MIHALCA - Două clipe, mai mult decât una

Două clipe, mai mult decât una

~*~

Din coroana soarelui orbitor

suntem boabe aurii risipite la vale,

ne răsfirăm, ne împrăştiem, plutim,

ne rostogolim în palmele timpului

şi spaţiului necuprins...

Până unde poate ajunge gândul tău?

Nu-i ştiu puterea. Are frontiere?

Cuvintele emană forţa misterioasă

de a vorbi prin tăceri,

de a exista în absenţele lor,

continuă

să simtă vocabulele

dezmembrate din trecutul lor,

construind fraze, folosind cuvinte

pe care nu le mai posedă.

Melanj de sunete, pânze de păianjen,

senzaţia aruncării

într-o fântână secată, stalactitele durerii!

Cuvintele îmi par

ca apa prelinsă printre degete,

curată, racoroasă şi binefăcătoare,

dar când să-mi dau cu ea şi pe ochi,

pentru a-mi limpezi privirea,

deja n-o mai am, s-a evaporat...

– Eşti ca un ulcior magic din care curg poveşti!

În lumea asta, poţi visa cum timpii tăi nu au timp,

cum alergi după clipe ce se ascund,

cum te bucuri de soarele ce nu-ţi cere nimic,

cum te poţi juca cu umbrele şi niciuna să nu plângă,

cum te poţi bucura de tine, uitându-te şi de jos şi de sus.

În castelul umbrelor există un ritm subteran,

zborul pescăruşului

semnează orizontul între două clipe.

În urma fiecărui pas

timpul muşcă cu forţă spaţiile,

lumina eliberează

căderea secundelor din trecerea cuvintelor.

Două clipe, mai mult decât una!

Sub palida lună, doar paşii tăcerilor noastre

ascund sevele primăverilor,

de la un capăt la altul al pământului.

Noi şi amintirile noastre

ce se-ntorc

ca rândunelele, în retina noastră!

Noi şi amintirile noastre,

seminţe-nflorite în primăveri,

cristale despărţite

ce vor reaprinde scânteile focului lor!

Să vâslim pe râul de argint,

căutând, în depărtare, pierdutele vele albe!

~*~

IRINA LUCIA MIHALCA