ARTUR
GABRIEL SILVESTRI-SLUJIREA CUVÂNTULUI
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
„Cuvintele, pe care nu le-am spus,/ Sunt tot atâtea trepte ce pogoară,/
Cu
sufletul tot mai adânc m-am dus,/ Pe treptele tăcerii, ca pe-o scară.//
Cuvintele pe care nu le-am spus,/ Sunt tot atâtea trepte de tăcere:/
Adânc în mine, mai adânc m-am dus,/ Acolo, unde orice vorbă piere.”
(Maica Teodosia/ Zorica Laţcu, Tăcere)
De
peste un secol spre un mileniu şi mai mult Mihail Eminescu, întronizează sub
sceptrul dinastic al creaţiei sale profetice, generaţie după generaţie, prin
aleşii gândirii-Ucenicii lui chemaţi, stimulându-i spre broderia cuvântului frumos,
ţesut cu har, cu migală, cu fior, cu lumină şi dor pe marea porfiră a culturii
noastre geniale.
Deşi la început, în epoca totalitară Artur Gabriel Silvestri a luptat ca
mercenar pe baricada celor care l-au mărginit pe Mihail Eminescu, lundu-i cu
uşurinţă aura creştină, nepătrunzând adânc în sânul Tradiţiei noastre
creştin-ortodoxe, taina şi izvorul care dă sens creaţiei spirituale prin
excelenţă, la plinirea vremii, graţie
voinţei lui Dumnezeu şi cu voia sa, s-a descătuşat, s-a dezmărginit, apropiindu-se
de spiritul evanghelic ce dă măsură harului serafic purtător de înţelepciune,
viziune, şi misiune.
Un
om de cultură e musai să fie inteligent, credincios şi erudit. Dar nu-i
suficient. El trebuie mai întâi să fie cuvincios. Adică, smerit faţă de Adevărul
Suprem şi de Neam.
Aşadar,
după ucenicia sârguincioasă în Via lui Dumnezeu, între Ucenicii de seamă ai
Profetului Mihail Eminescu-contemporanul fiecărei generaţii de Români cu rang
spre absolut ajunge şi Artur Gabriel Silvestri.
Cine are cinstirea sacră de a fi Ucenicul lui Mihail Eminescu,
împărtăşeşte prin ruga Crăiesei noastre Maria Vlaherna-Carpatina, nu numai
unduiri de azur seraf al genialităţii lirice, ori străluciri angelice
reflectate de aura marelui profet al spiritualităţii creştin-ortodoxe,
naţional-universale, ci şi surâsul dătător de viaţă şi lacrima împletitoare de
destin a dulcelui Emin.
Din
Icoana prea venerată a Luceafărului, înfăţeşte gândul-grâu curat, ce se
muceniceşte în pâinea rumenită, aburindă a cuvântului dătător de viaţă, peste
care se picură mirul divin al suferinţei şi demnităţii Neamului pentru ca
sufletul dacoromân al celui ales să renască hristic pentru cuminecarea celor
mulţi, dar merituoşi spiritual.
Artur Gabriel Silvestri urmând pilda Românului
absolut-Profetul Mihail Eminescu şi-a îmbrăcat sufletul cu mantia
muceniciei culturale, împletindu-şi viaţa de creaţie cu eroismul spiritual
într-o înaltă şi nouă Şcoală a regândirii, a primenirii, a renaşterii, a
regăsirii întru Calea Hristică vocaţională, printr-un elan mistic-pedagogic-misionar
de o profundă atitudine, de o mare admiraţie care, i-a înnobilat chipul cu
fascinaţie, cu tărie morală, cu autoritate de sacerdot al Limbii sfinte
literare, coslujind Liturghia frumuseţii creştine a Românului izvodită din
Pantheonul Filosofiei culturii ortodoxe
.
Cum,
însă în Liturghia Bisericii Creştin-Ortodoxe a Mântuitorului Hristos,
sacerdotul nu este numai cel care aduce jertfa curată, bineplăcută, ci şi cel
ce se aduce pe sine jertfă dorită, dăruindu-se celor buni luminaţi de har şi
credinţă, Artur Gabriel Silvestri a adus jertfă Culturii universale şi s-a adus
pe sine jertfă lui Dumnezeu şi Neamului.
