeşti cu agerimea mintii, acolo să te măreşti cu frumuseţea, acolo să te
făleşti cu bogăţia, acolo să te îngâmfi cu cinstirile, acolo să-ţi înşiri
titlurile. O, sărmană făptură – sărmană ca început, sărmană ca vieţuire,
sărmană ca sfârşit! Adu-ţi aminte, cine eşti tu? Zidire zidită după chipul lui
Dumnezeu, dar care a pierdut chipul lui Dumnezeu, căzută, stricată, asemănată
dobitoacelor necuvântătoare, însă prin milostivirea lui Dumnezeu refăcută,
răscumpărată prin pătimirea şi moartea Fiului lui Dumnezeu.”
(Cum să biruim
mândria - Lecții de vindecare a mândriei din sfaturile Sfinților Părinți -
Editura Sophia, București, 2010, pp. 111-112)
Avram și Melchisedec
Avram și Melchisedec
(Facerea 14, 1-24)
Lot, așa cum
am văzut, a ales pentru sine însuși, pentru familia sa și turmele sale cel mai
bun loc, cel mai rodnic ținut, în care se aflau cetățile Sodoma și Gomora, ai
căror locuitori erau foarte răi și stricați. A ales după criterii exclusiv
exterioare și materiale, fără să aibă deloc în vedere caracterul oamenilor în mijlocul
cărora avea să locuiască. În acest fel s-a expus la înfricoșătoare necazuri și
încercări, dar și la mari primejdii. Despre o asemenea încercare de-a sa vom
vorbi astăzi și vom vedea iarăși mărimea de suflet a lui Avram.
Un rege
puternic din acea vreme, Hodologomor, regele Elamului, un ținut din
Mesopotamia, prin atacurile și războaiele, cucerise multe locuri, printre care
și Sodoma. Regii Sodomei, Gomorei și ai altor trei cetăți, care împreună se
numeau Pentapolis, deveniseră vasali ai lui Hodologomor și îi plăteau bir.
Doisprezece ani au rămas supuși, iar în al treisprezecelea s-au răsculat
împotriva lui și și-au adunat puterile aproape de Marea Moartă. Hodologomor,
luând împreună cu el alți trei regi cu oștile lor, a venit împotriva
răsculaților. S-a făcut război, de o parte fiind patru regi, iar de cealaltă
cinci.
Atacul lui
Hodologomor a fost aprig. Neamuri puternice și războinice, nu au putut să-i
stea împotrivă. Hodologomor, măturând totul în calea sa, a ajuns în ținutul
Sodomei, unde i-au stat împotrivă cei cinci regi. Ei își sprijineau nădejdile
pe configurația terenului, care avea multe gropi cu smoală. Socoteau că pe un
astfel de teren oștile dușmane se vor mișca cu greutate, însă nădejdile lor au
fost înșelate. Păcătoșii locuitori ai Sodomei n-au putut sta împotriva atacului
sălbatic al lui Kedarlaomer. Au fost biruiți și puși pe fugă, iar cei care au
scăpat de moarte și de robie au plecat în munți, în vreme ce Hodologomor a
plecat biruitor, luând prăzi bogate și mulțime de robi, printre care era și Lot
cu averea sa.
Astfel Lot
suportă consecințele relei sale alegeri. A ales bunurile materiale din acel
ținut, fără să cerceteze și să ia în considerație primejdiile care se ascundeau
în spatele lor. La fel pătimește oricine își pune ca scop al vieții dobândirea
lucrurilor acestei lumi, fără să țină seama cu ce fel de persoane va intra în
legătură și va conlucra, ce compromisuri va fi nevoit să facă, în ce ispite va
intra și ce primejdii îl vor amenința. Pentru că va veni vremea când mânia lui
Dumnezeu va veni asupra păcătoșilor nepocăiți și atunci se va primejdui să se
prăpădească și el. Și să nu spunem că Lot nu cunoștea răutatea sodomenilor,
pentru că, chiar dacă nu o știa dinainte, a văzut-o și și-a dat seama de ea în
timpul șederii sale acolo. Și a avut posibilitatea să plece și să se întoarcă
lângă unchiul său, unde s-ar fi aflat în siguranță. Să primim învățătură din
cele ce a pătimit Lot și să cercetăm cu cine locuim împreună, cu cine avem
legături, cu cine lucrăm împreună. Desigur, nu este totdeauna cu putință să
plecăm, însă este cu putință și necesar să fim atenți în relația noastră cu
oameni vicleni și stricați.
Dar să
urmărim mai departe întâmplarea. Unul dintre cei care au scăpat de robie a mers
și i-a spus lui Avram ce s-a întâmplat. Avram locuia atunci aproape de stejarul
Mamvri. Ce a făcut când a aflat? Cu toate că Lot nu se purtase cu el cu
respectul cuvenit, el se poartă acum ca un adevărat părinte se angajează la o
acțiune primejdioasă, ca să-l izbăvească pe nepotul său. Lasă viața liniștită
și devine războinic, nu din lăcomie sau ură rasială, ci numai din dragoste
pentru rudenia sa aflată în primejdie. Așadar Avram îi adună pe toți cei ai
casei sale, adică pe robii săi care se născuseră în familia sa, oameni
credincioși și devotați. Toți împreună erau trei sute optsprezece, în afară de
femei și copii. Un număr foarte mare pentru o singură casă, dar foarte mic
pentru război împotriva lui Hodologomor. Ar fi putut Avram să o scoată la capăt
cu cei trei sute optsprezece oameni, care erau cu totul nepricepuți la război?
Logica omenească spune că nu. Avram însă nu se sprijinea pe propriile sale
puteri, ci pe ajutorul lui Dumnezeu. Se gândea și el și spunea precum mai
târziu urmașul său David: „Unii se laudă cu căruţele lor, alţii cu caii lor,
iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru”[1]. Și, într-adevăr,
Avram, cu acea mică oaste, a mers în urma oștirii numeroase a lui Hodologomor,
a năvălit asupra lui noaptea, ca să-l ia prin surprindere și a izbutit să-l
pună pe fugă, să-l elibereze pe Lot și pe toți cei robiți, pe femei și poporul
sodomenilor și să ia înapoi toate prăzile pe care le luaseră năvălitorii. S-a
dovedit astfel că credința îl face pe om viteaz și că omul cu adevărat evlavios
este și adevărat erou. Oare nu avem și noi asemenea dovezi în istoria noastră
și mai ales minunea din 1940? Nu a fost și aceea biruința unui mici armate
împotriva invadatorilor puternici, biruință care s-a săvârșit prin puterea
credinței?
Însă vrednic
de luare aminte este faptul că Avram nu l-a eliberat numai pe Lot, ci tot
poporul Sodomenilor, care fusese luat în robie. Astfel ne-a învățat că trebuie
să facem binele către toți, oricine ar fi, chiar dacă ar fi oameni răi și
păcătoși cum erau sodomenii. Și dacă Avram a făcut aceasta în acea vreme, cu
atât mai mult trebuie să o facem noi, care trăim în vremea dragostei
creștinești?
Biruința lui
Avram s-a făcut cunoscută la Sodoma. Întristarea care stăpânea acolo pentru
cele ce se întâmplaseră mai înainte s-a schimbat în bucurie mare. Mult popor, având
în frunte pe însuși regele Sodomei, iese să-l întâmpine pe biruitor. Însă,
înainte ca Avram să se întâlnească cu regele Sodomei, se întâlnește cu o
persoană foarte însemnată. Este vorba de Melchisedec, regele Salemului (adică
Ierusalimului), care era în același timp și „preotul Dumnezeului celui
Preaînalt”[2], adică era unul dintre puținii oameni care păstraseră credința în
adevăratul Dumnezeu și era și preot, adică aducea el însuși jertfe adevăratului
Dumnezeu. Așadar Melchisedec se întâlnește cu Avram, în vreme ce acela trecea
prin Salem, îi dăruiește lui și oamenilor săi „pâine și vin” și îl
binecuvântează spunând: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeu cel Preaînalt,
Ziditorul cerului şi al pământului. Şi binecuvântat să fie Dumnezeul cel
Preaînalt, Care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!”[3]. Recunoscător
pentru această binecuvântare, Avram îi dăruiește lui Melchisedec a zecea parte
din prăzile pe care le luase.
Melchisedec
este o persoană foarte misterioasă. Nu știm despre el nimic altceva în afară de
această întâmplare. Apare pe neașteptate în viața lui Avram, iar după aceea nu
se mai arată. Nici despre nașterea sa nu se spune nimic, nici despre moarte.
Pare că nu are nici început, nici sfârșit. Pentru aceasta, Apostolul Pavel
spune despre el că este „fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici
început al zilelor, nici sfârşit al vieţii”[4]. Numele său înseamnă „rege al
dreptății” și este rege al Salemului, adică „rege al păcii”[5]. Este rege și
preot în același timp. Toate acestea îl fac să fie chip și simbol al
Dumnezeu-Omului Iisus Hristos, Care ca om nu are tată, pentru că S-a născut „de
la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara”, însă ca Dumnezeu nu are mamă, pentru că
S-a născut numai din Tatăl. Nu are nici început nici sfârșit, este veșnic. Este
împărat, precum Melchisedec, dar în același timp și preot, arhiereu veșnic,
Care a adus cea mai înaltă și mai desăvârșită jertfă, adică pe Sine Însuși,
pentru izbăvirea și mântuirea noastră. Este atât de mare asemănarea dintre
Iisus Hristos și Melchisedec, încât unii tâlcuitori au afirmat că Melchisedec
nu a fost o persoană care a trăit pe pământ – pentru că este într-adevăr ciudat
că Avram nu-l cunoscuse până atunci și nici după aceea nu pare să fi mai avut
vreo legătură cu el – ci a fost Însuși Fiul lui Dumnezeu, Care S-a arătat în
chip de om și cu numele de Melchisedec și l-a binecuvântat pe Avram. Nu putem
susține aceasta cu certitudine, însă este sigur faptul că Melchisedec este o
persoană vrednică de cinste, mai presus decât Avram, de vreme ce are dreptul
să-l binecuvânteze ca preot al lui Dumnezeu cel Preaînalt și să primească de la
el a zecea parte din prăzi.
Există însă
și o altă asemănare între Melchisedec și Iisus Hristos. când l-a primit pe
Avram, Melchisedec „i-a adus pâine și vin”[6]. I-a dăruit acestea lui Avram și
oamenilor săi, care erau obosiți după luptă și aveau nevoie de hrană și
întărire. Nu există îndoială însă că pâinea și vinul pe care le-a dăruit
Melchisedec erau preînchipuirea Tainei Dumnezeieștii Euharistii. Astfel avem în
persoana lui o preînchipuire deplină a marelui arhiereu Iisus Hristos, Care,
înainte de a Se aduce pe Sine jertfă cerescului Părinte, a instituit Taina
Dumnezeieștii Euharistii, în care sub chipul pâinii și vinului aducem în vecii
vecilor jertfa Trupului și Sângelui Domnului. Pentru toate acestea, Domnul este
numit în psalmi „preot în veac după rânduiala lui Melchisedec”[7], adică preot
veșnic asemănător cu Melchisedec.
Melchisedec
l-a binecuvântat pe Avram în numele lui Dumnezeu celui preaînalt; al lui
Dumnezeu, decât Care nu există mai înalt și mai puternic; al lui Dumnezeu, Care
a făcut cerul și pământul și prin urmare este Domn și stăpân a toate; al lui
Dumnezeu, a Cărui binecuvântare poate să dea toată bogăția, slava și fericirea.
