Irina Lucia Mihalca – „Ieșirea din
labirint”
de Gheorghe APETROAE,
Sibiu
„Ieșirea din
labirint” este unul din poemele reușite, prin care Irina Lucia Mihalca își
exprimă o viziune cosmică asupra iubirii, ca fiind atât interastrală, cât și
interumană. Si aceasta, printr-o transfigurare reușită a erotismului genuin,
uzitând de elemente mitologice în construcția poemului său, cu principiul
luminii „strânsă în cercul iubirii”, atunci când „ard clipe la temelia
templelor”.
Irina Lucia
Mihalca, precum Deianira lui Heracles, prin frământările sale existențiale
cunoscute iubitorilor de literatură, de poezie bună, reușește „Ieșirea din
labirint”, mimând erotismul sisific: „urnind lespedea simți vaierul
lanțurilor”, doar spre a se săvârși actul solar al apropierii apollinice.
Prezența
transfigurată a autoarei în actul iubirii, în imperiul flăcării, nu poate fi
decât condiția învingerii lui Achelous. Apariția telurică și
apollinică-antinomică a iubirii, unde poate fi în alt loc decât din pelagicul
marin, de acolo de unde poeta se poate identifica cu „insula virgină apărută
din mare” și în care se poate personifica și identifica, asigurând, astfel,
accesul la ea a iubitului, care nu poate fi altul decât „Un mesager nevăzut,
vântul călător mi-a dăruit sărutul”. Iubitul și-l recunoaște ca fiind
transfigurat în Eol, apărând aici ca un „Parfum suav, mister printre stele,
doar buzele tale în vise!”
Eol poate
configura, la Irina Lucia Mihalca, imaginea misteră a iubitului pe care îl
consideră ideal și la care se poate tinde în marea iubire. De aceea, el vine
doar un vânt în vis, în prima etapă, actul iubirii fiind doar imaginat, ireal:
„Misterul învăluie visele tale, o lume unde puţini au acces.” Acest Eol poate
fi și gândul insidios, purtător de capcane ale iubirii, dar și natural, un
vulcan în regres, prin disiparea iubirii: „Capcane de gânduri despleteşti spre
mâine, înaintezi în flacăra stinsă a torţei, printre voci, respiraţia ei îţi
arde oxigenul”.
Ajungerea la
tema soluționării iubirii presupune o prezență existențială magnetică,
polară-antinomică a părților, printr-o extrapolare litotică și hiperbolică a
acestora în temporalitate, la și de la mediile astrale: „Două clipe-i separă –
atât de aproape şi-atât de departe…”
Reușita
împlinirii iubirii la Irina Lucia Mihalca constă și în travaliul reașezării
pieselor pe acel puzzle-table, în așa fel încât printr-o așezare reușită să
poată fi șoptită chemarea de apropriere a luminii, motorul apropierii în
iubire, dar care poate fi și un eșec al misterului mitologic, întrucât cu
„Aripile grele îşi continuă zborul spre zenit – lumină strânsă în cercul iubirii
–”, un motor al magnetismului, al mișcării și al iubirii universale.
Sunt
tulburătoare aceste versuri, prin care poeta reușește să ofere soluții,
concentrând numai în câteva propoziții, excelent articulate, universul iubirii
umane!
---------------------------------------------------------------
Ieşirea din
labirint
Ard clipe la
temelia templelor,
urnind
lespedea simţi
vaierul
lanţurilor.
Mai departe
de soare,
insula
virgină
apărută din
mare
( cu fiori
pătrunzi în ea ).
Am sărutat
vântul, crezând că-s ochii tăi!
Un mesager
nevăzut,
vântul
călător mi-a dăruit sărutul.
Parfum suav,
mister printre stele,
doar buzele
tale în vise!
Misterul
învăluie
visele tale,
o lume unde
puţini au acces.
Capcane de
gânduri
despleteşti
spre mâine,
înaintezi
în flacăra
stinsă a torţei,
printre
voci,
respiraţia
ei îţi arde oxigenul.
Două clipe-i
separă –
atât de
aproape şi-atât de departe…
Blocat
printre ruine,
paşii lui
călcau peste el.
Ea trebuie
să reaşeze
mozaicul
pieselor,
şoptind o
chemare.
Aripile
grele
îşi continuă
zborul
spre zenit.
– lumină
strânsă în cercul iubirii –
6 februarie 2011
din volumul de poezii „Dincolo de
luntrea visului” – Irina Lucia Mihalca
Editura Musatinia, Roman, 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu