„Între fericire şi extaz, aleg extazul. Frumosul şi sublimul.

Andrei Gheorghe a murit.

Jurnalistul a fost găsit în baie fără suflare, în urma unui stop cardio-respirator

19 martie 2018, 23:19

articol de Dan AnghelDevino

Jurnalistul Andrei Gheorghe a murit, luni seară, la vârsta de 56 de ani. Omul de radio şi televiziune a fost găsit fără suflare în baie. Legiştii ajunşi la locuinţa lui Andrei Gheorghe au stabilit că acesta a murit în urma unui stop cardio-respirator, conform unor surse judiciare. 

Destinul neobişnuit al lui Andrei Gheorghe.

S-a născut în Rusia, a făcut liceul la seral, apoi a devenit profesor   Despre copilăria sa, Andrei Gheorghe spunea, într-un interviu pentru „Adevărul“, în urmă cu doi ani: „In Mother Russia (n.r. – Mama Rusie) am nişte amintiri magice. Şi după ce m-am mutat în România, am continuat să-mi petrec vacanţele de vară şi de iarnă acolo. Normal că au fost magice, pentru că eram în vacanţă, nu eram inserat în acea existenţă. Pentru mine Rusia a fost un fel de tărâmul lui Oz. Era o altă ţară, unde oamenii vorbeau alte lucruri, unde totul era nou şi altfel decât la mine, unde eu eram străin. Sigur că era interesant. Când mergi în vizită, oamenii încearcă să fie drăguţi, totul e frumos, dar dacă trăieşti zi de zi, te plictiseşti. Normal că totul era perfect. Te plimbau, îţi arătau, era o încântare continuă. Şi nu mai vorbesc de faptul că o mare parte din copilărie mi-am petrecut-o într-o pădure care nu se termina. Adică nu era ca în povestea în care până la urmă şi la urmă dai de un drum. Nu se termina niciodată“.   

Andrei Gheorghe a murit. Jurnalistul, într-un interviu pentru „Adevărul“: „Mă rog la Dumnezeu să mă scape de mânie şi de furie, care mă mănâncă pe dinăuntru“  

Brandul Andrei Gheorghe s-a vândut pe etichetele „dur“, „arogant“, „cinic“. „Ăsta sunt. Sunt un sceptic, sunt aici de atâta amar de vreme, nu m-ai prins niciodată contrazicându-mă. Zic multe despre mine, dar niciodată altele. Sunt acelaşi. Nu suport proştii, reacţionez repede, mă rog la Dumnezeu să mă scape de mânie şi de furie, care mă mănâncă pe dinăuntru, să-mi dea înţelepciune. Ăsta sunt. Şi dacă îţi sunt prieten, nu sunt dur, arogant, din contră sunt calin şi pupăcios“, mărturisea jurnalistul într-un amplu interviu acordat pentru „Adevărul“, din care redăm mai jos câteva fragmente:  

La 6 ani, te-ai mutat în România. Ţi-a fost greu să renunţi la pădurile ruseşti?

Nu, nu cred că mi-a fost mie greu vreodată să renunţ la ceva. Mai ales când eram copil.   

Care a fost prima impresie despre România, prin ochii unui copil?

La graniţă erau nişte tipi mari, fioroşi, cu mustăţi. (râde) Mi-am făcut prieteni, am avut gaşcă. Ne-am bătut, apoi ne-am împrietenit, eu le-am dat soldăţeii mei, ei mi-au dat jucăriile lor, colecţionam cowboy de plastic. Copiii se distrează şi trec uşor peste toate traumele astea. Întotdeauna mâncam la alţii sau mâncau alţii la mine, dormeam la alţii sau dormeau alţii la mine. Era un teritoriu cumva binecuvântat, pentru că am avut baftă de Constanţa. Vizavi de familia noastră, la etaj, era familia Galan, machedoni; lângă noi era familia Pene, bulgari; un etaj sub noi era familia Bogza, unguri; vizavi de ei era famila Marinescu, olteni; mai jos era familia Stanbul, polonezi; vizavi, familia Ghiulbenţian, armeni. La şcoală, colegul meu de bancă era armean, în spatele meu stătea Osman Cetin, tătar; în faţa mea stătea un turc. Şi atunci mi-a fost mult mai uşor. Am un prieten din Constanţa, ungur, care mi-a zis: „Băi, prima dată în viaţa mea când mi-am dat seama că sunt ungur a fost când am ajuns în Cluj“. În Constanţa noi nu aveam această citire. Turci, tătari, lipoveni, ucraineni, greci, n-aveam nicio problemă. Constanţa e oraş-port. Oamenii din oraşele-port au o anumită atitudine. În schimb, a fost foarte complicat primul an de şcoală, pentru că nu ştiam română.    

Ai spus la un moment dat că voiai să fii cosmonaut când erai mic. 

Da, pentru că era în vogă marele Iuri Gagarin. Era şi frumuşel, zburase în spaţiu, îl vedeam la televizor tot timpul. Ce putea să fie mai frumos decât să zbori? Eu sunt din generaţia ălora care au crescut cu credinţa că „Star Wars“ şi „Star Trek“ există, că vom cuceri spaţiul şi vom popula planetele. Şi m-am ales cu Twitter-ul şi Facebook-ul. (râde)  

Mai voiai să fii şi gunoier.

Da! Păi ce maşini aveau gunoierii... Mi se părea că sunt zei ăia cu gunoiul. Bine, eu am vrut să fiu şi taxatoare.  

Cum aşa?

Pentru că avea foarte mulţi bani. Nu reuşeam eu să înţeleg că banii ăia nu erau ai doamnei, pardon, ai tovarăşei. Cred că de fapt eu întotdeauna am vrut să fiu personajele despre care citeam. Citeam de cowboy? Gata! Vreau să fiu cowboy! Personajul principal e doctor? Doctor vreau să fiu.  

FOTO Eduard Enea  

Cum a fost când ai venit în Bucureşti? 

La fel ca atunci când am venit din Rusia în România. Nu aveam bani, câştigam 140 de dolari pe lună şi gazda era 200 de dolari.    Povestea cu radioul a început în Constanţa. Cum te-ai angajat? Nu aveam de muncă, nu aveam bani. Muream de foame. Doi ani nu am făcut nimic altceva în afară de activism politic, din banii pe care îi pusesem deoparte. Căram totul de acasă la sediul PNL, maşină de scris, stilouri, orice, nu conta. Mergeam la toate mitingurile, în toate comunele, luam parte la toate bătăile, doar că la un moment dat, pur şi simplu nu mai aveam din ce să trăiesc. Toţi aveau un job şi partidul venea pe locul doi, eu făceam doar asta. Am reuşit să fac asta doi ani. Mi s-a părut că activismul politic a fost pentru mine extrem de important. Mi se părea că fac ceva important. Am încercat să mă angajez inclusiv ca metodist la o Casă de Cultură din comuna Cumpăna, habar nu aveam ce presupunea, era un job de unde luai un salariu. Nici azi nu sunt departe de asta. Noi, ăştia vechii, dacă ne zgârii puţin, descoperi nişte tipi care cred că dacă ies la pensie, primesc un ceas. Aşa eram şi atunci, credeam că, după ce terminăm şcoala, se termină viaţa şi ieşim la pensie. Aveam un loc de muncă. Şi atunci au dat ăştia de la Radio Constanţa anunţ, căutau redactor radio. Habar nu aveam ce înseamnă, dar m-am dus.   

Spuneai că ţi-a fost ruşine că nu ai murit la Revoluţie. Aveai 27 de ani atunci. 

Pentru că am fost un colaboraţionist al sistemului trecut, pentru că nu am făcut nimic să-l dărâm pe Ceauşescu. Pentru că am fost un laş. Am fost în stradă, dar nu am fost înainte. Nu am fost Doina Cornea sau Radu Filipescu sau Dinescu. Nu am fost.   

Regreţi.

Da, toată viaţa mea am regretat că am fost un papă-lapte la Revoluţie, şi de atunci am încercat să-mi plătesc vina.   

Mai spuneai şi că dacă Rusia ar ataca România, ai pune mâna pe armă.

Normal, e ţara mea. Sunt patriot, dacă te iei de ţara mea, te nenorocesc. Sunt foarte loial, asta-i ţara mea, asta-i limba mea. Don't fuck with me, I'm respecting you. (n.r. – Nu-ţi bate joc de mine, eu te respect). Sunt foarte loial faţă de prieteni, faţă de oamenii care îmi dau să mănânc. Foarte loial. Asta e România, mie nu mi-e jenă să mă duc pe Coasta de Azur şi să-l aşez pe un ţigan la masa mea. Mie nu mi-e ruşine niciodată, oriunde în lumea asta, dacă strigă un român după mine. Sunt români de-ai mei. Români suntem toţi. Prietenul meu ungur, care a descoperit că e ungur la Cluj, e român. Eu, o parte rus, o parte evreu, o parte ţigan, o parte dracu’ ştie ce-oi mai fi, sunt român. Ăsta e arealul meu, asta e ţara mea, locul în care trăiesc, ăştia-s oamenii mei. Dacă te iei de ei, îţi dau în gură. Am şi fost în situaţii de genul. Am ajuns la poliţie în Monaco, pentru că au luat-o de la masa mea pe o ţigancă ce vindea flori. 

Andrei Gheorghe a murit. Mesajul transmis de fosta soţie: „Ai iubit, ai greşit şi ai făcut lucruri extraordinare. Aşa erai tu, extraordinar“  

Ultima postare a lui Andrei Gheorghe:  „Voi continua să trollez demnitari, popi, îngeri, homofobi, legionari“  

Destinul neobişnuit al lui Andrei Gheorghe. S-a născut în Rusia, a făcut liceul la seral, apoi a devenit profesor  

Andrei Gheorghe, în propriile-i cuvinte: „Dacă vă plac banii faceţi-i, mie îmi plac alte lucruri! Ce să fac? Să mor ca Steve Jobs?”  

Cauza morţii lui Andrei Gheorghe: stop cardio-respirator

Citeste mai mult: adev.ro/p5uwh7

R.I.P.

Dumnezeu sa te odihneasca in pace, Adrei Gheorghe!

Extrase:

<< „Între fericire şi extaz, aleg extazul. Frumosul şi sublimul.”

„Nu ştiu ce e fericirea. Ce mă face fericit? Sex, mâncare, copii, animale, joacă, cărţi, filme, prieteni, mers repede cu maşina, mers în locuri noi. (…) E bine să fie nefericit, e bine să sufere de pe urma iubirii. Cum să nu sufere, cum să treacă prin viaţă fără durere şi cum să ajungi să te închini la fericire în fiecare fracţiune de secundă a vieţii tale. (…) În general, eu nu cred că o minte poate să fie fericită decât dacă e divină… sau lovită de alte boli. Dar eu nu pot să fiu un om fericit şi nici nu mi se pare interesant. Mie îmi place furia, agresiunea, lupta, vâltoarea, mania – îmi place să fiu viu mai mult decât să fiu fericit.”

„Nu spun „Carpe diem!”, dar sunt un continuu om al prezentului, nu cred în viitor, pentru că el nu există, iar trecutul e bun pentru că îţi dă exemple şi te ajută să gândeşti în tipare, în mape, în hărţi, însă singurul lucru care există este prezentul, doar momentul ăsta în care ne aflăm noi.”

 

„Mă aflu mereu într-o contra opinie.”

„Sunt obosit. Am fost „generația de sacrificiu” şi am crezut că, după un drum lung şi greu, o să ajungem într-o poiană cu soare şi flori. Dar nu a fost așa. Drumul nu ducea nicăieri şi într-o zi, sătui de foame şi mizerie, ne-am revoltat, ne-am ucis conducătorii şi am crezut că, după un alt drum lung şi greu, o să ajungem la malul unei ape dulci. Apa însă e salcie, terenul mlăștinos şi cei mai nevolnici și netrebnici dintre noi se răsfață în calești scumpe, copiii lor ni se urcă în cap și dansează țonțoroiul, iar părinții noștri mor încet de piocianic. Frății fug scârbiţi şi-şi caută fericirea în alte zări. Speranţa a leșinat bătută de jandarmi, Infinitul lucrează la un mall, iar eu îmi număr firfireii și mă gândesc dacă-mi ajung de o funie mai sănătoasă. În faţă nu văd nimic decât beznă și întuneric, în jurul nostru doar mizerie și dezmăț și nu mai pot și nu mai am răbdare. Am inima uscată şi-n gură gust de cenușă. Vă blestem, conducători ai României, şi-n pușcărie dacă v-aş băga pe toți, cu nimenea nu aş greși. Vă blestem cu spitalele, școlile, șoselele, șpăgile, înfumurările și prostia voastră agresivă. Vă blestem să muriți stând la coadă, să trăiți din salariu și să vă petreceți bătrânețea cu o pensie obișnuită, într-un oraș obișnuit, cu doi copii obezi și beți în sufragerie și cu părinții în întreținere pe veci. Sunt obosit și drumul nu se mai zărește.” >>

http://okmagazine.ro/…/eu-nu-pot-sa-fiu-un-om-fe…/index.html