Asta,
însă n-au înţeles-o călăii pururi slugarnici altora ca ei, care i-au curmat
viaţa.
Aşadar,
creaţia spirituală a geniului creştin este Calea Românului purtător al Crucii, pe
care o străbate de la naştere spre martiraj, adică de la viaţă spre Viaţă.
Pe
această Cale Hristică, inima aprinsă ca o candelă de chilie luminează sufletul curat
care, se înteţeşte spre culmi ale tranfigurării întru duhul Logosului Hristos,
întru duhul Neamului nostru nemuritor.
Filosoful Culturii-Artur Gabriel Silvestri a
reuşit să spargă carapacea încremenirii proletcultismului hibrid: socialisto-comunist,
să înlăture din cale mormanele de pseudo talent, pseudo-valoare, lespezile de critici,
momâile de linguşitori, gropile de slugarnici ai sistemului proletar,
totalitar, făcându-şi cărare spre tărâmul divin al Tradiţiei milenare creştine,
al spiritualităţii geto-dace multimilenare pentru a pune temelie noii sale
Şcoli a Regândirii ortodoxe române, cu o nouă Cazanie-Limba literară creştină,
unde libertatea Cuvântului-Gândirea însăşi se purifică în focul Rugului Aprins
al Adevărului, al Frumosului, al dreptei Credinţe, al Libertăţii Duhului, al
Harului sinergic, al Misticii serafice, dar mai presus de toate al Dorului de
Iubire.
Mireanul truditor-creator pe ogorul Limbii literare, Artur Gabriel
Silvestri, suie precum dacul liber, Muntele întâlnirii cu Dumnezeu, piscul
Filosofiei gândirii ortodoxe, astfel, încât, intelectualul drept măritor
creştin trăieşte împlinirea de sacerdot cu o vocaţie mistică puternică ce se
răsfrânge ca o misiune de teolog, cu o definire de mărturisitor ce pătrunde ca
o înaltă luminare idealul iubirii şi urmării lui Hristos.
Partizan al adevărului, camarad al eficacităţii scrisului ortodox
spiritual, tors din caierul curat al gândului spontan, ori înveşmântat, Artur
Gabriel Silvestri formează o nouă Generaţie creştină de gândire artistică, de
scriere elevată, erudită, morală, mistică cu înrâuriri benefice educaţiei de
astăzi a tineretului creştin.
Vizionar al misiunii sale către finalul trecerii vieţii pământeşti, de
la marea Tăcere spre Grăirea sublimă a Cuvântului-Vieţii cereşti, Artur Gabriel
Silvestri propune un studiu vast transdisciplinar pentru caracterele ce se
doresc a deveni conştiinţe spirituale, în sensul profund al trăirii frumosului
literar, artistic, filosofic ori mistic.
Conştient de vocaţia sa, Artur Gabriel Silvestri ne scoate din miracolul
anonimatului pur, ori social, spre taina profundei înţelegeri, cea lăuntrică,
unde axa devine metafizică, dând matricei eului spiritual tâlcul adâncului
nostru ce irumpe spre o trăire firească, duhovnicească ori isihastă. Adică, ieşirea
din metehnele înţelegerii abstracte ale supravieţuirii prin sine, la trăirea serafică
a comuniunii prin Noi: Dumnezeu+Tu+Eu=Cu Noi este Dumnezeu!
Orice gând bun, orice cuvânt frumos, orice faptă morală trebuie să fie
un exerciţiu permanent, un antrenament spiritual pentru Urcuşul mistic al
creştinului ortodox.
Altfel, criza omului se adânceşte crizei celuilalt şi împreună cu paşi
repezi şi cu ale celorlalţi semeni ce se adaugă din mers, devin consecinţele
crizelor naţionale, ce alcătuiesc o Societate
deschisă, o Societate de consum de felurimi de crize sociale: morale, familiale,
spirituale, religioase, culturale, politice, diplomatice, economice etc.
Toate aceste crize dincolo de cele provocate de B.N.R., F.M.I., ori
B.M., mână în mână cu instituţii de stat, gen DNA, SRI ş.a., dincolo de
angajamentele oculte ale politicienilor cu megafirmele-meduze ori
concernele-caracatiţe, crizele îşi au mai întâi filonul în cele trei mari
rupturi: Ruptura dintre om şi Dumnezeu, Ruptura dintre om şi om şi Ruptura
dintre om şi Creaţia Atotcreatorului, mai precis dintre om şi natură.
Astfel, se calcă în picioare Tradiţia, se ia în coarne Evanghelia Noului
Testament, se loveşte cu copitele aşezarea divină a Familiei, se bagă
buldozerele în Biserică, se dinamitează Şcoala, se trage cu tunurile în Armată,
se drogează Sănătatea, se transferă spre alte bănci şi-n largi depuneri
Economia, se prostitueză politic Justiţia, iar politica devine traseista de
viziuni neo-liberale cu puls neo-comunist.
În
societatea actuală mult prea deschisă distrugerii este evidentă înteţirea
crizelor, fiindcă toate abordările pulsează exterior: demagogie, incultură,
tehnicism, corupţie, falsitate, impietate, superficialitate, subiectivitate,
sinodalitate, comunitate.
Aşadar, nu istoria se repetă, ci doar crizele, năravurile, ororile,
erorile şi păcatele ei.
Omul şi-a pierdut firea părăsind chipul său ceresc, devenind prea
lumesc, cămătar.
Dumnezeu, Care nu ne pierde de tot din privire, ne trimite călăuzitori,
vizionari, duhovnici, misionari, spre a ne readuce în firea dintâi, în
regândire, întru frumuseţea evanghelică a Cuvântului, spre profunzimea
Înţelepciunii Duhului, spre sofianismul filocalic al Omului creştin, adânc
trăitor şi înalt mărturisitor, jertfitor spre o nouă renaştere creştină
sanguină a misticii ortodoxe dacoromâne.
Acestor Aleşi ai lui Dumnezeu, ai lui Zamolxis, ai Fecioarei Maria şi ai
lui Andrei, Neamul Străbunilor din ceruri le conferă meritul de a vorbi
pătrunzător, de a scrie sublim poporului român, îndemnându-l să lupte pentru
Învierea Neamului nostru dac.
Se
spune că din cele nouă ceruri cereşti, râvnite de lume, zece sunt dăruite
dacilor.
Existenţa creştinului pe pământ este Taina suferinţei sale metafizice şi
a jertfei sale mistice spre împlinirea bucuriei sale cereşti. Suferinţa şi
jertfa nu sunt sancţiuni, pedepse, ori constrângeri, ci împliniri: căutări, definiri,
cercetări, renunţări, căderi, ridicări, coborâşuri, suişuri, atitudini,
viziuni, mărturisiri, finalităţi, esenţe, frumuseţi, ca omul să se înalţe
spiritual spre găsirea sensului ortodox al condiţiei sale creştine.
Suferinţa creştină reclamă mângâierea ta, a celor din jur asemenea ţie,
dar jertfa se asumă bucuriei multor aleşi. Aşadar, jertfa devine punctul final
al bucuriei noastre sau frumuseţea ultimă a devenirii Omului ceresc.
Noua menire literară creştină, a regândirii noastre după modelul Omului
Mare- Artur Gabriel Silvestri, trebuie să fie o poezie a sufletului ortodox
scrisă cu inima plină de Dor pentru caracterele şi conştiinţele însetate de
Adevăr şi flămânde de Dragoste, întru purificarea celestă, întru iluminarea
serafică.
Momentul apropierii omului ales de sfârşitul său este de fapt venirea
lui într-o tinereţe a spiritului hărăzită de harul Duhului Sfânt, de energia
necreată care reface în omul chemat Chipul lui Hristos întru asemănarea cu
Dumnezeu.
Această salvare matafizică, această refacere spirituală nu se poate face
decât printr-o nouă cultură creştin-ortodoxă.
După apusul Evului Mediu creştin, generaţiile care s-au adăugat
moştenirii pământului au urmat cursului firesc al istoriei, dar nefiresc pe cel
al Evangheliei.
Astfel, că în mare parte conştiinţa omului creştin a îmbrăcat haina totalitaristă
a epocii respective: renascentistă, umanistă, iluministă, liberalistă,
marxistă, leninistă, stalinistă, populară, democrată, comunitară, ecumenică,
new-agegistă etc.
Mişcările avangardiste ale veacului al XX-lea, sterpe de harul divin
şi-au croit o epocă a obedienţei proletare pe care au plantat crize spirituale,
exoterisme, teosofii, autonomii, brutalităţi, îndrăzneli, revolte, vulgarităţi,
umplând decenii de absurdităţi literare, producţii mari comandate de
submediocrii politici, mediocrilor literari.
După interzicerea Filocaliei,
lucrarea părinţilor Arsenie Boca şi
Dumitru Stăniloae, a „Gândirii” lui
Nichifor Crainic şi a tuturor oamenilor culţi şi de cultură care au pus temelia
unei spiritualităţi autentice creştine, epoca modernă a proletariatului, a
proletcultiştilor a culminat cu cele mai mari rătăciri, cu cele mai multe
decăderi.
Revenindu-şi în sine, întru dreapta credinţă, Artur Gabriel Silvestri
s-a redescoperit pe sine, a redescoperit pentru postmodernişti Ortodoxia
dătătoare de har şi de sens, a întreţesut ideile frumoase, nobile, le-a dat
directive morale, direcţionându-le spre atitudini de viaţă spirituală pe care
să pună bazele noii culturi creştine în noua Şcoală a regândirii filocalice şi
sofianice a Românului.
Cuvântul, lăstar din Logosul dumnezeiesc trebuie să înmugurească, să înflorească
şi să rodească în Cultura ortodoxă a Duhului din Grădina Maicii Domnului.
Taina Cuvântului, ca expresie sublimă a grăirii se cuminecă în sacra mărturisire.
„Cuvântul şi expresia, ca mărturisire, sunt
pe de altă parte, mai calde şi mai umane decât tăcerea. Deşi uneori ia un
aspect tragic şi paradoxal în viaţa morală, mărturisirea aduce cu sine bucuria
purificării, a creaţiei şi împărtăşirii.” (Ernest Bernea, Treptele bucuriei. Ed. Vremea,
Bucureşti-2008)
Artur Gabriel Silvestri a resădit Cuvântul, a plivit Cuvintele, a
rezidit Cartea.
Artur Gabriel Silvestri şi-a tridimensionat rolul spiritual în comuniune
cu Cartea.
Artur Gabriel Silvestri-mare iubitor de Carte: bibliofil şi donator, asemeni marelui meu prieten Dumitru Ionescu-Bucureşti.
Artur Gabriel Silvestri-mare autor de Carte, precum: Mariana Gurza, George Stroia, Doru Ştefan Dăncuş, Ion Măldărăscu,
George Roca, Ben Todică, George Anca, Florentin Smarandache, George Stanca,
Radu Mihai Crişan, Cezarina Adamescu, ş.a.
Artur Gabriel Silvestri-mare ctitor de Carte-Biblia Literară,
prin varietatea tematică abordată şi elaborată, împlinindu-se ca un mare Odrăslitor de caractere
literaro-filosofice, formându-şi toţi Ucenicii săi sub aura Mărturisirii
de Credinţă Literară.
Ciclul cosmic al lucrării Luminii Logosului-Hristos în Creaţia Sa-Cartea
Vieţii:
Cuvântul dumnezeiesc îl naşte pe Om în graiul Cuvintelor sale. Comuniunea
Omului cu cerul şi cuvintele se întrupează în Cartea, care-l sfinţeşte pe Omul
ce zideşte Biserica lui Hristos.
Altfel, spus: Cuvântul îl naşte pe om. Omul naşte Cartea. Cartea naşte
Credinţa literară. Credinţa literară naşte Biserica în care se slujieşte
Cuvântul.
În
noua Şcoală a regândirii, a primenirii, a renaşterii, a regăsirii
demnităţii-fondatorul ei Artur Gabriel Silvestri ne-a lăsat ca Testament Mărturisirea De Credinţă Literară.
Să
ne adunăm în Cuvânt!
Să
ne adunăm în expresie!
Să
ne adunăm în mărturisire!
Să
nu ne alungăm niciodată în noi înşine!
Să
ne-alungăm în celălat!
„Cine m-alungă-n celălalt?/ Din celălalt cine mă cheamă?/ Că urc din
geamăt în aramă,/ că trec din lacrimă-n bazalt.// M-ascult şi bronzu-a prins să
geamă,/ m-ating şi-n lespede tresalt./ Cine m-alungă-n celălalt?/ Din celălalt
cine mă cheamă?// Fug în metal să-i par de-o seamă,/ în piatră plâng şi mai
înalt,/ şi piatra parcă se distramă.../ Din celălalt cine mă cheamă?/ Cine
m-alungă-n celălalt?” (RADU DEMETRESCU GYR-Rondelul Celuilalt-Anotimpul Umbrelor)
·
Laureaţii Vieţii lunii Martie
2.03.1905, Radu Demetrescu Gyr, prof.
univ. dr., min. secretar de stat,
scriitor, poet genial, mb. Uniunii Scriitorilor, mărturisitor, deţinut politic-religios; 2.03.1924, Octavian Alexi,
martir, ucis în temniţa
Piteşti-1949; 3.03.1888, Iosif Trifa, preot, fondatorul Mişcării
„Oastea Domnului”; 5.03.1904, Haig Acterian, scriitor, actor şi director al Teatrului Naţional; 6.03.1920, Ernest Maftei, actor, deţinut
politic-religios; 9.03.1907, Mircea Eliade, prof. univ. dr. istoric
al Religiilor, scriitor, filosof; 13.03.1900,
Petre P. Panaitescu, prof. univ. dr.
academician, istoric; 13. 03.1907, Mihai David Ghindăoani; 13.03.1913, Mircea Dumitriu; 16.03.1865,
Constantin Nazarie, pr. prof.
stavofror; 16.03. 1914, Victor Corbuţ, av. dr. în Drept,
publicist, mărturisitor; 16.03.1921,
Constantin Oprişan, poet-filosof,
martir, deţinut politic-religios; 17.03.1917,
Zorica Laţcu/ Maica Teodosia,
poetă-mistică genială; 17.03.1924, Constantin Marin Nistoroiu, (tata), patriot-creştin, n. în comuna
Bârsoiu-Vâlcea; 18.03.1895, Dan Barbilian/ Ion Barbu, prof. univ.
dr. matematician, poet; 18.03.1944, Ghelasie Gheorghe, ieromonah-Mănăstirea
Frăsinei-Vâlcea, scriitor şi trăitor isihast; 19.03.1953 Artur Gabriel
Silvestri- Filosof al Culturii, Ctitor al Mișcării pentru Patrimoniul
Cultural, 20.03.1914, Ovidiu Caledoniu, teolog; 24.03.1885, Dimitrie Cuclin, compozitor;
25.03.1894, Iustin Popovici,
scriitor, teolog, Dr. în Filosofie, Sfânt;
25.03.1922, Marin Naidin,
deţinut politic-religios, mare mistic creştin; 26.03.1913, Eugen Teodorescu,
av. brăilean; 27.03. 1885, Constantin I. Gane, răzeş, licenţiat în
Drept, scriitor istoric de succes.
* Lumina lui Dumnezeu,
Ocrotirea Fecioarei Maria şi Mireasma Înţelepciunii Sfinţilor Dacoromâni să-ţi
stea permanent în preajmă Maestre Artur!
COMENTARIU:
Eu datorita lui scriu astazi, Ben Todica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu