Cât de greu e acest lucru: să-şi
iubească cineva vrăjmaşii!
Cât de greu e acest lucru: să-şi
iubească cineva vrăjmaşii!
Tot ceea ce
e rău în om e doar accidental. Nu dispreţuiţi pe nimeni, chiar dacă vedeţi
oameni agitaţi, indecenţi, beţi sau înjurând într-un limbaj obscen. Chipul lui
Dumnezeu se păstrează chiar şi în ei, însă la un nivel poate prea profund, de
care ei înşişi nu sunt conştienţi. E normal ca vrăjmaşul să pângărească acest
chip şi să-l acopere cu murdării.
Nu e deloc
uşor să vezi chipul lui Dumnezeu în cei care te ocărăsc şi care se arată sub
chipul unei fiare. Dar cu atât mai mult trebuie compătimiţi, fiindcă sufletul
lor e desfigurat, poate fără a mai putea fi refăcut vreodată, sfârşind în
chinuri veşnice… Cât de greu e acest lucru: să-şi iubească cineva vrăjmaşii!
Sfântul GAVRIIL (URGHEBADZE) din
GEORGIA
(1929-1995)
Sursa: “Tinerii vremurilor de pe
urma. Ultima si adevarata razvratire.” – Monahii John Marler si Andrew Wermuth,
Editura Sophia, 2008.
Întoarcerea unui monah
la pocăință
Aici în
Sfântul Munte, înainte cu mulți ani, era un monah, care la început era silitor.
Și ce deducem din povestirea lui este faptul că dobândise mult har în
rugăciune. Se pare însă că s-a trufit. Credea că era diferit de ceilalți monahi
în ce privește starea duhovnicească și de aceea era foarte firesc ca Harul să
se retragă, iar el să fie supus ispitirii. Astfel, ispititorul l-a chinuit atât
de mult, încât l-a făcut să simtă curat și cu sinceritate că fără Harul lui
Dumnezeu, omul nu poate sta împotriva diavolului în lupta cu el și să iasă
biruitor.
După
retragerea Harului s-a aflat într-o stare foarte pătimașă și a căzut foarte
jos. Prima cădere a fost neglijarea îndatoririlor sale. Iar această negrijă a
născut și multe alte rele. Și-a pierdut răbdarea în ispite și a început să dea
vina în toate pe frații mănăstirii. Unul îi greșea, altul nu-i făcea pe plac,
altul nu i se purta cu dragoste și tot așa. S-a creat astfel înlăuntrul său o
stare de ură împotriva fraților mănăstirii. Toți îi „greșeau”. Nenumărate
gânduri din toate părțile îl luptau atât de mult, încât mereu făcea
compromisuri și de aceea pierdea mereu teren, iar diavolul câștiga. Și-a
părăsit cu desăvârșire îndatoririle sale duhovnicești, nu mai cobora la
biserică, iar diavolul câștiga tot mai mult teren în inima sa.
A venit și
Postul Mare, dar el era din ce în ce mai rău. Se apropia Săptămâna Patimilor.
În Vinerea cea Mare s-a gândit: „Să cobor și eu la biserică, măcar ca ultimul
om. Să mă vadă și frații că am coborât la slujbă”. S-a așezat în pronaos, așa
cum era împresurat de gânduri, și îi urmărea pe frați cum psalmodiau diferite
cântări de laudă.
Așa cum lua
aminte, i-a venit o umilință și s-a gândit: „Dar cum eram altădată, și cum sunt
acum? Atâția și atâția frați ai mei au o stare duhovnicească bună, au umilință,
au lacrimi, iar eu sunt ca o piatră vârtoasă. Stau fără să iau aminte…
nefericitul de mine… unde am ajuns!…”.
În clipa
aceea, când se compara pe sine cu frații, a simțit o umilință în inimă și în
cugetul său a început să rostească Rugăciunea lui Iisus, lucrare pe care mai
înainte o stăpânea. Înaintând astfel, rugăciunea i-a creeat o căldură în inima
lui și multă umilință. Și-a adus aminte de multele sale păcate, de căderea sa
duhovnicească și a început să se roage și să ceară de la Dumnezeu să-I fie milă
de dânsul și să picure și în sufletul lui puțin har din Harul pe care El l-a
revărsat asupra lumii în Jertfa Sa de pe Cruce. Astfel, cu cât înainta slujba,
se întărea și acea stare înlăuntrul său. Rugăciunea se mișca singură fără
oprire și aducea roadă. Rugăciunea prindea tot mai multă putere, iar inima sa
se umplea de Har. Nu a mai putut să stea pe picioare, ci s-a așezat în strană
și se ruga cu Rugăciunea lui Iisus, încât cu timpul a ajuns la o treaptă
înaltă. Dragostea lui Hristos i-a umplut inima, a început să se roage pentru
vrăjmașii săi, pentru frați, i-a iertat pe toți și se prihănea foarte mult pe sine.
În această
stare fierbinte de Har pe care o trăia, a văzut că se afla într-un câmp
deschis. La marginea acestuia era o mulțime de oameni ce purtau haine dintr-o
epocă veche și discutau între ei. Dintre ei se distingea cel mai tânăr, cel mai
slăvit și mai frumos, care s-a apropiat de monah și i-a spus:
– Frate, știu că vrei să mergi la Împărat.
Vreau să te ajut și să te duc la Împărat.
– Eu nu știu
niciun Împărat, i-a răspuns monahul, și nici nu am vreo treabă cu el. Așadar,
nu intenționez să-L întâlnesc pe Împăratul despre care-mi spui.
– Te prefaci
că nu-L cunoști pe Împăratul și că nu ai nicio treabă cu El? Urmează-mă și eu
te voi conduce cu siguranță la Împărat, i-a spus tânărul.
Monahul fără
să vrea a simțit înlăuntrul său un îndemn de a-l urma pe tânăr, fiindcă îi
inspira încredere în cele pe care le spunea. În timp ce mergeau, au început să
pășească pe o cărare atât de îngustă, încât doi oameni nu încăpeau să meargă
alături unul de celălalt. Înainte mergea povățuitorul său, iar în urma lui
venea monahul, care era chinuit de o mulțime de gânduri: „Cine era acest tânăr?
Care era numele lui? Unde mergea? Cine era Împăratul? Ce căuta el la El?”.
La un moment
dat se întoarce către el povățuitorul său și îi spune:
– Frate, știi de ce ai toate aceste gânduri,
care te chinuiesc astfel? Gândurile tale și toată decăderea ta duhovnicească
sunt din pricina faptului că ai părăsit Rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase,
miluiește-mă!”. Rostește, așadar, Rugăciunea și urmează-mă cu credință.
De îndată ce
a văzut monahul că i-a citit gândurile și a găsit cauza stării sale, l-a urmat
cu și mai multă încredere și simțea înlăuntrul său dragoste față de acest
însoțitor. La sfârșit, după ce au înaintat astfel, au ieșit de pe cărarea
îngustă și s-au aflat înaintea unui râu, a cărui adâncime era nesfârșită. Un
mal comunica cu celălalt printr-un lemn rotund. Îi spune povățuitorul:
– Frate, de aici vom trece dincolo, ca să
mergem la Împăratul.
– Dar cum
vom trece mai departe?
– Nu te
teme! Doar dă-mi mâna și urmează-mă!
I-a dat mâna
și au început să pășească pe acel lemn. Dar lemnul se mișca și de aceea inima
monahului a început să tremure.
– Nu te teme! Urmează-mă!
Desigur, îl
mângâia faptul că povățuitorul său era demn de încredere, din ceea ce vedea, și
astfel sufletul său a început să se liniștească. După ce au trecut de acel loc,
i-a spus:
– Acum vom urca pe aici și vom întâlni pe
Împăratul.
Urcând către
cele de sus, au întâlnit o mulțime de monahi cu haine strălucitoare și cu
chipuri foarte luminoase. De îndată ce s-au apropiat, povățuitorul său i-a
salutat și le-a spus:
– Bucurați-vă, Cuvioși Părinți ai lui Hristos!
– Bucură-te
și tu, Mare Mucenice al lui Hristos, Gheorghie! Când ni-l vei aduce pe fratele
pe care-l ții?
– Când va fi
voia Domnului, îl voi aduce.
După ce s-au
despărțit, de îndată ce a auzit fratele că povățuitorul său era Marele Mucenic
Gheorghie, care era într-adevăr ocrotitorul și sprijinitorul său în viață, l-a
îmbrățișat și a început să-l sărute cu dragoste. Și, după ce s-a încredințat că
era Sfântul Gheorghie, nu i-a mai dat drumul la mână, ci i-o ținea mereu.
Înaintând
către cele de sus, s-au întâlnit din nou cu o altă ceată de monahi, al căror
număr era foarte mic. Și aceștia purtau aceeași îmbrăcăminte și aveau slavă
foarte mare, care se vedea atât pe hainele lor, cât și pe chipurile lor. După
ce s-au salutat, monahul l-a întrebat pe Sfântul Gheorghie:
– Sfinte Gheorghie, de ce acești monahi sunt
atât de puțini și au o atât de mare strălucire?
– Monahii
aceștia sunt din vremea de apoi, de aceea sunt puțini.
– Dar,
Sfinte Gheorghie, cum este cu putință să se mântuiască acum monahii, de vreme
ce nu există virtute, nu există pildă și nimeni nu se mântuiește?
– Da, așa
este, cu greu se mântuiește cineva, dar aceștia puțini care se mântuiesc,
precum vezi, au o slavă foarte mare în Cer și Dumnezeu îi va rândui cu Sfinții
cei mari, fiindcă, într-adevăr, nu mai există astăzi virtute și pildă de viețuire.
Iar cei care se vor nevoi pentru cele citite în cărți, cu slabele lor puteri și
cu buna lor intenție și vor putea depăși încercarea, se vor afla în Rai și
slava lor va fi întocmai cu cea a marilor Sfinți.
Acestea
zicându-le, au înaintat și au ajuns la un palat foarte mare. Mergând spre
interior, au văzut o sală deschisă, unde se afla o mulțime de monahi. Toți
monahii au alergat și l-au înconjurat pe Sfântul Gheorghie și pe fratele,
zicând:
– Când ni-l vei aduce pe fratele aici? Noi îl
așteptăm și ne rugăm.
– Îl voi
aduce, când va fi voia Domnului, le-a răspuns Sfântul.
Apoi s-au
întors spre răsărit și au văzut că înaintea lor era o catapeteasmă – lucru
minunat și ceresc – care avea două icoane uriașe ale lui Hristos și Maicii
Domnului. După ce s-au oprit înaintea lor, toți monahii au început să cânte
„Cuvine-se cu adevărat” și toate erau atât de frumoase și de dumnezeiești,
pline de atâta har, încât monahul a spus:
– În lume nu am auzit un astfel de „Cuvine-se
cu adevărat”, atât de melodios și de pricinuitor de bucurie.
După ce s-a
terminat cântarea Maicii Domnului, icoana lui Hristos s-a deschis ca o poartă
și s-a auzit dinlăuntru un glas zicând:
– Mare este milostivirea Ta, Fiule al lui
Dumnezeu, către fiii oamenilor!
Îndată
Marele Mucenic Gheorghie a trecut prin poarta deschisă, a lăsat în urmă pe
fratele împreună cu monahii și a înaintat întru cele mai dinlăuntru. Acolo era
Domnul pe Tronul Slavei Sale și Chipul Său strălucea mai mult decât mii de
sori! Împrejurul Său erau Cetele Arhanghelilor și ale Îngerilor după rânduială.
Sfântul Gheorghie a înaintat și când a ajuns înaintea Tronului lui Hristos,
Domnul S-a ridicat și l-a primit. Sfântul I s-a închinat până la pământ și a
sărutat Dreapta Domnului. După ce s-a așezat, i-a spus:
– Care este, Gheorghie, cererea ta?
– Am venit
să Te rog, Stăpânul meu, Preacurate Doamne, pentru fratele pe care l-am adus,
monahul. Știu că nu este vrednic de milă, dar înaintea milostivirii Tale,
mântuirea lui este un lucru prea-ușor.
– Cu
adevărat, nu este vrednic de milă, Gheorghie, acest monah, fiindcă a părăsit
îndatoririle sale. Într-un fel, a disprețuit Harul ce i l-am dat, fiindcă deși
a gustat mult din dragostea Mea, el nu a vrut să se ridice din trândăvia sa, cu
toate că i-am trimis oameni duhovnicești care să-l sfătuiască. I-au spus multe,
dar el nu s-a înțelepțit, nu a pus început bun, nu s-a pocăit, nu s-a schimbat.
Prin urmare, nu este vrednic de milă.
Atunci
Sfântul Gheorghie a îngenuncheat și a început să-i spună toate suferințele
muceniciei, ce le răbdase pentru dragostea Sa, încercând astfel să-L înduplece
spre milă pe Domnul, să schimbe hotărârea pentru fratele și să-l miluiască.
Domnul însă a rămas neînduplecat și a răspuns:
– Nu este vrednic de milă. Nu te mai ruga
pentru el!
Când Marele
Mucenic a văzut că nici așa nu poate schimba hotărârea, a găsit scăparea la o
armă și mai puternică, adică I-a înfățișat Domnului Jertfa de pe Cruce, pe care
El Însuși o suferise pentru om:
– Amintește-Ți, Doamne al meu, de moartea pe
Cruce pe care ai răbdat-o pentru om și că numai o singură picătură din
Preacurat Sângele Tău este de ajuns să șteargă păcatele întregii lumi, ale
tuturor oamenilor și să mântuiască pe orice păcătos. Prin urmare, ce este ca
peste un monah nepăsător să-Ți reverși mila Ta?
Atunci
Hristos Și-a plecat Preacurat Capul Său și a spus:
– Așa este, Gheorghie, precum ai spus; chiar
și numai o singură picătură din Sfântul Meu Sânge poate șterge păcatele tuturor
oamenilor. Atunci să se facă voia ta!
Și îndată a
făcut semn unui Arhanghel, ce se afla lângă El, să aducă Potirul Dumnezeieștii
Sale Dragoste. Arhanghelul l-a adus cu un lichid în el. Atunci Domnul l-a luat
și i l-a dat Sfântului Gheorghie, zicându-i:
– Ia-l pe acesta și mergi afară și adapă-l pe
acel frate. Este Potirul Dragostei Mele.
Sfântul
Gheorghie l-a luat și mergând afară, i-a dat monahului să bea. Îndată acela a
devenit întreg văpaie a Dumnezeieștii Dragoste. Și așa cum știm, „dragostea
scoate afară frica”[1]. Atunci, fără să fie chemat sau să-i spună cineva ceva,
ci având ca imbold dragostea aceea pentru Hristos, a alergat întru cele mai
dinlăuntru, a căzut la picioarele lui Hristos și a început să le îmbrățișeze,
să le sărute și să plângă, topindu-se de dragoste pentru Hristos. Domnul însă
i-a spus Sfântului Gheorghie:
– Ia-l pe fratele și du-l înapoi în lume, ca
să se nevoiască. Eu îl voi ajuta să-și găsească starea cea dintâi și atunci se
va săvârși voia Mea.
Atunci
Sfântul Gheorghie l-a luat de mână pe monah și, după ce s-au închinat Domnului,
au ieșit afară, în acea sală unde se aflau ceilalți monahi. Frații au început
să-l cuprindă cu dragoste și să-i spună:
– Frate, cunoaște că aceea ce ți s-a întâmplat
acum nu este somn, nu este vedenie, ci este adevăr. Este realitate și că ai
venit aici și ai văzut pe Domnul. Iar noi îți spunem cele pe care le auzi acum,
fiindcă încă nu ai cunoscut greutatea morții. Moartea este înfricoșătoare,
frate, este ceva foarte greu. Este ca și cum ai păși desculț pe cărbuni
aprinși. De aceea adu-ți aminte de moarte și silește-te pe tine însuți. Noi te
ajutăm de aici și ne rugăm pentru tine. Așadar, fă și tu ceea ce poți. Ajută-te
pe tine însuți! Sfinte al lui Dumnezeu, Gheorghie, ajută-l și tu pe fratele, de
vreme ce ești ocrotitorul lui.
Îndată după
aceasta au pornit la drum. Au coborât către cele de jos și au văzut din nou
acele două mulțimi, pe care le întâlniseră mai înainte. Iar acei monahi i-au
spus fratelui aceleași cuvinte. Dar când s-a apropiat de acea prăpastie adâncă,
ce avea doar acel lemn pentru a trece, Sfântul Gheorghie i-a spus:
– Frate, ascultă ce-ți voi spune! Ceea ce ți
s-a întâmplat acum este realitate; adică faptul că m-ai întâlnit este adevărat,
precum și faptul că L-am văzut pe Domnul. Ai aflat că starea ta nu este deloc
bună. Dar cu toate acestea, am mers și am primit iertare de la Domnul. Drept
aceea, de acum nu se mai îngăduie nicio amânare pentru trândăvia ta. Dacă vei
continua să fii nepăsător, nu știu ce te va aștepta. În ispitele și în nevoința
ta, să știi că Numele lui Hristos și al Maicii Domnului te vor ajuta mult.
Fratele a
făgăduit, desigur, că va lua aminte și i-a mulțumit Sfântului pentru tot ce
făcuse pentru el. După care au început să pășească pe acel lemn. Când au ajuns
pe la jumătatea distanței, Sfântul Gheorghie s-a făcut nevăzut și monahul a
rămas singur. Atunci demonii au început să strige și să scuture acel lemn cu
putere, ca să-l arunce în prăpastie.
– Acum, când a plecat Gheorghie, îl vom arunca
pe monah, strigau aceia.
De frică,
monahul a strigat: „Maica Domnului, ajută-mă!”. Și dintr-odată s-a aflat în
strana sa, unde se aflase la început să Rugăciunea lui Iisus se rostea de la
sine în inima sa. După ce și-a revenit, s-a gândit: „Trebuie să mă schimb,
altfel mă pierd!”.
Și
într-adevăr, fratele s-a schimbat, s-a nevoit mult și a dobândit din nou starea
sa de mai înainte. A cunoscut măreția dragostei lui Dumnezeu și s-a nevoit cu
mai multă tărie.
[1] I Ioan 1, 18.
Fragment din cartea Arta mântuirii, ce va apărea în curând
la Editura Evanghelismos.
Sursa: Pr. Alexandru
Stanciulescu Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu