Cuvinte și istorisiri ale Starețului
Paisie (ΙΧ)
Cuvinte și istorisiri ale Starețului
Paisie (ΙΧ)
Când ne nevoim să biruim o patimă și
nu pleacă, înseamnă că fie avem egoism, fie osândim.
*
Tinerii de astăzi sunt precum
mașinile noi, cu uleiurile înghețate.
*
Starețul a spus unui monah athonit:
„Departe de mașină, radio și telefon”.
*
Starețul a spus despre doi bătrânei
simpli, care nu trăiau prea ascetic, dar nu aveau mângâieri omenești și nici
legături cu mirenii: „Aceștia sunt adevărați pustnici”.
*
Fiecare Stareț trebuie să ia aminte
pe cine face monah și unele lucruri să le prevină. Unul din zece trebuie
iconomisit. Într-o chinovie poate să se facă iconomie chiar și la 2-3 părinți
mai slabi sau dificili. Dar într-o obște mică e greu să faci astfel de iconomie.
*
Să ne rugăm precum niște păcătoși,
iar nu precum niște niptici.
*
Să învățăm rânduiala Raiului, care
este rugăciunea necurmată.
*
Mai întâi omul trebuie să facă
mărturisire la duhovnicul său, să se împrietenească cu Dumnezeu și să se pună
în rânduială. Și în timpul rugăciunii pe care o face singur trebuie să se
mărturisească. Mărturisirea aceasta pe care o face înaintea lui Dumnezeu este
alta. Să se smerească înaintea lui Dumnezeu și să spună: „Dumnezeul meu, sunt
nemulțumitor, păcătos, fățarnic…” și celelalte. Iar după ce se va pocăi și se
va mărturisi înaintea lui Dumnezeu, apoi începe să îndrepte toate patimile și
toate neputințele sale duhovnicești. După care va spune: „Dumnezeul meu, cu
mine ce se va întâmpla? Dacă nu mă ajuți Tu, nu voi putea face nimic”. Și
atunci vine Harul lui Dumnezeu. Va simți o asemenea bucurie înlăuntrul său, o
asemenea mângâiere, încât nu-l va lăsa inima să lase rugăciunea.
*
Diavolul a întins trei mreje ca să
prindă toată lumea. Pe bogați să-i prindă cu masoneria, pe săraci cu
comunismul, iar pe cei care cred cu ecumenismul.
*
Noi să trăim duhovnicește, astfel
încât diavolul să nu aibă nicio stăpânire asupra noastră.
*
Adevărata bucurie se naște din
durere. Credința noastră se întărește cu încercările.
*
Dacă omul nu se renaște
(duhovnicește), este pentru iad.
*
Când ni se face observație, fie de
greșim, fie nu, să cerem iertare și în felul acesta ne smerim și primim Har.
*
Astăzi Evanghelia o dau deoparte,
fărădelegea o fac lege, păcatul îl fac modă. Lumea se îndreaptă spre distrugere
totală, dar ultimul cuvânt îl are Dumnezeu.
*
Când omul are Harul lui Dumnezeu, nu
se teme de nimic, de vreme ce Însuși Hristos ne-a dat stăpânire. Chiar și
otravă să bea cineva, nu-l vatămă; de va păși peste șerpi și scorpii, nu-l vor
vătăma.
*
Nu trebuie să încurcăm mijlocul (pe
care-l folosim) cu energia lui Dumnezeu. Uite, era un stareț la Provata și avea
război trupesc. Făcea asceză și, ca să se izbăvească, a luat o piatră și își
lovea capul cu ea, ca să-l miluiască Dumnezeu. Într-adevăr, Dumnezeu văzând
multa lui osteneală, l-a miluit, dar acesta a ajuns la concluzia că lovirea cu
piatra în cap îl izbăvește pe om de gândurile viclene. Iar atunci când ucenicii
lui aveau gânduri, lua o piatră și îi lovea în cap. Dar deoarece capetele lor
erau fragile, din pricina multei loviri, ajungeau niște imbecili. De aceea nu
trebuie să confundăm mijlocul pe care-l folosim cu mila lui Dumnezeu.
*
Ceea ce ajută pe ceilalți eficient
este pilda vieții noastre creștinești.
*
Din clipa în care omul crede că nu a
greșit, face o mare greșeală.
*
Fiecare vede lucrurile potrivit
stării sale duhovnicești.
*
Din clipa în care cineva se pune în
situația celuilalt (înțelege greutatea prin care trece), atunci să presupunem
că îl iubește cu adevărat. Atunci se scoate pe sine (iubirea de sine) din
dragostea sa și le rabdă pe toate.
*
Când spunem că ne punem în situația
celuilalt, nu înseamnă că îi vom lua locul. Ca să-l înțeleg pe un meșter cât de
mult se ostenește, trebuie, oare, să fiu 4-5 ani meșter? Dacă suferi împreună cu
cel îndurerat, cu cel bolnav, te pui în locul celuilalt, la slujire, fără să o
faci. Văd un copil mic. Trebuie să devin copil mic ca să-l înțeleg? Să te pui
în locul lui, să te gândești că este înfășat, strâns legat, și vrea să se
scarpine, să se miște, îl doare, plânge, nu poate vorbi. Nu va intra bătrânul
în leagăn (și leagăne unde să găsim?), ca să-l înțeleagă pe sărmanul copil.
*
Unii vorbesc, fiindcă au din fire
acest dar. Alții au darul de a tăcea. Scopul este ca fiecare să-și sfințească
darul său.
Din cartea DIN TRADITIA ASCETICA SI ISIHASTA A SFANTULUI
MUNTE ATHOS – Editura Evanghelismos, 2016.
O viziune recentă a unui părinte
anonim, despre părintele Proclu, cel de curând plecat la cele veșnice.
(aceasta este versiunea revizuită,
mai apropiată de adevărata vedenie
trăită de părintele anonim)
Acesta l-ar
fi văzut pe părintele Proclu ajungând în Ceruri, dar nu l-a văzut bucurându-se,
ci foarte întristat, de cele ce a aflat acolo....
”Și am văzut
pe cineva zburând cu ușurință pe deasupra a ceva ce le simțeam ca fiind drept
niște pericole, niște capcane. Dar peste toate trecea cu oarecare ușurință! Și
traseul era destul de lung cu diverse peisaje .., Abia la capătul traseului am
înțeles că cel ce zbura era părintele Proclu. L-am văzut ajungând în fața unei
construcții ce-mi părea ca o Instituție mare, cu mai mult etaje și birouri. În
care a intrat, urcând în zbor de-a lungul treptelor scării,
direct la nivelul trei.
Și în fața
intrării acestei instituții, dar și pe scări în sus, era un rând imens de oameni, pe lângă care părintele
a trecut plutind, oprindu-se la etajul trei. Aici era o ușă deschisă. in deschizătura căreia era proptit
un birou, la care un funcționar verifica buletinele celor din rând. Părintele
Proclu se uita să vadă ce se întâmplă la acea ușă, la acel birou! Pe acte celor
din rând, am văzut tricolorul, semn că erau români! Iar treaba funcționarului o
simțeam ca pe o rutină, căci toți aveau acte valabile cu tricolor pe ele. Și
aceștia după ce arătau actele, aici la etajul trei, primeau acceptul de se urca
mai sus. Unde Părintele nu putea să meargă! Deși nu vedea până sus de tot, știa
(și eu deasemeni) că rândul se înșiră pe
scări în sus pe mai multe etaje. Putea doar să privească înspre etajul
superior, -al patrulea. Și acolo sus se zărea din când în când o lumină în
canatul unei uși când se deschidea pentru cei cărora le venea rândul.
Și privind
Părintele Proclu curios la funcționarul
de pe etajul trei , îl întreabă:
-Dar ce-i cu
rândul ăsta imens aici?
- Păi, crezi
că degeaba stau atâția la rând! Sunt cu probleme, probleme...! spuse
funcționarul.
-Cum? Atâția
cu probleme? A exclamat părintele Proclu privind puhoiul de oameni ce stau la
rând!
Și copleșit de o durere imensă, conștinetizând
acest puhoi de probleme, s-a lăsat ușor pe vine plângând într-un fel atât de
intens, de parcă simțeam că mă topesc și eu de plânsul lui, de durerea acelei
constatări...Și nu era un plâns, obișnuit ci era ca o rugăciune de foc greu de
pus în cuvinte.
Și cu starea
asta, încă vie în suflet, am revenit la realitatea lumii noastre, cugetând la
cele văzute, auzite și simțite...
Rugăciunea de foc pe care am simțit-o în final, am băgat de seamă că
trebuia să fie pecetea încredințării mele că vedenia nu a fost de la diavoli.
Căci diavolii nu se pot ruga astfel!
Iar
celelalte nu știu sigur ce poate însemna. Îmi pare că cei care așteptau la rând
și aveau chip de oameni, de fapt erau
îngerii păzitori ai românilor, ori chiar sfinții români, căci le-am văzut tricolorul roșu/galben/albastru pe actul cu
care se identificau la etajul trei . Că doar aceștia sunt în Ceruri...
Tare cred că
s-a vrut a mi se arăta faptul că noi creștinii români, avem mari probleme
sufletești pentru care sfinții noștri, nu huzuresc în Ceruri, ci lucrează,
mijlocesc pentru noi...Noi însă ce facem ca să ne îndreptăm problemele...? Că
pe părintele Proclu l-am văzut profund îndurerat de starea noastră
duhovnicească...! Doamne, nu ne lăsa! ”
Sursa: Alexandru Stanciulescu Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu