Cuvinte și istorisiri ale Starețului Paisie (ΧΙ)

Cuvinte și istorisiri ale Starețului Paisie (ΧΙ)

Cuvinte și istorisiri ale Starețului Paisie (ΧΙ)

Dacă monahul nu poate să spună „bine mi-a făcut starețul că m-a ocărât, eu sunt de vină”, cel puțin să spună „mă pune la încercare” și să nu facă pe supăratul și să spună că „nu mă iubește”.

*

Fratele care are frământătură bună, gânduri bune, nu poate să pună gândul cel rău. Gândurile rele vădesc un suflet slab, care are multă împătimire. Este nevoie să-și recunoască căderea, să se pocăiască și într-o săptămână vor pleca toate.

*

Când cineva mă ocărăște, iar eu îi dau o palmă, aceasta este o înfruntare lumească. Altul mai sporit se va stăpâni, ca să nu riposteze. Iar cel desăvârșit, cel nepătimaș, se bucură când este ocărât.

*

Ticăloșia ascunde egoism, pentru că cel ticălos este și nemulțumitor. Ticălosul cârtește, se mânie, este iubitor de sine, are încăpățânare. Cel virtuos de toate se bucură.

*

Cele mai bune le oferim întotdeauna lui Dumnezeu.

*

Monahul primește putere de la Hristos prin rugăciune. Conducătorii însă gândesc lumește și spun: „Cine ne va ajuta? America sau Rusia?”.

*

Hristos nu Se gândește la cel care se gândește la sine.

*

Faptul că cineva își schimbă mereu locul în biserică, vădește că are neliniște lăuntrică.

*

Străpungerea este schimbarea duhovnicească în vremea rugăciunii. Trebuie să trăiești prezența lui Dumnezeu. Atunci ești inundat de recunoștință, pentru că toate le vezi ca pe o binecuvântare a lui Dumnezeu.

*

De multe ori îndreptățirea noastră le strică pe toate și pleacă Harul lui Dumnezeu. Dacă monahul nu se îndreptățește pe sine și se smerește, atunci Harul lui Dumnezeu vine din nou.

*

Odată spuneam ceva cuiva, și asta destulă vreme, iar acela mi-a spus: „da, dar…”. Ei, acel dar le-a răsturnat pe toate. Acest dar (îndreptățirea de sine) nu are deloc sare (har, gust bun). Le strică pe toate.

*

Ca să-l vezi pe celălalt ca pe un înger, trebuie să devii și tu înger.

*

Cel care greșește, dar primește observația, primește folos și se îndreaptă. Însă atunci când se îndreptățește pe sine, cade în înșelare.

*

Să luați aminte cum vă comportați față de oamenii din lume, deoarece astăzi unii pe toate le interpretează greșit. Mi-au adus o lanternă cu dinam care se încarcă singură. O țineam sub pernă. Cineva care a văzut-o, a spus: „Părintele Paisie are armă”.

*

Când omul ajunge în stare să se bucure că moare, iubirea de sine a murit.

*

Nevoința duhovnicească nu cere multe. O fire neputincioasă, care nu poate face multă nevoință, poate însă să se smerească, să arate dragoste, să ia asupra sa greșeala celuilalt. Dacă are o boală și o primește cu mulțumire, primește mult folos și se smerește datorită bolii. Toți au circumstanțe atenuante, în afară de diavolul, fiindcă toți primim înrâurirea lui. Oamenii duhovnicești ridică greutatea celuilalt. Aceasta este cea mai mare dragoste, iar nu faptul de a-l ajuta la slujirea sa. Să ridici ceea ce este mai greu. Este desigur dragoste, dar se poate să te fure mândria.

*

Nepăsare[1] înseamnă că lipsește mierea. Înseamnă că monahul nu s-a îndulcit de cele duhovnicești. Când sufletul nu are dispoziție pentru rugăciune, este trebuință de silire de sine. Și astfel, încet-încet, vine pofta și sufletul se îndulcește. Precum un bolnav care mănâncă supe, dulciuri și toate i se par fără gust, dar se silește pe sine și le mănâncă cu forța. Atunci prinde putere și starea sănătății lui se îmbunătățește, se deschide pofta de mâncare și simte gustul mâncării.

*

Atunci când cineva postește cu smerenie, i se justifică ajutorul dumnezeiesc. Dacă însă va spune: Prorocul Moise a postit 40 de zile. Acel Sfânt a făcut acea nevoinţă, o voi face și eu, atunci nu face nimic. Fiindcă se îndepărtează Harul dumnezeiesc și tot ce face, o face omul, care se mișcă cu egoism. Nevoința trupească ajută atunci când se face cu mărime de suflet.

*

Când citiți, să citiți puțin și să aplicați în viața voastră. Nu să citim, să citim, precum copilul care suge suzeta în loc de sânul mamei. Să nu citim pentru că aceasta ne aduce o mulțumire în plus. Unii mireni citesc cărți duhovnicești cu orele, fiindcă simt o plăcere, mai cred pe deasupra că au și o stare duhovnicească înaltă, că sunt buni. Învață multe, le spun și altora pentru a ieși în evidență și cred că sunt cineva. Dacă însă merg la mănăstire, nu pot să stea, ci pleacă. În lume credeau că erau mai buni, deoarece citeau fără să le pună în practică, mai auzeau și laude pe deasupra. Aici însă sunt ultimii, nimeni nu-i laudă. Occidentalii au acest duh. Citesc, citesc, și fiecare are părerea lui proprie. Toți sunt ca niște teologi instruiți și se străduiesc să le tâlcuiască pe toate.

*

Chinovia ajută mult să ne vedem pe noi înșine. Fiecare frate este o oglindă pentru noi. Vezi virtuțile lui (Dumnezeu a dat la toți copiii Săi și câte o virtute, pe toți i-a îmbrăcat cu câte o virtute) și te străduiești să-l urmezi. Vezi și neajunsurile lui, te uiți apoi la tine și vezi că același neajuns îl ai și tu, și încă într-o măsură mai mare. Astfel, te smerești și primești folos.

[1] Joc de cuvinte. În limba greacă nepăsare=αμελεια (amelia), miere=μελι (meli).

Din cartea DIN TRADITIA ASCETICA SI ISIHASTA A SFANTULUI MUNTE ATHOS – Editura Evanghelismos, 2016.

Trei japonezi L-au întâlnit pe Dumnezeu în România

Trei japonezi L-au întâlnit pe Dumnezeu în România

Tot mai mulţi străini se convertesc la ortodoxie. Frumuseţea slujbelor şi ardoarea credinţei le dăruiesc iubirea după care tânjesc. Dacă lucrul acesta pare firesc, pentru creştini cu religii apropiate, când e vorba de „ortodocşi japonezi”, transformarea ţine şi de miracol

Trei japonezi într-o ceainărie din Bucureşti. Chipuri solemne, pictate parcă pe-o stampă veche. Lipsesc kimonourile. La o privire gră­bită, cei trei bărbaţi par cam de aceeaşi vârstă, undeva pe la mijlocul vieţii. Sunt însoţiţi de un preot român, cu figură blajină şi zâmbitoare. Invitaţi ai revistei „Formula AS”, au acceptat să îi povestească reporterului miracolul vieţii lor: trecerea la ortodoxie.

Facem cunoştinţă. De la stânga la dreapta: Nukina Nobuyuki (42 de ani) – creştinat Gheorghe -, Ichiro Yuki (45 de ani) – bo­tezat Ioan -, şi Takagi Yasuyuki (63 de ani) – sau fratele Vasile. Că­rora li se adaugă duhov­nicul lor, Pr. Cristian Onea, parohul Bisericii „Ceauş Radu” din Bu­cu­reşti. Să le as­cultăm, împreună, poves­tea.

Sensei Nukina Nobuyuki (Gheorghe)

Născut la Nagoya, în Ja­ponia, este maestru în Wado-ryu, având cen­tura neagră cu 5 dan. Wado-ryu înseamnă „Ca­lea armoniei” şi este un stil de karate bazat pe tehnici de apărare non-violente. Nukina deţine o şcoală de arte marţiale în Bucureşti, al cărei scop este „perfec­ţio­na­rea spiritului şi caracte­rului prin karate”. A cu­noscut-o pe soţia lui, Georgiana, chiar la Nagoya, unde ea venise cu o bursă pentru a se perfecţiona în karate. S-au îndrăgostit şi au trăit şapte ani în Japo­nia.„În acest timp, soţia mă ruga să o însoţesc du­minica la bi­serică, ea fiind foarte credin­cioa­să. Şi mergeam la o bi­serică protestantă, a­proape de casa noastră din Nagoya sau, când eram la Tokyo, la cate­drala ortodoxă rusă de acolo. La ortodocşi, mă im­presionau slujbele, întot­dea­una. La protestanţi se citea din Biblie, şi comen­tam tex­tul. Am citit şi eu, integral, Biblia şi mi-a plă­cut. Am con­siderat că este adevărul în ea, dar nu m-am gândit la botez. De fiecare dată când ne întorceam de la bise­rică, simţeam că soţia mea este şi mai puternică în interior. Avea un echi­libru de invi­diat. Ştiam că pute­rea îi vine de la cre­dinţa ei”, spune Nukina Nobuyuki. Pentru un luptător ca el, forţa sufletească este esen­ţială. Într-un târziu a înţeles că puterea ortodocşilor vine din iubire. „În Ja­ponia, lipsa de iubire îmbol­nă­veşte generaţiile tinere de depresie. Boala se tratează, pentru moment, în spi­tale, cu medicamente. Dar fun­damental se tratează nu­mai prin dragoste, pe care nu o găseşti nicăieri. În Româ­nia, dragostea vindecătoa­re începe la biserică. Vii la preot şi îţi dă leacul potri­vit. Să nu mă înţelegeţi gre­şit, şi japonezii iubesc, sunt generoşi, săritori cu semenii lor, dar nu au dragostea dumnezeiască. Pen­tru că ei trăiesc într-o comunitate desăvârşită, dar nu şi în comuniune. Dacă primeşti iubirea lui Dumnezeu, poţi sta în picioare, dacă nu, nu. Şi tu singur hotărăşti dacă vrei dragostea lui Dum­­nezeu sau nu”.

Apoi au fost vacanţele în România, o ţară de care s-a îndrăgostit şi în bisericile căreia a asistat la multe sluj­be, chiar dacă nu înţe­le­gea o boabă din ce cân­tau preoţii. În 1999, după atâ­ţia ani de tatonare, a decis să treacă la ortodo­xie, dar nu pentru ca să fie în ace­eaşi credinţă cu so­ţia, ci pen­tru că îl desco­perise pe Dumnezeu ca iubire. A fost botezat cu numele Gheor­ghe, la Catedrala Pa­triar­ha­lă din Bucureşti, de un so­bor de preoţi condus de IPS Teodosie Snago­vea­nul.

„Când m-am întors de la botez, aveam o atât de mare energie, încât sim­ţeam că plutesc la o jumă­tate de metru deasupra pă­mântului. M-am aşezat în pat şi aveam aceeaşi sen­zaţie. Eram cu­prins de o lumină şi de o bucurie greu de descris. Dar şi soţia mea îmi simţea energia atât de mult, încât îi era fri­că să se atingă de mine. În acea noapte, am visat că mergeam singur pe stradă, iar pe partea stângă a stră­zii trecea un şir de oa­meni fără cap. Am înţeles că am ales drumul bun”, mărturiseşte sensei, cu ochii plecaţi, ca şi cum s-ar teme să nu fie perceput cuvântul lui drept laudă.

Regretul cel mare al lui Gheorghe e că niciodată, de atunci, nu a mai avut trăirea din ziua botezului.

„Eram purificat, toate pă­catele făcute până la botez îmi fuseseră spălate. Îmi pare rău că nu am putut să ră­mân aşa şi am făcut şi alte greşeli. Acum mă stră­duiesc să mă curăţ sufle­teşte cât mai mult, pentru a-L primi pe Dumnezeu. Căci Dumnezeu nu vine nici mă­car duminica, la Liturghie, dacă e biserica murdară, darămite într-un om păcătos”.

Părintele Cristian Onea întăreşte spusele lui Nu­kina despre strădania sa de a se îmbunătăţi duhov­ni­ceşte. De şapte ani, japonezul vine la Biserica „Ceauş Radu” nu doar la Sfânta Liturghie de duminică, ci şi la cele de miercuri dimineaţa (care încep la ora 5.00) şi, mai recent, şi la cea de vineri. Acum nu mai poate trăi fără Liturghie.

„L-am recunoscut de prima dată, când a venit la miruit, după o slujbă. Ne-am împrietenit, am fost şi colegi la o grădiniţă, unde eu predam religia şi sensei făcea lecţii de karate. Am mers apoi la sală, la el, la antrenamente, a venit şi el la biserică, să sfinţesc stea­gul echipei româneşti pe care o conducea la cam­pionatul european de karate şi să le fac o rugăciune pentru aju­tor de Sus… Au simţit cu toţii că după aceas­tă ru­găciune au avut rezultate mai bune şi acum vin de fie­care dată înaintea unui concurs. Mulţi copii români au învăţat odată cu tehnicile de karate, şi creştinis­mul de la sensei Nukina”, afirmă părintele Cristian.

Ocrotitorul familiei Nobuyuki este Sfântul Gheorghe, căci toţi ai casei îi poartă numele: pe Nu­kina îl cheamă Gheorghe, pe soţie Georgiana, pe fiul lor George, şi pe fiică, Sara Georgiana.

Ichiro Yuki (Ioan cel ospitalier)

Născut într-o localitate de lângă Tokyo, Ichiro Yuki şi-a făcut studiile universitare în Olanda. Acolo a cunoscut-o pe viitoarea lui soţie, Mihaela, o româncă din Oradea, studentă şi ea. În 2002 s-au căsătorit, iar după un an, şi-au botezat ortodox fetiţa. Atunci s-a botezat şi el, cu numele de Ioan. A devenit ortodox în căutarea iubirii, cea mai presus de firea umană. Tânjea după dragostea de Dumnezeu, deşi nu o conştientiza. Simţea că îi lipseşte ceva, iar soţia sa i-a deschis ochii. Nu a înţeles de la început cum este acest Dumnezeu care, din iubire, se răstigneşte pentru om. Cât a stat în Japonia şi cât a mai hălăduit prin lume, tot încerca, dar nu reuşea să-şi atingă inima de Dumnezeu. Dar, odată mutat în România, totul a înce­put să se limpe­zească. În primul rând, cu frecventarea regulată a bisericii. Sfânta Liturghie este pentru Ioan cu adevărat momentul întâlnirii cu Dumnezeu. Nu înţelege niciun cuvânt în limba română, deci nici din slujbă, dar nu are nevoie pentru a simţi prezenţa Duhului Sfânt. „Pentru mine e o bucurie mare, din momentul în care intru în biserică şi până la sfârşit. Nu mă mai satur de energia care mă umple acolo.”

A fost un noroc şi pentru el, şi pentru Gheorghe, să dea peste o femeie credincioasă, care să-l aducă în Biserică? „Nu e noroc, e voinţa lui Dumnezeu. Doar Dumnezeu a putut face să se cunoască doi oameni din două culturi total diferite, aflate la zece mii de kilo­metri distanţă una de alta, cu religii radical deosebite, să se iubească şi să ajungă să vadă la fel Adevărul”, spune calm, cu voce înceată şi cu mâinile adunate spre piept, ca pentru rugăciune. Se sfieşte să vorbească despre Dumnezeu, pentru că despre El nu se vorbeşte oricum şi în orice poziţie, ci numai cu mare smerenie, cu frică şi cu dragoste totodată.

La început, după botez, a mai fost încercat de îndoieli: dacă a greşit, alegând o credinţă pe care nu o cunoaşte suficient, dacă nu i se potriveşte, dacă astfel şi-a trădat strămoşii şi va fi pedepsit? Dar repede i s-au spulberat aceste frici, devenind tot mai senin şi mai iubitor. Iar de când s-a mutat în Bucureşti, unde şi-a deschis un restaurant cu specific japonez, s-a hotărât să le împărtăşească şi clienţilor pe care îi simte deschişi bucuria credinţei lui. „Ortodoxia nu se ţine pentru tine. E o dovadă de iubire să îi arăţi şi altuia care e calea spre mântuire”, crede Ioan.

Takagi Yasuyuki (urmaşul Sfântului Vasile)

S-a născut la Niigata, acum 63 de ani. A venit la Bucureşti în 1996, împreună cu soţia şi cei trei copii. Şi-a deschis o firmă de imobiliare, mai ales pentru clienţi japonezi.Trece drept cel mai vechi japonez din România, dar nu de puţine ori a fost exasperat de ce se întâmplă aici. Cu toate acestea, a rămas. Poate ca să-şi dovedească sieşi că, prin tenacitate şi pricepere, reuşeşti oriunde. Copiii s-au întors în Japonia. Soţia a plecat şi ea la ei, la sfârşitul anului trecut. Poate că i-ar fi urmat şi Takagi Yasuyuki, dacă nu s-ar fi petrecut o minune cu el. Fiind singur, de sărbători, a întrebat un prieten român cum ar petrece mai bine aici, într-o perioadă în care lumea românească este cuprinsă de spiritul sărbătorii. Acela l-a îndemnat să-l însoţească la biserică. Apoi, pe 23 decembrie, anul trecut, i-a făcut o vizită lui Ichiro Yuki (Ioan), pe care îl ştia creştin, la restaurant. Au vorbit tot despre Crăciun, ortodoxie şi mântuire. Mult. La sfârşit, Ichiro i-a spus că încă şi mai multe va afla de la Nukina Nobuyuki (Gheorghe).

În Ajunul Crăciunului, au fost la slujbă la Mânăs­tirea Antim. De la prima Sfântă Liturghie la care a par­ticipat, Takagi a fost cucerit de împărăţia lui Dumne­zeu. Dar s-a temut că e doar o părere şi n-a spus că vrea să se boteze. Pe 25 decembrie, a participat la Liturghie la părintele Cristian.În noaptea de Revelion, cei trei japonezi au mers din nou la Liturghie, la bise­rica „Ceauş Radu”, iar la agapa care a urmat, Ta­kagi i-a spus părintelui că vrea să se boteze. „I-am reco­mandat să mai citească, să mai vină pe la bise­rică, pentru a se asigura că asta vrea cu adevărat, dar era foarte hotărât. Atunci, am acceptat să-l botez. M-a lăsat să-i aleg numele şi, cum eram în noaptea de Sfân­tul Vasile, i-am zis că îl va chema Vasile. S-a înve­selit tare, pentru că ştia că Vasile înseamnă bucurie şi că Sfântul Vasile a făcut Vasiliadele, acele aşezăminte pentru îngrijirea bolnavilor. Iar el, încă înainte de a vrea să se boteze, luase decizia de a face o clinică de medicină tradiţională japoneză, bazată pe remedii naturiste şi tehnici alternative. Se bucura, pentru că numele ales îi confirma că e pe calea bună” – poves­teşte părintele Cristian Onea. Peste câteva zile, Takagi s-a numit Vasile, după Taina Botezului. De atunci încoace e numai zâmbet. Nici o problemă nu i se mai pare la fel de grea ca înainte, nimic nu-l mai deran­jează, este bucuros că-l are pe Hristos şi nu se mai te­me de nimic. „La botez, m-am născut din nou, cu ade­vărat. Sunt acum ca un bebeluş, deci nu-mi mai recu­nosc nici vârsta din buletin”, adaugă Vasile şi râde.

Câteva întrebări

1. Ce vă place cel mai mult la ortodoxie? Frumu­seţea slujbelor, adân­cimea credinţei, prezenţa du­hov­­nicească a preotului?

Gheorghe: „Esenţial şi cuceritor pentru mine este că ortodoxia se petrece în inimă. Acolo Îl simţi şi acolo vorbeşti cu Dumnezeu. La Sf. Liturghie primeşti în mod real energia divină în tine, dacă ai sufletul curat. Lumea ortodoxă este plină de locuri în care Dumnezeu este prezent în cel mai evident mod, aşa cum, de exemplu, L-am simţit la Mâ­năstirea Vatopedu, de pe Sfântul Munte Athos. Şi, credeţi-mă, nu este doar o vorbă. Pu­terea prezenţei lui Dumnezeu era atât de mare, încât nu m-aş fi mirat să-L văd în­tru­pat. Îi voi mulţumi mereu lui Dum­nezeu că există astfel de locuri”.

Ioan: „Îmi place că oricine poate trăi ortodoxia, chiar de ar fi orb sau surd, fără să vadă sau fără să audă, dacă e în biserică sau în temniţă… Dumnezeu vine la tot credinciosul care Îl cheamă. Şi vine cu iubire, iar iubirea se simte din­colo de cuvinte. Prin rugăciune, atragem energia necreată, care e Duhul Sfânt. Cu cât suntem mai mulţi în rugă­ciune, cu atât şi Duhul se simte mai pregnant”.

Vasile: „Sunt fericit că am des­coperit ortodoxia, pentru că mă ajută să vorbesc cu sufletul meu, în rugăciune, şi să-l curăţ, să-l resetez după fiecare gre­şea­lă, prin spovedanie, pocăinţă şi împărtăşanie.”

2. După botez, aţi simţit că sunteţi mai aproape de Dum­nezeu, că aţi primit mai multă putere?

Gheorghe: „Da, cum am mai spus, Îl simt pe Dumnezeu de fiecare dată la Sfânta Liturghie. Atunci nu mai suntem pe pă­mânt, atunci suntem la cer. Tre­buie însă să avem mare grijă să fim vrednici de asta, ca să nu cădem”.

Ioan: „Am început să aprofundez iubirea. Asta e marea schimbare a mea. Dacă pare prea puţin, eu vă spun că este totul”.

Vasile: „De când m-am botezat, mi s-a deschis o uşă către Dum­nezeu: rugăciunea mi-e ascultată şi primesc răs­puns.”

3. Cum privesc prie­te­nii şi rudele conver­tirea la ortodoxie?

Gheorghe: „Unii nu mă întreabă niciodată ni­mic despre credinţă, con­siderând că e o problemă intimă. Alţii au vrut să ştie ce m-a atras la orto­doxie. Dar e impo­sibil să explici minunile lui Dum­nezeu. Poţi nu­mai să în­cerci”.

Ioan: „Cred că le stâr­nesc curiozitatea, de vreme ce mă ascultă când le vorbesc despre ortodo­xie. Şi nu le trece tuturor pe lângă ureche ce spun”.

Vasile: „Soţia şi co­piii mei sunt cu toţii pro­testanţi. Am fost şi în bi­sericile lor, dar acolo Dumnezeu nu a ajuns niciodată la sufletul meu. Asta le spun tuturor celor care mă întreabă de ce am devenit ortodox: Dum­ne­zeu e aici!”.

4. Vă simţiţi integraţi printre credincioşii ro­mâni? Îi consideraţi drept fraţi în credinţă?

Gheorghe: „În Ro­mâ­nia sunt acasă. Simt asta de mulţi ani, chiar dacă predau karate şi în alte zece ţări europene, dintre care unele cu ci­vilizaţie mare, ca Olanda, Suedia sau Anglia. Dar nu simt că locul meu e acolo şi caut să fiu cât mai mult în România şi să fac ceva pentru ro­mâni. Poate pentru că aici creştinismul e mai puter­nic şi sufletele sunt mai a­propiate unele de altele”.

Ioan: „Sunt foarte impresionat de rugăciunea oamenilor, pe care aproape că o simt fizic, fierbinte, şi care mă ia pe sus. Şi de asta merg la biserică”.

Vasile: „Trebuie să învăţ româneşte, pentru că vreau să mă apropii cât mai mult de ceilalţi cre­din­cioşi, să ne împărtăşim stările şi gândurile, bucu­riile şi tristeţile”.

Apostolii ortodoxiei în Japonia: un român şi un rus

Misiunea ortodoxă în Japonia a fost începută în 1871, de arhimandritul rus Nicolae Kasatkin, cel care astăzi e cinstit ca sfânt, şi căruia i s-a alăturat arhi­mandritul român Anatolie Tihai. Cei doi sunt consi­deraţi apostolii ortodoxiei în Japonia, căci evanghelizarea acestui tărâm li se dato­rează. Arhimandritul Anato­lie Tihai s-a născut în 1839, la Noua Suliţă, judeţul Ho­tin. A absolvit Seminarul Teologic din Chişinău şi Academia Teologică din Kiev, s-a călugărit în 1865 şi a fost hirotonit ierodiacon, la Mânăstirea Zografu din Sfântul Munte Athos, unde a vieţuit timp de patru ani, învăţând limba greacă şi pictura bizantină. Din 1872, s-a mutat în Japonia, la invitaţia părintelui Nicolae Kasatkin. A învăţat limba niponă, în care a predicat cu mare talent oratoric şi căl­dură duhovnicească, adu­când la ortodoxie mii de ja­ponezi, şi în care a făcut primele traduceri de texte ortodoxe. Lucrarea misio­nară l-a purtat pe părintele Anatolie la Hakodate, Osa­ka şi Tokio, locuri în care a deţinut diferite demnităţi bi­se­riceşti. S-a întors în Rusia, în 1890, unde a şi murit, trei ani mai târziu.

Biserici româneşti în Japonia

În anul 2008, cu binecuvântarea PF Patriarh Daniel şi a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ro­mâne, au fost înfiinţate două pa­rohii pentru cei peste 4.000 de ro­mâni din Japonia. Prima, cu hramul Sfântul Gheorghe, la Ito-shi, în raza mu­ni­cipalităţii Tokio, iar a doua, cu hra­mul Învierea Dom­nului, la Na­goya-Osaka. Aşadar, Nukina No­buyuki (Gheorghe) are acum bise­rică orto­doxă şi în oraşul său de baştină.

(Formula As nr. 1153, 12-19 Febr. 2015)

Sursa: claudiutarziu.ro

Pr. Alexandru Stanciulescu Barda