L-a binecuvântat însă și pe Însuși Dumnezeu, Care i-a dăruit biruință lui
Avram. Pentru că Lui I se cuvine slava și mulțumirea pentru orice izbândă și
orice reușită. Așadar Lui suntem datori să-I mulțumim și pe El să-L slăvim
pentru orice lucrare însemnată săvârșită fie de noi, fie de alții, pentru că
toate cu ajutorul Său se izbutesc și fără El nimic nu putem săvârși.
După
întâlnirea sa cu Melchisedec, Avram se întâlnește în cele din urmă cu regele
Sodomei, care, așa cum am spus, ieșise cu poporul său ca să-l primească pe biruitor.
Regele, recunoscând biruința lui Avram și vrând să-l răsplătească, i-a propus
să-i dea înapoi numai oamenii pe care îi luase în robie Hodologomor și să
păstreze caii și prăzile pe care le luase în luptă. Însă, dacă regele Sodomei
s-a arătat atât de generos, Avram a arătat încă mai mare noblețe și lipsă de
interes personal. El nu se luptase ca să ia prăzi, ci numai ca să-l elibereze
pe Lot. Pentru aceasta, la propunerea regelui a răspus: „Iată, îmi ridic mâna
spre Domnul Dumnezeul cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului. Că
nici o aţă sau curea de încălţăminte nu voi lua din toate câte sunt ale tale,
ca să nu zici: «Eu am îmbogăţit pe Avram»”[8]. A primit numai hrana pe care au
mâncat-o oamenii săi cât timp a durat lupta și partea care se cuvenea celor ce
luptaseră împreună cu el.
Poate la
prima vedere, aceste cuvinte ale lui Avram par trufașe, însă dacă cercetăm cu
luare aminte vom vedea în ele evlavie și credință. Avram își îndreaptă
încrederea și recunoștința către Dumnezeu. Recunoaște că lui se datorează toată
bogăția sa și nimănui altuia. Pentru aceasta nu vrea să dea nimănui dreptul să
pretindă că l-a făcut bogat. Însă nu vrea să dea acest drept mai ales regelui
Sodomei, pentru că, dacă ar fi primit darul său, s-ar fi primejduit să-și piardă
libertatea și să-i devină supus și în același timp să fie considerat lacom.
Prin urmare procedat foarte corect refuzându-i oferta. Este de mii de ori mai
bine să fim săraci cu Dumnezeu decât bogați cu lumea.
Așadar Avram
nu a primit darurile regelui Sodomei, însă mai înainte primise darurile lui
Melchisedec. Și acest lucru are mare însemnătate, fiindcă ne învață că nu
trebuie nici să refuzăm toate darurile care ni se oferă, nici să le primim pe
toate, ci să cercetăm cu luare aminte cine le oferă, ce ne oferă și mai ales ce
îl îndeamnă la aceasta și ce scop urmărește.
Să luăm
aminte cât de liber era sufletul lui Avram de lăcomie și iubire de arginți.
Multă bogăție îi dăruiește regele Sodomei, iar el o disprețuiește. Și, în vreme
ce de obicei biruitorii se ceartă la împărțirea prăzilor, aici biruitorul le dă
înapoi celui biruit. În vreme ce cei care au multe se nevoiesc să dobândească
și mai multe, Avram rămâne nepăsător înaintea bogăției care i se oferă. Însă
tocmai pentru aceasta, cu toate că a fost bogat, a câștigat Raiul, fiindcă a
fost stăpân al bogăției, iar nu rob al ei. Dacă, așa cum a spus Domnul, este
greu să intre bogații în Rai, aceasta se datorează faptului că sufletul lor
este legat de bani. Dacă sufletul nostru este liber de alipirea și înrobirea
aceasta, atunci bogăția nu numai că nu ne va împiedica intrarea în Rai, ci se
va face mijloc care ne va duce el.
[1] Psalm 19, 7.
[2] Facerea 14, 18.
[3] Facerea 14, 19-20.
[4] Evrei 7, 3.
[5] Evrei 7, 2.
[6] Facerea 14, 18.
[7] Psalm 109, 4.
[8] Facerea 14, 22-23.
Cum să ajungem în
punctul când vom ști cum să ne rugăm și ne vom ruga cu adevărat?
Cum să
ajungem în punctul când vom ști cum să ne rugăm și ne vom ruga cu adevărat? Ce
te poate face să fii complet absorbit de ceva, în mintea ta? Dragostea este
singurul lucru care te face să fii atras și legat de altceva decât de tine
însuți.
Și, având în
vedere că, mai presus de orice, ne iubim pe noi înșine, este foarte greu să te
gândeşti la altceva și să fii atașat de altceva decât de tine însuți, cu
excepţia acelor lucruri mărunte care ne aduc plăcere sau ne servesc interesele,
ceea ce înseamnă, de fapt, că ne gândim doar la noi înşine. Deci, voi încerca
să vă prezint câteva idei despre rugăciune, care vă vor ajuta să începeți să
înțelegeți ce este rugăciunea și apoi voi mă voi strădui să vă spun cum să vă
rugați, iar apoi voi va trebui să și aplicați.
Rugăciunea
este scopul activității minții. Mintea voastră a fost creată cu scopul de a vă
ruga. Rugăciunea este deplina conștientizare a lui Dumnezeu, nu a voastră, a
nimic altceva. Vi s-a dat mintea cu scopul de a-L înțelege, vedea și relaționa
cu Domnul. Imaginația, speculația, curiozitatea, toate aceste lucruri sunt
activități ale minții care vă îndepărtează de rugăciune. Pentru că imaginația, speculația,
curiozitatea sunt de fapt în legătură cu tine însuți. Sunt pentru scopul de te
satisface pe tine însuți într-o anumită privință. Rugăciunea este cea mai
măreață activitate a minţii. Nu a studia, nu a gândi, nu a munci sau a crea cu
creierul, ci cea mai măreață activitate este rugăciunea.
Rugăciunea
înseamnă eliberarea de multitudinea de preocupări lumeşti. Rugăciunea dă
unitate minții. În loc să fie împrăștiată pretutindenea, călătorind în toate
locurile, pentru că nu poate fi satisfăcută de nimic, Domnul îţi satisface pe
deplin mintea și o face una cu El. Aceasta este rugăciunea. Rugăciunea face
mintea surdă şi mută față de toate simțurile. Rugăciunea reprezintă unirea
esenţială a omului cu Dumnezeu. Rugăciunea este mijlocul prin care mintea se poate
alipi de Domnul.
Arhim. Ioachim Parr
Cuvinte și istorisiri
ale Starețului Paisie (VΙ)
Cuvinte și istorisiri
ale Starețului Paisie (VΙ)
Am spus cuiva care zicea că
monahismul nu este taină, ci numai cununia este taină, că monahismul este una
din tainele Bisericii biruitoare, fiindcă trăiește încă de aici viața
îngerească.
*
Pătimirile, durerea, rușinea
răscumpără iadul; sau așa cum spune Sfântul Isaac, mănâncă iadul.
*
Este foarte bine pentru copiii mici
să învețe muzică bizantină, deoarece în felul acesta au mintea ocupată și nu se
mai gândesc la lucruri deșarte și păcătoase; se sfințesc și slăvesc pe
Dumnezeu.
*
Diavolul nu poate vindeca nicio
boală, cum ar fi parkinson. Poate însă să facă bine pe unul care a pătimit din
pricina lucrării diavolești.
*
Nu trebuie să dorim plăcerea în
rugăciunea noastră, chiar dacă este și duhovnicească. Fiindcă atunci este ca și
cum am iubi pe părintele nostru pentru că ne dă caramele și ciocolate. Mai
presus de aceasta este pacea.
*
Diavolul, pentru că este întunecat,
poate să înțeleagă gândurile întunecate pe care le aduce în mintea noastră. Pe
cele luminate nu poate să le înțeleagă și să urmărească gândul nostru.
*
Mulți dintre cei care s-au înșelat și
diavolul i-a făcut profeți, nu au început de la pocăință și supravegherea de
sine, ci urmăreau posturi, privegheri, ca să se sfințească.
*
Cel care participă la durerea cuiva
și îi spune ceva ca să-l mângâie, aceasta este ca o binecuvântare și de multe
ori se împlinește.
*
Cei care se sinucid au egoism.
Diavolul le întunecă mintea și le aduce deznădejde, ducându-i astfel la
sinucidere. Însă atunci când există smerenie, chiar și atunci când devine
pricina unei sminteli, omul nu se sinucide. Dacă cineva este bolnav cu mintea și
se sinucide, este îngăduit să fie îngropat în cimitir. Are circumstanțe
atenuante.
*
Orice autobuz pornește de undeva și
orice demonizare are un punct de plecare, o cauză. Nu trebuie citite exorcisme,
dacă nu s-a aflat mai întâi cauza.
*
Toți cei care s-au sfințit au avut cu
toții nu stareți sfinți, ci gânduri sfinte.
*
Rugăciunea este precum paratrăsnetul
care atrage trăsnetele. Aceasta oprește mânia lui Dumnezeu. Datoria monahului
este să se roage pentru sine și pentru toată lumea.
*
Smerenie are cel care orice bine ar
face, îl uită imediat, pe când cel mai mic bine ce i se face, îl socotește
foarte mare și simte recunoștință.
*
Monahul trebuie să-și spună cu
smerenie gândul său, fără să dea porunci.
*
Dobândirea sfințeniei nu depinde de
numărul anilor, ci de mărimea de suflet și de nevoința noastră făcută cu
smerenie. Mărimea de suflet are smerenie, noblețe, jertfă.
*
Psaltirea este carte insuflată de
Dumnezeu, plină de umilință. David seamănă cu cineva care, fără să fie
arhitect, a făcut o lucrare de arhitectură vrednică de uimire.
*
Există oameni care au Harul lui
Dumnezeu la vedere, așa de mult, încât îi trădează. Aceștia simt lucrările
Harului, pace, bucurie și celelalte.
*
Postul și în general nevoința trebuie
să pornească de la o jertfă pe care omul o face pentru dragostea lui Hristos.
Diavolul este ars de dragostea noastră pentru Hristos. Cu o asceză seacă nu
sporim.
*
Când se vor închide ochii trupești și
se vor deschide cei sufletești, vom vedea lucruri care ne vor uimi. În cealaltă
viață vom avea multe surprize.
*
Este o vreme când trebuie să-I oferi
lui Dumnezeu osteneala ta. Însă vine și o vreme când trebuie să înțelegi
lucrarea ta duhovnicească, și anume ce citești, ce faci.
*
Ascultare față de un stareț este ca
atunci când ai nevoie de o plantă, pentru că ești răcit. Îl întrebi pe stareț,
ți-o arată și o iei. Și s-a încheiat subiectul. Pe când atunci când ești
singur, încerci toate plantele, până să o găsești pe cea potrivită. Și se poate
ca până să o găsești, să pătimești o mai mare vătămare, decât folosul pe care
ți-l aduce acea plantă.
*
Munca cea multă îl sălbăticește pe
om, îl face sălbăticiune. Munca trebuie să fie rânduită de sus, de către
stareț.
*
În anii ce urmează mulți oameni vor
deveni monahi, fiindcă se vor sătura de distracții și vor suferi din pricina
golului din sufletul lor. Vor veni la mănăstire și vor face nevoință, posturi,
dar nu vor afla nimic pentru că le vor lipsi condițiile necesare. Căci pentru a
afla, trebuie să împlinești aceste condiții. Prima este sensibilitatea. Dacă nu
ai sensibilitate, vei rămâne la o asceză seacă, orice ai face.
Din cartea DIN TRADITIA ASCETICA SI
ISIHASTA A SFANTULUI MUNTE ATHOS – Editura Evanghelismos, 2016.
Cuvinte și istorisiri ale Starețului
Paisie
Cuvinte și istorisiri
ale Starețului Paisie (VΙΙ)
A venit
cineva și m-a întrebat: Să devin monah? Mi-a spus câteva lucruri și mi-am dat
seama că nu este bun de monah. I-am răspuns să nu se facă. După un timp s-a
întors la viața de vagabond. De vreme ce mi-ai spus să nu devin monah…, îmi
spune el. Da, fiule, dar nu ţi-am spus să devii vagabond. Altuia care m-a
întrebat, i-am răspuns: Să devii monah. Ești bun de monah. După un timp a venit
înecat de problemele lui. De ce mi-ai spus să devin monah?, m-a întrebat.
*
Este foarte
trist faptul că unii egumeni au ajuns directori de întreprinderi. Se zbat ca să
se facă treburile lor. Aici însă nu am venit pentru astfel de lucruri. Să nu
uităm scopul nostru. Am mers și eu la o mănăstire. Acolo l-am văzut pe egumen
umblând prin mănăstire să vadă dacă se fac bine slujirile. În loc să se roage
în chilia sa pentru fiii săi duhovnicești, pierde timpul cu lucruri lipsite de
importanță.
*
Dacă
vizitatorii care vin la mănăstire au pretenții lumești, mai bine să meargă la o
unitate militară sau spital. Acolo le vor vedea pe toate frumoase și puse în
rânduială. În Sfântul Munte însă va trebui să caute numai viața duhovnicească.
*
Mulți care
au plecat de la mănăstirea lor s-au căit și au ajuns nefericiți.
*
În pustie,
la începutul Postului, deschizi mai întâi mormântul și abia apoi începi să
postești. La mănăstire există un pogorământ. Aici însă păzești legile
(ascetice) până la moarte.
*
Oamenii
săraci, care sunt lipsiți și nu au ce să mănânce, dacă nu cârtesc, vor avea
aceeași răsplată cu părinții care pustnicesc pe Athon sau la chiliile lor.
Deoarece aceștia fac asceza cu voia lor și aceasta ușurează mult osteneala lor.
Eu, de pildă, chiar dacă fac ceva, o fac cu voia mea și aceasta mă face să nu
simt prea mult greutatea. Pe când acești nefericiți flămânzesc, fără să
dorească aceasta și suferă mult. De aceea Dumnezeu se poate să le dea și mai
multă răsplată decât pustnicilor.
*
Dacă aș fi
putut să găsesc vreo gaură, vreo peșteră, aș fi mers să mă ascund în ea, ca să
mă bucur de călugăria mea.
*
Unii monahi
care au lepădat rasa, s-au întors cu pocăință în Sfântul Munte și s-au săvârșit
în pace. Aceștia au avut intenție bună atunci când au venit la mănăstire, dar
nu au fost ajutați. Aceasta au pătimit-o mulți. Vin cu multă intenție bună, dar
nu găsesc pe cineva care să-i povățuiască și să-i sprijine. Și apoi ajung unde
ajung… Dar pentru aceștia toți Dumnezeu folosește uneori un mod smintitor, ca
să-i aducă înapoi în Sfântul Munte și mor în pace. Ar fi fost o nedreptate a
Proniei dumnezeiești, dacă Dumnezeu nu ar fi adus pe acești oameni înapoi lângă
El. Fiindcă au avut intenție bună atunci când au pornit, și Dumnezeu nu uită
asta.
*
Cea mai mare
încercare prin care trec ceilalți este pentru noi cel mai bun medicament. Eu,
orice aș suferi, când mă gândesc cât de mult suferă acești oameni, spun Slavă
lui Dumnezeu! Aș fi putut să fiu și eu un paralizat și să nu pot să mă mișc. Ce
aș fi făcut atunci? Slavă lui Dumnezeu! Acum sunt ca un împărat.
*
Viața
noastră monahală trebuie să fie o doxologie neîncetată adusă lui Dumnezeu.
*
Atunci când
Dumnezeu vestește de mai înainte, omul trebuie să ia aminte. Căci dacă omul
rămâne nepăsător și se schimbă (în rău), atunci și Dumnezeu Se schimbă.
Sfârșitul lucrului prezis de Dumnezeu depinde și de om.
*
Să trăiești
durerea ta ca și cum nu ar exista.
*
Atunci când
mă aflam în obște (Mănăstirea Esfigmenu), am spus unui duhovnic că vreau să
merg în pustie și mi-a spus: „Acum ai nevoie de smerenie. Să mergi mai întâi la
o mănăstire de sine, ca să ai faimă de monah cu viață de sine”.
*
Astăzi vin
mulți să se facă monahi, dar nu există plămadă. Ne-am abătut de la tradiție. Nu
ne străduim să ne asemănăm Sfinților. Trebuie să ne comparăm cu Sfinții. Nu
trebuie să privim la cei care au patimi mari sau mici și să ne comparăm cu ei.
*
Cu cât te
ostenești mai mult, cu atât mai multă bucurie și Har vei primi de la Dumnezeu.
*
Când
Dumnezeu dăruiește dragostea Sa unui om, acesta nu rezistă și cade la pământ.
Atunci nu mai cere nimic altceva; vrea doar să le lase pe toate și să se
închidă într-o peșteră.
*
Trebuie să
cunoaștem că atacul venit prin lucrarea demonică este într-un fel darul lui
Dumnezeu către cel ce a păcătuit, ca să se pocăiască, să se smerească și să se
mântuiască. Însă când există împietrire și lipsă de pocăință, atunci nu mai
este luptat de diavolul, fiindcă Dumnezeu vede desăvârșita lui împietrire.
*
Mai demult
rosteam Rugăciunea lui Iisus, dormeam și Rugăciunea continua. Mă trezeam și
Rugăciunea nu se oprea. Acum trăiesc problemele lumii.
*
Astăzi vin
mulți tineri cu interes. Nu sunt curioși, ci caută pildă. De aceea noi trebuie
să fim așa cum vrea Dumnezeu, ca să se folosească și cei care vin la noi, căci
altfel vom da seamă pentru cei care vin la noi și se vatămă sau nu se folosesc.
Din cartea
DIN TRADITIA ASCETICA SI ISIHASTA A SFANTULUI MUNTE ATHOS – Editura
Evanghelismos, 2016.
Rugaţi-vă
mai des cu rugăciuni scurte
Mulţumiţi
Domnului pentru mila Lui şi nu o refuzaţi din mândrie.
Nu vă
apucaţi să-i învăţaţi pe alţii, căci aceasta este uneltirea vrăjmaşului, care
v-a ţinut sub tutelă până de curând şi v-a împins acum dintr-o rătăcire
într-alta. Acum el a inventat pentru dumneavoastră altă momeală, ca să vă abată
de la calea mântuirii.
Amintiţi-vă
din ce beznă v-a chemat Domnul şi ţineţi minte că mintea dumneavoastră nu a
putut să facă altceva decât să vă ducă pe căile pierzării. Domnul nu v-a
însărcinat să-i mântuiţi pe alţii, căci îi mântuieşte El Însuşi pe căile ştiute
numai de El. Iar dumneavoastră urmaţi-vă calea purtând cu răbdare epitimia
bolilor şi mulţumind pentru ea lui Dumnezeu.
Rugaţi-vă mai
des cu rugăciuni scurte: „Doamne, binecuvântează!”, „Doamne, ajută!”,
învăţându-vă să le faceţi pe toate în viaţă cu binecuvântarea şi ajutorul lui
Dumnezeu. Ba să primiţi în inimă şi această rugăciune: „Doamne! Tu toate le
ştii. Fă cu mine precum voieşti. Amin!”.
Binecuvântarea
lui Dumnezeu să fie asupra dumneavoastră! Urarea mea este să vă ţineţi tare de
nepreţuitul mărgăritar al credinţei pe care vi l-a dăruit Dumnezeu.
Din Arhimandritul Ioan Krestiankin,
Povăţuiri pe drumul crucii, Editura de Suflet, Bucureşti, 2013, p. 103.
Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu
Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu