sâmbătă, 25 februarie 2017

„CARNAVALUL ESTE ÎN PUTERE”






sâmbătă, 25 februarie 2017
DRAGOBETE MARGARETE - Colocviile de Marți, 28 februarie, 2017, 5 pm Calderon 39 (reminder)

DRAGOBETE  MARGARETE




PRIMĂRIA SECTORULUI 2
CENTRUL SOCIO CULTURAL „JEAN-LOUIS CALDERON”







Vă invită


Marți, 28 februarie 2017, orele 17.00, la evenimentul cultural
Colocviile de Marţi - „CARNAVALUL  ESTE  ÎN  PUTERE”



Programul cuprinde:

Ø  Recital: Gheorghe Dănilă
Ø  Intervenții:
·       Dimitrie Grama: De la Uppsala în Capșa;
·       Corneliu Zeana: Genetica Literară;
·       Marian Popa: Povestea răzghitului;
·       George Anca: Gitagovinda de Jayadeva;
·        Viorel Speteanu: Bobâlna 1437.
Ø  Teatru de poezie: Irina Velcescu, Gheorghe Dănilă, Puși Dinulescu, Sorin Stratilat, Gabriela Tănase, Vali Pena, Ana Calimar, Liliana Popa, Ștefan Opreanu.
Ø   Din romanțele Ioanei Radu: interpretate de Doina Ghițescu.
Ø  Lansare: Pranb Mukherjee: Rostiri (sub tipar la Bibliotheca).


Coordonator: Dr. George Anca




Emilia Țuțuianu - Interviu cu dna. Rodica Anca


Emilia Ţuţuianu: Intervievata mea este distinsa doamnă Rodica Anca, ,,mama” studenţilor Universităţii din Delhi. Acest apelativ, mărturisesc, mi-a plăcut foarte mult! Cum s-a ajuns la el? Face parte din ,,Peregrinările Prinţului cel Trist”?

Rodica Anca: Vă închipuiți cât am fost de fericită spunându-mi-se „mamă”, în românește, tocmai în „mata” India, mama mamelor. Foarte simplu, mă priveau și mă respectau ca pe o mamă. Peregrinările Prințului  se terminaseră, literar, cu mult înainte de India. Dar, cine știe?

E.Ţ.: În volumul ,,Peregrinările Prinţului cel Trist” v-aţi propus să sondați inconştientul uman, profunzimea personalităţii, pentru a descifra şi a încerca rezolvarea acelor stări interioare specific umane. Florin Costinescu le identifică cu un continent ,,al începutului şi al seninei ascendenţe umane”. Ca psiholog m-a uimit uşurinţa de-a reda acest cadru al psihicului uman. Arta, Literatura, dorinţa de Frumos şi experienţele trăite în mijlocul ,,fraţilor” lui Tagore, v-au dezvoltat un fel de principiu al realităţii. Acest principiu, împreună cu principiul plăcerii, guvernează scrierile dumneavoastră. Practic, bucuria, satisfacţia le obţineţi nu prin calea cea mai scurtă, ci prin acceptarea deturnării, în funcţie de condiţiile impuse de mediul exterior. Ce rol a avut realitatea românească în devenirea dumneavoastră?

R.A.: Îmi face plăcere să vă dau dreptate, eu nefiind psiholog, ci artist plastic, ceramist, poate pierzându-mă, cât conversăm, între „principiul realității” și cel al „plăcerii”. M-am simțit flatatată de interpretarea d-lui Florin Costinescu „asupra seninei ascendențe umane” așa cum o identifică în peregrinările prințului. Nu mai puțin mă onorează  „uimirea” dumneavoastră, în fapt eu lăsându-mă, când am scris, purtată de imaginația  în care m-a absorbit subconștientul.
            Cum vă spuneam, Prințul - un dicteu al creierului - este anterior întâlnirii cu „frații” lui Tagore. Da, peregrinarea imaginară o fi anticipat, poate, pe cea reală, în univeralitatea Indiei - Bharat. Mulțumesc lui Dumnezeu  pentru prilejul de a mă apropia de Vede, de cultura și viața indiană, de oamenii trăitori acolo. Bineînțeles, prin studiu și interactivitate cu gâditori, vecini universitari și necunoacuți  întâlniți  întâmplător.
            N-am dus-o grozav, doar nici alocație pentru copil nu mai primeam acasă - ca să cumpărăm biletele de avion pentru mine și copil, ne-am vândut mașina de cusut și cea de tricotat, verighetele și câte și mai câte. Nici tropicul nu seamănă cu paralela 45, nici indienii nu sunt români - excepție, studenții noștri, „copii mei”. Dar, din punct de vedere al sufletului, una peste alta, călătoria și viața în India au fost cea mai fericită realizare a vieții mele.
            „Realitatea românească” de atunci ne-a oropsit  pe noi ca pe toți românii. Spiritual, ne-am simțit mai români ca oricând, mai ales că, în Delhi, nu exista, de exemplu, o biserică ortodoxă și nici filarmonică. Ne erau, însă, în suflet, ascultând sarong, sitar sau veena, muzica și natya de templu.
            Mult după ce ne întorsesem acasă, prietena mea Esha Beteille mi-a cerut să scriu o carte despre cum am trăit în vremea lui Ceaușescu, pentru a o publica în editura ei împreună cu Cambridge University Press (lucrasem împreună cu ea la Oxford University Press - eu am ilustrat manuale și dicționare pentru copiii din Bhutan). M-am mirat, am scris (și tradus) Donosteea, fără politică însă - toți eram nimeni - dând-o tot pe India, presărând și scrisori Delhi-București, de când mă întorsesem singură să salvez apartamentul din București, scos la licitație. De văitat, la ce să mă mai fi văitat? S-or fi dus, cu tinerețea noastră, ceaușismele, s-or fi și întors.

E.Ţ.: Amprenta destinului nostru poartă de cele mai multe ori reminiscențele copilăriei. Cum a fost copilăria dumneavoastră?

R.A.: Am fost un copil orfan de mamă, de la zece ani. M-a crescut sora mamei, care mi-a fost alături toată viața ei, apucâd să se simtă fericită, scurt timp, crescându-și nepoata. M-au ținut în viață cărțile citite. După moartea mamei, la zece ani, am fost la școală în Bărboi-Mehedinți, fericită de Calea Robilor, păduri, animale, dealuri cu vii și cireși, mai ales oamenii din sat. Nimic mai frumos.

E.Ţ.: Dorinţa de-a urma Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, într-o perioadă sensibilă a societăţii româneşti, a fost uşoară? Vorbiţi-ne de acea perioadă, a anului 1965…

R.A.: Sătulă de activitatea de conțopist, am aruncat hârtiile și creioanele din mână, și am mers la Institutul „Nicolae Grigorescu”, Facultatea de Arte Decorative. Absolvisem Școala populară de artă - pictură și desen, tot ca o fugă din realitate, care m-a ajutat să iau examenul de admitere. 1965? Atmosfera traiului, peste efectele dictaturilor, era combustionată de tinerețe, de un succes personal, de studenția care a urmat, și oarecare carieră ceramică.

E.Ţ.: În volumul Jurnalul de Delhi, faceţi o incursiune în viaţa poporului indian, viaţă care v-a captivat. Cum aţi trăit acele momente, departe de casă?

R.A.: Eufemistic spus, dar poporul indian mi-era universitar, povestit de profesori, studenți, multe tomuri. Chiar, multe, multe limbi, rituri, politici post-independență ne deveniseră  familiare, ne integrasem. Prieteniile, vecinătățile, empatiile pe viață ne-au dublat umanitatea. Mi-au rămas nemuritoare Leela, Urmila, Margaret, Esha. Viața era nouă, cultura era nemărginită, alți oameni, alte obiceiuri, altă mentalitate. Am învățat continuu devenirea indiană, nu fără a crește și ca româncă: nu era nimic nereciproc în relațiile noastre. Uneori mi se părea că prietenele mele se simțeau românce. Urmila Rani Trika este traducătoarea în sanscrită a Luceafărului eminescian, în prezența noastră. Alexandra-Maria, fiica noastră, elevă la Shanti Niketan School (unde au învățat și fiii Indirei Gandhi, aduși de pandit Nehru) a întrecut orice propagandă imaginabilă a românei, în felul ei de leader.

E.Ţ.: Aveţi fericirea de-a avea alături un redutabil partener: intelectualul și poetul George Anca. Cum v-aţi cunoscut?

R.A.: Eram în vacanță în Bucegi, la Pârâul Rece, ieșisem la o cafea și o țigară pe terasa cabanei. Și-a apărut domnu', care venea de la Sinaia cu un grup de scriitori studenți  să se producă în fața eventualilor spectatori. Și neavând el țigări și văzându-mă singură la o masă, cu pachetul plin, s-a așezat lângă mine și n-a mai plecat până nu le-a fumat pe toate. Ne-am prezentat, ne-am înțeles ca, în toamnă, când va veni la cursuri, să mă caute și-om mai vedea. Și de-atunci au trecut peste 50 de ani și tot mai vedem

E.Ţ.: Cum vedeți lumea azi? Cum vedeți evoluția în cultură?

R.A.: O văd cum mă vede ea pe mine, adică prin sită. Cultura? Cam lipsește în perioada asta. Puțini au rămas preocupați de ea. Pe tineri - nu toți, slavă domnului - nu-i interesează. Nici nu prea mai au, din copilărie, educația pentru cultură.  Copii needucați, adulți bădărani.

E.Ţ.: Ce hobby-uri aveți? Mai pictați?

R.A.: Poate cu nepotul de patru ani. Ce să spun, că n-am avut bani de culori? Că i-am dat pe avioane? Din copilărie, am citit feroce, acum mi-a slăbit vederea, nici pentru integrame nu mai am răbdare. Totuși, țigări, cafea, Discovery. Plus acest interviu (la ce mi-o fi trebuind?)

E.Ţ.: Cum este să trăiești ,,în dodii,,?

R.A.: Ca mai sus... Dodiile sunt ale lui Creangă, Eminescu, Brâncuși. Cu greu aș mai trăi fără ele, fără ei. Noroc cu soțul meu, că e dodios de nu se mai poate.

E.Ţ.: Ce regrete aveți, ce nereușite, neîmpliniri?

R.A.: Multe. Să nu mai vorbim de ele. Nu m-au terminat încă.

E.Ţ.: Ce bucurii vă urmăresc, în ce considerați că v-ați împlinit?

R.A.: Multe m-or fi urmărit. Împliniri - fie-mea și familia noastră, prietenii de-o viață, care rămân tot mai puțin pe zi ce trece.

E.Ţ.: Care este diferența de civilizație a femeilor indiene comparativ cu cele din țară?

R.A.: Cred că nu mai este nicio diferență, își iubesc copiii, familia, prietenii, țara și zeii lor străvechi (pe care și eu îi mai iubesc).

E.Ţ.: Două culturi, alte destine. O fascinație a celor iluminați ce au cunoscut India.

R.A.: India, odată ce-ai cunoscut-o, rămâne un subiect fascinant pentru toată viața.

E.Ţ.: Ce personalități v-au marcat drumul scrisului sau felul de a vedea viața, ce idoli ați avut în tinerețe?

R.A.: Am scris cum am vrut eu, nu ca unul sau ca altul, și n-am avut idoli în afară de clasici, fie ei români sau străini. Bineînțeles, prin cenacluri am umblat și eu împreună cu domnu'.

E.Ţ.: Ce planuri de viitor aveți?

R.A.: Ehe...La aproape optzeci... întâlnirea cu Dumnezeu.

E.Ţ.: Cum vedeți conflictul dintre generații?

R.A.: Eu n-am niciun conflict cu nimeni. Nu mă interesează că se vorbește asurzitor despre acest conflict.

E.Ţ.: Cum vedeți acum rolul femeii în societate?

R.A.: Cred că rolul ei este mare în societate, dar n-o ascultă nimeni.

E.Ţ.: Un sfat pentru femeia de azi?

R.A.: Să-și educe copiii, mai ales în primii 7 ani, în spiritul culturii, bunului simț și iubirii de oameni.

Distinsă doamnă Rodica Anca, vă mulțumesc mult pentru dialogul nostru și pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor mele!




TEODOR  PÂCĂ

Scurtă despărţire
Vă las în valea acestei stinse plângeri,
Orice sfârşit vesteşte-un început,-
Mă duc eu primul, sunt mai priceput,
Să pun din vreme şeile pe îngeri.

Zvântaţi cu zâmbet aripile plânse,
V-aştept la grajdurile de zmarald,-
Nu vă grăbiţi, încă-i amiaz şi cald,
Şi eu v-aştept şi chingile sunt strânse.

Când veţi veni-n amurg sub înserare
Vom călări frumoşi prin elizeu,
În cavalcadă pân-la Dumnezeu,
Descălecând la tronu-i, la picioare.

Ne-om prosterna cu frunţile alese
Pe lespedea de nouri luminată,-
Cel mai voinic din noi va spune: "Tată,
Ţi s-au întors feciorii cu mirese.

Pe unde ne-ai trimis a fost şi bine
A fost şi rău pe drumul străbătut,
Dar tot ce-ai scris să facem am făcut
Şi nu te-a dat niciunul de ruşine.

Acuma ne-am întors cu toţi, -ne iată
Ce altă slujbă ne aşteaptă, Tată ?"

Zvântaţi cu zâmbet aripile pânse,
V-aştept la grajdurile de zmarald,-
Nu vă grăbiţi, încă-i amiaz şi cald,
Şi eu v-aştept şi chingile sunt strânse.




DOINA  BORICEANU




DINTR-O ÎNTÂMPLARE





întâmplarea face să îmi fii pe plac,
  
când treci prin lumea mea împădurită,

că nici nu te zăresc degeaba mă prefac,

ţin în ferestre crengi şi-un cuib de rândunică.




te ştiu pe celălalt trotuar... unde e marea.

mă simt atent, învălurit şi răspicat privită,

un pescăruş îmi prinde policandru seara,

şi-n cenuşiu, pe umerii-mi, pădurea adormită.




marea pare-a traversa strada-n gânduri abătută

şi-mi umple casa cu vapoare prinse-n valuri.

iar eu m-am strâmtorat pe-o zdrenţoasă plută,

cu foşnet frunzos, în pioneze, acopăr scorburi.




mă întreb starea noastră cât o să ne coste?

câte inimi înfipte în valuri vor ajunge stea?

câte frunze vor pleca din trupu-mi nesusurate

ascete, îngroşând poteca ce ţine-n braţe mânăstirea.




o, cât te iubesc în astă, astă seară  rece

când soarele se-neacă-n mare şi în tare umbră,

când copacii în zbor de frunze, lihniţi de-o dragoste,

iubirea ce nu ştie veştejire vor mării să-i culeagă.




cum bat din afunduri lăsate mării, a trezenie,

asurzind pământ şi alte de-ndurat unele pe-alte,

fugite lumii clopote, atâta de uitate şi stinghere...

luna vorbită c-un greiere clopotniţa pădurii se preface.




bat clopotele vechi din zvon de lună în astă seară

să ne adune sub nuferi crescând prin întâmplări,

noi ne puem zilele să cânte furişate împreună,

şi cum răsună vreme, ca nuntă din poveşti...





MARGARETA


Margareta, fetişcana cât un  boţ,
c-o mamă beţivă şi un tată hoţ,
ţine-o floare-n părul creţ...,
alta-n gura-i prea de preţ.


are o bazma cu colţ,
legată elegant de şale,
când se saltă sau se-ndoaie,
dezgoleşte pulpa tare
şi lumina ce-o străbate,
pulpa, că nu mărgele-n frisoane!


face ochi să pâlpâie,
capetele să se-ntoarcă
şi bărbaţii să se bâlbâie,
viaţa-o creşte într-o joacă.


unul o ciupeşte treaz,
altu-i cade la picioare,
beat le prinde în strânsoare
glezne subţirele, dar în dans rebele.


Margareta, fată rea,
râde-n rând cu dragostea
şi când trece cârciuma,
umblă-n soare spre biserica...


Margareta, fată bună,
dă iute de se închină,
şapte braţe o cuprind,
şapte zile o ştiu bine
într-o grea cunoaştere
zvăpăind soroacele
când se ţin ciudoasele
de o nouă dragoste!


creşte pe de rost
în vâltoare de iubire,
are-n drum un adăpost
unde ţine floare de tămâie...


şi într-altă nouă ziuă,
vine c-o basma mai tristă,
atârnată peste gât
unde lunecat sărut
a-nnegrit locul de nea...


c-o mamă beţivă şi un tată hoţ,
ţine-o floare-n părul creţ...,
alta-n gura-i prea de preţ.


are o bazma cu colţ,
legată elegant de şale,
când se saltă sau se-ndoaie,
dezgoleşte pulpa tare
şi lumina ce-o străbate,
pulpa, că nu mărgele-n frisoane!


face ochi să pâlpâie,
capetele să se-ntoarcă
şi bărbaţii să se bâlbâie,
viaţa-o creşte într-o joacă.

  
unul o ciupeşte treaz,
altu-i cade la picioare,
beat le prinde în strânsoare
glezne subţirele, dar în dans rebele.


Margareta, fată rea,
râde-n rând cu dragostea
şi când trece cârciuma,
umblă-n soare spre biserica...

  
Margareta, fată bună,
dă iute de se închină,
şapte braţe o cuprind,
şapte zile o ştiu bine
într-o grea cunoaştere
zvăpăind soroacele
când se ţin ciudoasele
de o nouă dragoste!

  
creşte pe de rost
în vâltoare de iubire,
are-n drum un adăpost
unde ţine floare de tămâie...


şi într-altă nouă ziuă,
vine c-o basma mai tristă,
atârnată peste gât
unde lunecat sărut
a-nnegrit locul de nea...


iar pe sân, răsărită stă mărgea
c-un trifoi de norocire
pentru vama de iubire
ce-o plăteşte-n zi din zile.


nimeni nu îi duce dorul
şi nu-i caută-n privire...
singură păşeşte golul
când golu-i iese-n drum şi-i cere...





Antidemocraţia în America
Traian Ungureanu


Lucifer însuşi s-ar fi învoit de la serviciu, după o lună atît de istovitoare. Nu Donald Trump! Marele tartor american continuă, fără pauză de cafea cu sulf sau sînge de copil, să-şi  chinuie compatrioţii, familia şi planeta.

Deschideţi ziarul, fereastra sau frigiderul şi veţi afla, neîntîrziat, unul şi acelaşi lucru. 

După exact 31 de zile la Casa Albă, Donald Trump e: omul ruşilor, rasistul anti-musulman, moartea justiţiei, bătăuşul de Melania, groparul NATO, pipăitorul fiică-sii, prigonitorul de imigranţi, afemeiatul bălos şi mitocanul bestial. Dacă mai e loc de ceva, trebuie adăugat că lapidarea canceroasă a Preşedintelui Trump nu are legătură cu faptele.

Aşadar, Preşedintele Trump zace în buzunarul în care Vladimir Putin ţine fraierii şi naivii. Ce spun faptele? Spun că descoperirea scenelor de amor ideologic Trump-Putin s-a născut abia după după ce Democraţii au pierdut alegerile. Dacă le-ar fi cîştigat, Putin defila într-o uniformă fără buzunare. Alte fapte, brusc nebăgate în seamă, ne aduc aminte cît de anti-rusă a fost administraţia Obama. Cînd a fost să pună piciorul în prag, voinicul Obama a invocat o entorsă şi s-a făcut nevăzut din Siria. Rezultatul cruciadei anti-ruse călăuzită de Obama: o jumătate de milion de morţi şi milioanele de refugiaţi pe care Obama îi plînge, după ce i-a făcut cadou Europei, pe bonuri de cazare semnate Merkel. Altă zicere globală stabileşte că Trump e anti-musulman. Faptele spun că interdicţia de intrare în America semnată de Trump viza 7 state musulmane pe durata a 90 de zile. Cetăţenii altor 43 de state musulmane rămîn liberi să intre în America. Consecinţele sînt insa clar rasiste.

Aşadar, mare atenţie la ceai! Dacă treceţi de la trei linguriţe de zahăr la două, se cheamă că vreţi să nenorociţi copiii cultivatorilor de sfeclă.

Dar legea e lege şi un judecător a hotărît că interdicţia anunţată de Trump e ilegală. Am putut afla, astfel, că legea imigraţiei care dă Preşedintelui dreptul să decidă cine intră şi cine nu intră în America e depăşită. Judecătorul a trecut peste ea aşa cum treci peste o pravilă de secol XV care trimite vrăjitoarele la rug. Trump n-a înţeles ce e actul de justiţie şi a îndrăznit să critice dreapta judecată a judecătorului. Un val de civism s-a înălţat din presă în apărarea justiţiei. Era normal. În 2010, cînd Preşedintele Obama a bălăcărit Curtea Supremă, presa şi civismul nu apăruseră încă.

Donald Trump nu a avut niciodată voie să cîştige alegerile rezervate pe veci sistemului, iar dacă a făcut-o e bun de plată. Cu funcţia, cu reputaţia şi, dacă va fi nevoie, cu capul.

Trump e, însă, o bestie multilaterală. Cîteva sute de imigranţi ilegali, aflaţi deja pe terirtoriul Statelor Unite, au fost arestaţi şi deportaţi. Abuzul a provocat demonstraţii turbate. Primari indignaţi şi-au declarat oraşele spaţii-sanctuar pentru imigranţi. Faptele spun că toţi aceşti eroi ai împotrivirii sînt exemple în neclintire şi convingeri. 

Preşedintele Obama a dispus expulzarea a 60.000 de ilegali, doar în 2016. Decizia a fost urmată de exact zero demonstraţii şi, încă mai exact, de zero sanctuare.

Mulţi binevoitori vor spune că, aidoma medicilor şi dreptăţii, ipocrizia nu are frontiere. Aşa e dar urgia asmuţită împotriva lui Trump nu e o alunecare nefericită a moralei. 

'Programul anti-Trump e un spectacol de presă hrănit de nenumărate „scurgeri” de informaţii sau poziţii piezişe ale aparatului de stat. Din adîncurile ministerelor sau de la înălţimea funcţiilor inamovibile, o funcţionărime harnică şi abilă lucrează la demontarea lui Trump. În fond, Donald Trump nu a avut niciodată voie să cîştige alegerile rezervate pe veci sistemului, iar dacă a făcut-o e bun de plată. Cu funcţia, cu reputaţia şi, dacă va fi nevoie, cu capul.

Contraatacul obscur pornit din mii de puncte şi prin mii de hîrtii mari sau mici e semnul unei crize clasice şi, îndeobşte, fatale democraţiei. Ne aflăm, adică, în faţa unei lovituri de aparat. Americanii îi spun „deep state” (statul permanent) şi înţeleg prin asta alianţa nevăzută a structurilor fixe ale administraţiei, convertite la acelaşi crez politic şi transformate în sursă de putere, adică în instanţa care decide cine trebuie să conducă statul.

În fond, victoria lui Trump e totuna cu dezvăluirea marelui scandal anti-democratic american. Cine conduce America? Birocraţia sau alegătorii? Victoria lui Trump a confirmat principiul suveranităţii: alegătorii fac guvernul. Reacţia la victoria lui Trumnp spune altceva: guvernul decide ce trebuie să aprobe alegătorii. Şi, cu asta, democraţia americană se aşează liberă fedeleş, în poziţia care precede controlul absolut. Sau, cu vorbele rostite, pe patul de moarte, de Louis XIV, un specialist în autocraţie: „Eu plec, statul rămîne!”. Impasul american nu e existenţa structurilor de stat. Problema e confiscarea ideologică a statului. Liberalismul american şi, în genere, occidental au rostit acel enunţ criminal care pune capăt libertăţii, în numele binelui: noi sîntem democraţia! De unde, logic, mai departe: ceilalţi nu pot fi decît inamicii democraţiei.

Democraţia e un aranjament politic voluntar şi fragil. Un sistem care nu se simte bine, ba chiar obişnuieşte să se stingă, dacă e atîrnat decorativ de gîtul cuiva şi medaliază vreun grup distins sau o ideologie superioară. Redusă la persoanele şi gîndirea unui grup, democraţia se întoarce împotriva ei şi îşi distruge bazele. În 1835, Alexis de Toqueville, cel mai mare gînditor politic al lumii moderne, scria Democraţia în America, relatarea filozofică a miracolului democratic american. După 172 de ani, atît cartea, cît şi ecranizarea ei socială riscă uitarea.

Şi, ca să nu lăsăm America singură, trebuie să vorbim de cuprinderea generală a despărţirii de libertate. Cine nu crede în compasul global al amneziei democratice ar trebui să ia seama la ritualul funebru abia încheiat săptămîna trecută la München. 

Conferinţa anuală pentru Securitate a adus, iar, în aceeaşi sală floarea liderilor politici occidentali. Şi, din această sursă credibilă, am aflat că Occidentul nu mai vrea să se apere. Sau crede că a găsit o formulă de viaţă care trece, trasă de mari care birocratice, pe deasupra realităţii.

Din acest moment, Europa de Est rămîne lămurită buştean european. Cine vrea protecţie trebuie să se agaţe cu dinţii de americani.

Vicepreşedintele Statelor Unite şi Ministrul american al Apărării au cerut, iar, europenilor să plătească blestemaţii de 2% din PIB – cotizaţia legală pentru toţi membrii NATO. 

Răspunsul a venit de sus, de dincolo de percepţia elementară a realităţii. Angela Merkel, lider al unei ţări nevoiaşe care abia se ajunge cu o turtă de mălai, a explicat august că Germania nu îşi poate permite sporirea cheltuililor de apărare. Oricum – a explicat Merkel – Germania trimite atîţia bani, sub formă de ajutor umanitar şi fonduri de dezvoltare. În fond, şi aceşti bani tot la apărare merg. Cum ar veni, nu mai facem tancuri, pentru că livrăm, deja, adversarilor noştri flori şi nutella. J.C. Junker a fost şi mai clar: nu ne supunem dictatelor americane!

Din acest moment, Europa de Est rămîne lămurită buştean european. Cine vrea protecţie trebuie să se agaţe cu dinţii de americani. Căci, noua rînduială strategică e simplă: acolo unde americanii construiesc o bază militară, UE organizează un seminar.

Acelaşi curent se ocupă, şi în State Unite şi în Europa de Vest, de buna protecţie a elitelor politice şi administrative. În America, beneficiarul e aşa numitul „deep state”. În Europa, beneficiarul are aceaşi funcţie, dar poartă un nume diferit: consensul centrist, acel acord nescris care uneşte stînga şi dreapta pe sugativa care zvîntă compromisuri fără sfîrşit.

Istoria fiind, în mare parte, recapitularea fugii umane de libertate sub diverse pretexte înălţătoare, ne putem desfăta cu observaţia că trăim în direct episodul care pregăteşte o nouă variantă a servituţii. Mai avem o şansă şi numai una. O şansă mică, asediată de o campanie planetară de topit creiere şi măsluit suflete. Campania care a distrus, pe drum, presa şi pregăteşte, acum, despărţirea în masă de democraţie. Depindem, adică, de victoria celor ce încearcă să învingă Antidemocraţia în America.

See THE DONKEY page!
http://georgeanca.blogspot.com.au/2017/02/dragobete-margarete-colocviile-de-marti.html








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu