Orice durere, orice strâmtorare şi
orice trudă ne este trimisă pentru a ne întări în duh
Un om
credincios cădea adesea în deznădejde şi, prin aceasta, nesocotea voia lui
Dumnezeu. Cineva l-a sfătuit să însemneze într-un caiet toate milostivirile
primite de la Dumnezeu. După câteva luni, tot carnetul era plin. Milostiviri
care, de obicei, le dăm repede uitării, dar pe care omul acela le trecuse în
carnet şi le păstra în inimă. Totuşi, din când în când, îl mai cuprindea
disperarea. „Îmi era de ajuns să mă uit în carnet – zicea acel om – ca să-mi
dau din nou seama cât de mult mă iubeşte Dumnezeu şi pentru ca, într-o clipă,
norii negri să se risipească, sufletul să mi se umple de bucurie şi speranţă,
să nu încetez a-I aduce lui Dumnezeu mulţumire şi slavă.
Dar nu tot
ce ne vine de la Dumnezeu ni se pare a fi milostivire. Dimpotrivă, unele
lucruri ni se par apăsătoare, ca nişte poveri de nesuportat, iar în asemenea
cazuri nu ne mai stă gândul la mulţumiri, ci începem să ne văicărim.
Înţelege,
suflete credincios, că tot ceea ce ţi se întâmplă în viaţă este numai din mila
lui Dumnezeu, chiar dacă lucrurile ţi se par acoperite de o perdea de negură.
Caută să pătrunzi cu credinţa dincolo de această perdea şi vei descoperi
milostivire şi chiar o vei recunoaşte aşa.
Orice
durere, orice strâmtorare şi orice trudă ne este trimisă pentru a ne întări în
duh şi pentru a învăţa că trebuie să aducem mulţumiri pentru tot ceea ce ne-a
făcut să plângem şi, prin aceasta, să dăm laudă.
Extras din ”Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte
de folos pentru toate zilele anului”, Ed. Sophia, pag. 112.
Sursa: ganduridinierusalim.com
Fragmente din istoria literaturii
romane !!
Scriitori
contemporani, despărţiţi însă de o imensă prăpastie socială, Mihai Eminescu şi
Regina Elisabeta a României au avut o relaţie glacială. În ciuda unei admiraţii
sincere a reginei faţă de poet, Eminescu nu a vrut săfrecventeze Curtea Regală,
iar cei doi s-au întâlnit faţă în faţă doar de două ori.
Născută la
29 decembrie 1843, regina Elisabeta, care semna cu pseudonimul literar Carmen
Sylva, a fost contemporană cu Mihai Eminescu, născut la 15 ianuarie 1850. Mai
mult, cei doi sunt născuţi sub aceeaşi zodie, Capricorn, şi s-au întreţinut la
propriu din scris. Casa Regală a României era una dintre cele mai sărace din
Europa şi îşi completa veniturile inclusiv din drepturile de autor şi reclamele
Elisabetei pentru maşini de scris, apărute în ziarele occidentale. Acestea
sunt, însă, singurele similitudini dintre caracterele şi destinele celor doi
celebri contemporani, despărţiţi de o imensă prăpastie socială. Un prim
contact, de la distanţă, dintre Eminescu şi regină se produce în 1879, când
poetul traduce o poezie publicată în Germania de Elisabeta, „traducere care a
avut critici foarte proaste“, potrivit Corinei Dumitrache, muzeograf la
Castelul Peleș.
În frac împrumutat la
prima întâlnire cu regina
Urmează şi o
o primă întâlnire, faţă în faţă, între cei doi, însă abia în 1882, pe 30 octombrie.
În paralel cu preocupările de regină şi scriitoare, Elisabeta era şi o mare
susţinătoare a artelor, salonul său fiind frecventat, printre alţii, de Titu
Maiorescu, Vasile Alecsandri şi George Enescu. Dar şi de Mite Kremnitz, cumnata
lui Maiorescu, doamnă de onoare a Elisabetei, scriitoare, dar şi una dintre
femeile despre care s-a afirmat că au fost iubitele lui Eminescu şi muză a
uneia dintre cele mai frumoase poezii, „Atât de fragedă...“ În salonul
Elisabetei nu ajungea însă şi Eminescu, cunoscut publicist antidinastic, dar
regina îi „forţează“ mâna după ce, în 1881, împreună cu Mite, traduce 21 de
poezii ale poetului şi insistă pe lângă Titu Maiorescu să-l invite pe Eminescu
la curtea din Bucureşti. „Este prima întâlnire faţăîn faţă dintre Eminescu şi
regina Elisabeta. Poetul a venit îmbrăcat într-un frac împrumutat şi a fost tot
timpul indispus şi taciturn, pe când Elisabeta, un suflet bun şi sensibil, s-a
purtat foarte frumos cu el şi i-a complimentat versurile. În majoritatea
timpului a vorbit Maiorescu, iar după întâlnire, Eminescu i-ar fi reproşat
acestuia că«l-a dat în spectacol»“, spune Corina Dumitrache.
„Un zeu servit de o
muritoare
Eminescu a
fost servit cu ceai, personal, de regină, pe care acesta l-a băut cu sete, iar
mai târziu, sub influenţa întâlnirii, Elisabeta a notat că poetul i-a lăsat
impresia căfelul în care a privit-o era cea „a unui zeu servit de o muritoare“.
Mai mult, tot potrivit reginei, când i-a lăudat versurile, Eminescu a răspuns
placid „Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci“. Momentul
culminat al întâlnirii şi care va influenţa definitiv relaţiile dintre cei doi
scriitori, se produce în momentul în care Elisabeta i-a cerut o opinie despre
una dintre poeziile sale, episod relatat de Delavrancea. Eminescu i-a răspuns
reginei cu sinceritate „Majestate! În forma actuală cred că ar fi mai bine să
nu fie publicată“. Obişnuită cu laudele, Elisabeta a fost destul de ofensată
şi, potrivit unei relatări a lui Gheorghe Eminescu, nepotul poetului, aceasta
i-ar fi spus „Uiţi că vorbeşti cu regina României?“, „Da, dar nu cu regina
poeziei!“ „Nu sunt informaţii clare dacă aceste replici s-au rostit cu
adevărat, fiind consemnate la nivel folcloric, însă este cert că Eminescu i-a
spus reginei cărespectiva poezie ar fi mai bine să nu fie publicată, cel puţin
în respectiva formă. Delavrancea scrie totuşi că doar două persoane au avut
curajul de a contesta opera reginei, Kogălniceanu şi Eminescu“, explică
muzeograful de la Peleş. Este cert că, după această întâlnire în care Eminescu
i-a făcut o impresie proastă, relaţiile dintre poet şi regină devin glaciale,
iar în 1883, după apariţia „Luceafărului“, regina găseşte poemul „o proastă
imitaţie a lui Alecsandri“.
Frankfurter Allgemeine Zeitung mi-a
comandat un articol despre protestele din România. Articolul a apărut ieri.
Iată, pentru cei interesați, textul original:
”REZISTĂM
Nu contest încălzirea globală, dar tare grea
iarnă e anul ăsta în România! Țara e sub zăpadă, de săptămâni termometrul n-a
mai urcat peste zero grade, viscolul ridică nămeți mai înalți decât omul,
circulația e haotică, locurile de parcare înzăpezite. Și-n această apocalipsă
albă ne-am găsit și noi să ieșim la proteste, cu miile și sutele de mii, să
stăm ore-n șir pe loc, tropăind din picioare, îmbrăcați ca exporatorii din
Antarctica, să ne-ncălzim cu ceai din termosuri și să strigăm sloganuri, și să
cântăm, și să agităm drapelele României și-ale Uniunii Europene. Să râdem cu
lacrimi care ne-ngheață brusc pe obraji privind pancartele pe care
caricaturiști amatori, dar de geniu, îi arată pe stăpânii țării în cele mai
ridicole atitudini. Da, ne e teribil de frig, dar rezistăm, și de-acum
rezistența, cea adevărată, cea morală, cea a valorilor și principiilor care ne
fac ființe omenești, e coloana noastră vertebrală. Protestăm în primul rând ca
să ne putem privi în ochi când ne uităm în oglindă.
Vaclav Havel vorbea despre puterea celor fără
putere. Despre asta e vorba și-n România de azi. Ne adunăm cu sutele de mii pe
străzi și în piețe ca să ne exercităm puterea împotriva fricii, a frigului, a
ticăloșiei umane, a corupției organizate, a disprețului și aroganței. Ca să
arătăm că politica trebuie să fie etică și în folosul oamenilor. Trăim vremuri
mizerabile și nu avem pe cine să dăm vina, căci vina e în întregime a noastră.
Din vina noastră Europa arată azi asemenea corăbiei bete a lui Rimbaud. Din
vina noastră avem Brexitul, din vina noastră vom avea Frexitul, din vina
noastră oameni care fug de război ne mor la granițele apărate de ziduri. E vina
noastră, a tuturor, că putem privi cum lucrurile se deteriorează de la o zi la
alta fără să facem nimic, ca și când apropierea catastrofei nu ne-ar privi pe
noi, ci pe altcineva. Când politica nu e suficientă ca să ne apere viețile,
demnitatea și viitorul, ne rămâne mereu soluția protestului civic. Când
partidele sunt neputincioase, putem măcar noi, oamenii, să ieșim în stradă. Nu
Trump, nici Putin nu vor distruge Europa, ci lipsa noastră de entuziasm, de
idealuri, de valori.
Suntem pe străzi și în piețele orașelor
românești pentru că ne pasă. Pentru că nu suntem străini de ceea ce se-ntâmplă.
Pentru că nu suntem cetățeni doar din patru-n patru ani. În ultima săptămână au
ieșit de la sute de mii de oameni în centrul Bucureștiului, până la un singur
om, în micul orășel Odobești. Acel om, cel mai simplu de pe pământ, a stat
singur, timp de o săptămână, în fața primăriei, cu o pancartă în mână, nins și
bătut de vânturi, la temperaturi de minus zece grade, ca să arate că-i pasă. Nu
am, în acest moment, un erou mai admirat.
Oamenii protestează împotriva transformării
României într-o odioasă demokratură, combinație de democrație superficială și
dictatură adâncă. Stăpânii acestei țări, care e membră UE și NATO, nu doar că-i
canalizează resursele spre propriile buzunare, dar trag țara către zona gri în
care se zbat, fără viitor, Ucraina, Belarus și Moldova. Vorbesc mereu de
stăpânii țării și nu de guvernanți, pentru că guvernantul e slujitorul
comunității, pe când cei care ne conduc azi se comportă ca niște seniori
feudali. Legile sunt făcute de ei, pentru ei. Justiția e asaltată pe față,
cinic și în disprețul oamenilor. Șeful însuși al celui mai mare partid românesc
nu a putut deveni prim-ministru din cauza cazierului penal. O treime din
parlamentari au probleme cu justiția. Mulți din miniștri au și ei aceleași
probleme. Ordonanța care-i absolvă de închisoare a fost dată la miezul nopții,
tâlhărește, fără vreo discutare prealabilă și fără avizele necesare. Iată țara
în care suntem nevoiți să trăim.
Am venit la proteste cu copiii noștri, pentru
că în definitiv pentru ei protestăm. Noi am trăit în dictaturi și-n mizerie,
n-am avut pe nimeni care să ne-nvețe rezistența și demnitatea. Ei le învață
acum, deodată cu noi și alături de noi. Un bărbat a fost zi de zi în piața
Victoriei cu o pancartă pe care scria: ”Eu nu am copii. Sunt aici pentru copiii
voștri.”
Vom ieși în stradă până la capăt, până vom
avea o democrație adevărată, o justiție liberă, un stat de drept funcțional.
Ordonanța a fost abrogată. Hoțul prins a dat înapoi ce-a furat și acum vrea să
plece liber. Nu doar fără să-și ceară măcar scuze, dar oprimându-i pe cei care
l-au prins: singurul protestatar din Odobești a fost dat în judecată de
primărie…
Ne adunăm în fiecare seară în fiecare oraș din
România, pe întuneric și pe ger. Stăm în cerc și bem ceai fierbinte din
termosuri. Strigăm sloganuri pline de ironie. Nu sperăm că-i vom da jos pe cei
care ne oprimă și ne fură. Nu sperăm că vom scăpa neacoperiți de noroi. Nu
sperăm că ne va ajuta cineva dinăuntrul sau din exteriorul țării. Nu ne bazăm
decât pe noi, pe puterea noastră, a celor fără nicio putere. Vrem să ne
reinventăm ca popor și ca cetățeni. Vrem să ne putem privi în ochi, în oglindă,
fără să ne fie rușine.
Iar dacă noi putem, puteți și voi.”
Mircea
Cartarescu articol pt frankfurter allgemeine zeitung
Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu
Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu