Iorga și Titulescu, la gară,
măscărindu-se șoptit
Sunt
personalitățile istoriei așa cum le știm din manual, sau sunt oameni care dau
uneori cu oiștea-n gard, se comportă ca noi toți în împrejurări nu întotdeauna
academice? Eu, din toate lecturile, nu mi-l pot imagina pe Iorga spunând
porcării sau bancuri. Am citit undeva că Iorga, întrebat de ce numeroșii lui
copii nu-s geniali ca el și nu au capul lui, ar fi răspuns că nu i-a făcut cu
capul de sus, de pe umeri.
Azi, venind
pe la mine, la Sângeru, avocatul Mihai
Tănăsescu, cel mai vechi membru al conducerii Baroului București și bun prieten
al fiului meu Arin, avocat și el, mi-a povestit o întâmplare. O știe de la un
client. Clientul e din familia Titulescu. Marele diplomat român are încă niște
neamuri care trăiesc. Titulescu, în 1931, era președinte al Ligii Națiunilor și
pleca, din București, cu trenul la Paris și de acolo la Geneva. Știind ura
surdă dintre profesorul Iorga, prim ministru și Titulescu, președintele Ligii
Națiunilor, cunoscută și savurată de opinia publică, regele Carol al II-lea l-a
rugat pe ”Domnul profesor Iorga”, pe care-l vizita ades la Vălenii de Munte, să
stingă bârfa și să facă gestul de a apărea la gară alături de Titulescu.
Fotografii jurnalelor erau acolo spre a imortaliza evenimentul.
Iorga avea
în jur de 60 de ani și Titulescu, mai tânăr și mai european, 42 și conducea un
fel de ONU de azi. Titulescu ar fi urcat în Orient Expresul care venea de la
Istanbul, iar profesorul-premier trebuia să stingă ideea de conflict,
arătându-se împreună cu mai marele Ligii Națiunilor pe peron.
Conservatorul
orgolios Iorga a acceptat până la urmă rugămintea regelui și s-a înfățișat
pentru strângeri de mână la gară.
Amândoi
înghițeau greu rugămintea regală, fiindcă se detestau sincer. Titulescu, de la
geamul vagonului, i-a făcut cu mâna premierului Iorga și l-a întrebat ironic ce
să-i aducă de la Paris.
- Poate un
sculament! – i-ar fi răspuns Iorga, printre dinți, mimând un zâmbet amical de
despărțire.
Titulescu,
tot șoptit, și cu un zâmbet în oglindă, răspunde:
- Să vi-l
aduc direct sau, dacă nu vă găsesc acasă, pot să-l las doamnei?
Uau!! Să fi
fost în stare de un asemenea dialog Iorga și Titulescu? Vorbesc astfel,
uneori, portretele din istoria
națională? Mihai, ca avocat, a cunoscut lumea înaltă, fie și prin moștenitori
și urmași, în detalii inavuabile. E un om citit și respectuos cu istoria. Eu
sunt scriitor și jurnalist. Mihai Tănăsescu, am zis, eu am obligația să
povestesc această întâmplare care poate fi anecdotă, cititorilor mei, așa cum
tu ai simțit nevoia să mi-o istorisești mie, la un pahar de vin. Tu ai așteptat
să plece de lângă noi doamnele. Eu, obligat la o chirurgie pe viu, o spun
tuturor, asumându-mi riscurile. Iorga și Titulescu puteau vorbi și astfel?
Puteau.
(Lucian
Avramescu)
Cum își repara
Călinescu vocea caraghioasă
Se zice că
George Călinescu era conștient că vocea lui nu avea gravitățile altitudinii lui
culturale și și-o repara autoironic și umoristic sau desfășura splendide
demonstrații care-i făceau pe cei ce-l ascultau să uite că glasul profesorului
era de-a dreptul caraghios.
Când George
Călinescu, povestesc istoricii vremii, a apărut la Pavilionul Expozițional în
1957, vorbind în fața a 11000 de țărani aduși spre a comemora victimele
răscoalei din 1907, la împlinirea a 50 de ani de la evenimentul sângeros, și a
scos primele cuvinte pițigăiate, cu vocale cântate lung, s-a auzit cel mai
vârtos cutremur de râs. Se zguduiau geamurile prospetei clădiri inaugurate de
Gheorghiu Dej, iar țăranii se țineau cu mâinile de burtă de atâta râs.
Apoi, încet,
încet, pe măsură ce oratorul și-a desfășurat conferința sclipitoare și doctă,
presărată cu toate condimentele unei minți geniale, s-a așternut liniștea,
țăranii, cei 11000, cât spuneau comuniștii că a ucis ”regimul
burghezo-moșieresc”, aduși din toate satele, au fost captivați, încântați,
entuziasmați. Nu auziseră în viața lor pe cineva cuvântând atât de frumos. Și
George Călinescu, cel întâmpinat cu hohote de râs, acel râs bășcălios al
oamenilor de jos, a plecat însoțit de cele mai entuziaste aplauze admirative.
Sadoveanu, câinos de
nevoie, sau câinos fiindcă așa era el?
Poetul
Constant Tonegaru a murit tânăr, după ce a făcut cunoștință cu beciurile
Securității. A fost arestat ca dușman de clasă în 1947 și eliberat în 1951,
bolnav, cu o fractură deschisă de tibie și moare la scurtă vreme, în 1952.
Tonegaru a
apucat să scrie o singură carte de poezie, catalogată ca avangardistă și care a
fost premiată de Fundația Regală. Sunt lucruri știute din viața acestui tragic
poet despre care s-a scris încă puțin. Ce vreau să povestesc este o relatare
din atelierul pictorului Șerfi, socrul sculptorului George Apostu, unde ca
student am avut norocul să întâlnesc multe personalități ale artei și
literaturii române.
Povestea
Șerfi. Era, zicea el molcom și cu amărăciune, prin anii staliniști. Murise
prietenul lui, poetul Tonegaru, o formidabilă speranță a literaturii române. A
murit bătut și umilit, întemnițat pe nedrept ca dușman al poporului. Am mers,
relata Șerfi, fiindcă eram toți săraci, scriitori și pictori tineri, prieteni
ai defunctului Tonegaru, la Sadoveanu.
Marele boier literar era președinte al Uniunii Scriitorilor. Am intrat cu greu
în audiență și l-am rugat să aprobe niște bani pentru a-l înmormânta pe
Tonegaru. El, blajinul Sadoveanu, nu cel din Mitrea Cocor, ci cel din Nada
florilor, a urlat să ieșim afară.
- Nu dau
niciun ban pentru câinele ăsta! Nu dau bani dușmanilor poporului.
- Să-l lăsăm
să putrezească în șanț?- a întrebat, timid, unul dintre noi.
- Da, ca pe
un câine, a strigat Sadoveanu și ne-a evacuat.
Am adunat
toți ceva bani, care cât a putut da și
l-am înmormânat pe Tonegaru creștinește.
Am rămas
împietrit. Cred că de față era și Ingo Glass, marele sculptor, care trăiește
acum în Germania și care avea atelierul în aceeași clădire cu Șerfi, pe Nicolae
Iorga, aproape de Piața Romană. Eu, care eram îndrăgostit de Sadoveanu, de
povestirile lui vânătorești, am cerut detalii, sufletul meu refuzând
întâmplarea. Așa era. De ce a făcut asta Sadoveanu? Vorbea pentru microfoanele
care-i erau în birou, el însuși fiind un boier suspect? A fost atât de câinos
fiindcă așa era marele prozator de fapt? Am mai povestit asta uneori, dar încă
n-am o dezlegare a acelei mizerabile întâmplări.
G. Topîrceanu avea în
casă o nevăstuică și un pui de lup
Marele
ironist George Topîrceanu, dincolo de pasiunea lui pentru eleganța
vestimentară, avea și o înclinație exotică de a acomoda în odaia lui de lucru
de la Iași, unde s-a mutat definitiv, după o ședere în București, animale
sălbatice.
El ținea în
casă o nevăstuică, poate o veveriță, zice Arghezi, care i-a făcut o vizită la
domiciliu, iar pe lângă masa de lucru se mișca duios un pui de lup din pădure.
Începerea războiului l-a obligat pe scriitor să-și ducă fiara în pădure și să
se despartă de ea cu lacrimi în ochi.
În odaia lui
ca o colivie în care aveai impresia că intri pe geam și ieși pe horn, scrie cu
umor fără egal același Tudor Arghezi, îl cunoșteau până și muștele și
păianjenii ”robite prin simpatie”.
Șase inși, într-o
biserică goală, la parastasul lui Coșbuc
Tudor
Arghezi, vecin de viață, nu doar de nemurire cu George Coșbuc, povestește cu o
amărăciune ironică evenimentul pomenirii lui Coșbuc, după săvârșire.
”Coșbuc a
fost, scrie paracliserul de cuvinte din Mărțișor, timp de treizeci de ani
codexul de buzunar al tuturor paiațelor
politice, al bunei credințe deficitare, al demagogiilor smălțate cu locuri
comune literare”.
Plângând
uitarea iute a autorului strigătului ”Noi vrem pământ”, Arghezi află și
repovestește că în biserica în care văduva defunctului a ținut parastasul,
”oamenii n-au venit să-i arate dragostea și recunoștința”, iar de față n-au
fost ”nici Academia, nici Universitatea, nicio… niciun… nimeni, nimeni. Șase
oameni răzleți, văduva și popa… atât! Bucură-te țară!”
Ce mai e de
zis? Nimic. George Coșbuc, unul dintre cei mai erudiți scriitori români,
cunoscător al mai multor limbi vechi, aducând în literatura română forța unui
strigăt de luptă neîncercat până la el,
a căzut într-o rapidă uitare, neglijat de o contemporaneitate în care
politica devenea dominantă prin demagogie.
(Lucian
Avramescu)
Motto
Sã nu râzi de cineva , sã nu plângi
pe cineva , sa nu detesti pe cineva , sã nu admiri pe cineva , ci sã întelegi !
Cand urci pe scara vietii nu uita sa
dai buna ziua la toata lumea, ca atunci cand vei cobori sa aibe cine sa-ti
raspunda.
Sursa: Prof. Valentina Lupu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu