LUPU - Bunavestirea vieții și dreptului de a fi,

   Bunavestirea vieții și dreptului de a fi, ca pledoarie pentru viață

                                                                                         Tu nu ai suflet. Tu ești suflet.

                                                                                         Tu ai de fapt un trup.

                                                                                                                C. S. Lewis

                                                                                                           

         Iată că și anul acesta la sfârșitul unei ierni capricioase, dar și începutul unei primăveri la fel de capricioase, ne adunăm pentru ca împreună să binevestim ca de fiecare dată în ultimii ani, dreptul natural la viață a celui nenăscut încă și să mergem împreună cu Iisus Hristos și Biserica Sa pe drumul vieții și nu al morții, pentru că ”Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” ne învață părintește Mântuitorul nostru.

Spun dreptul natural la viață pentru că acesta este un drept imuabil, pe care nu-l poate da și nici lua nimeni, decât Creatorul. Este în fapt dreptul natural al ființei umane care cere să-i fie ocrotită viața, indiferent în ce stadiu de evoluție s-ar afla pe parcursul vieții sale, sau pe drumul devenirii sale. Dreptul la viață face parte din setul de valori ale umanității, pentru care justiția umană nu poate și nu trebuie să aibă alt scop decât acela de a-l ocroti sub toate aspectele sale. Unul din aceste aspecte îl reprezintă și ocrotirea vieții în perioada fetală, adică în pântecele binecuvântat al mamei sale, deopotrivă cu viața mamei sale, pentru că astfel ”cinstim femeia ca pe un vas ales și ca pe comoștenitoare al harului de viață” după cum ne învață Sfântul Petru în prima sa epistolă către romani. Știința a demonstrat astăzi ceea ce credința a intuit din totdeauna și anume că sâmburele de viață ce încolțește în trupul mamei sale este o ființă ce are deopotrivă trup și suflet, că este un act al creației divine pe care omul trebuie să-l ocrotească. Că este așa, o dovedește evoluția embrionului născut din unirea celor două jumătăți de celulă reproducătoare (gameții), de la mamă și de la tată, moment din care viața începe să-și urmeze cursul după legile ei, construind deopotrivă și trupul, ca suport pentru suflet, dar și sufletul care înflorește pe calea Adevărului și al Vieții.

Pentru că ”Tu nu ai un suflet, Tu ești un suflet. Tu ai de fapt un corp” spunea marele gânditor britanic C.S. Lewis (1898-1963) în scrierile sale teologic creștine. Prin urmare, nu corpul are un suflet ci sufletul are un corp, așa încât ceea ce ocrotește mama în pântecele ei este un suflet care urmează să se îmbrace într-un trup, adică în acea parte materială a existenței umane creată după chipul și asemănarea Creatorului. Privite astfel lucrurile înțelegerea vieții capătă o cu totul altă conotație.

În primul rând faptul că ființa, care înseamnă suflet și trup, există din primul moment al concepției sale. În al doilea rând că, indiferent dacă vorbim de perioada de dezvoltare în pântecele mamei sale, sau în perioada de achiziții psihomotorii din primii doi ani de viață, de dezvoltarea limbajului și socializării în primii 5 ani de viață, sau de maturarea pubertară când ființa umană capătă înfățișarea adultului, vorbim de fapt de dezvoltarea aceleiași ființe în diferitele ei perioade de maturare psiho-somatică. Așa încât, orice încercare de suprimare a vieții, în evoluția ei firească, este o crimă, care nu diferă cu nimic dacă este comisă în perioada embrionară, fetală sau oricare altă perioadă a existenței  umane. Ea se răsfrânge deopotrivă asupra trupului și a sufletului ca părți ce definesc ființa umană.

Plecând de la acest adevăr imuabil, pe care nici știința nu-l mai contestă astăzi, însăși viața capătă alte valențe, pentru că în virtutea acestui adevăr viața ar trebui orientată către suflet, mai mult decât către trup. Omul zilelor noastre însă, a devenit în societatea modernă preocupat mai mult de trup căruia se străduiește să-i ofere tot ceea ce civilizația îi pune la dispoziție; frumusețe, armonie, avere, prestanță, demnitate, poziție socială, devenire, într-un cuvânt satisfacții materiale și sociale. Întrebarea firească vine imediat; dar sufletului ce i se oferă? Pentru că în realitate, dincolo de a-i nega dreptul la existență încă din perioada fetală prin recurgerea la avort, îl siluiește în esența sa, negându-i importanța sa în definirea ființei umane, fără să țină cont de faptul că toate acele calități care înnobilează trupul sunt de fapt calități ale sufletului, materializate prin activitatea trupului.

Or, această Investiție doar în trup, oricât de mult ar cere, oricât de costisitoare ar fi, finalitatea ei rămâne întotdeauna aceiași, adică degradarea progresivă a trupului prin uzură biologică  și obștescul sfârșit pământesc. Prin urmare, din această alcătuire nu rămâne decât sufletul care doar el transcede vieții pământene. În acest context, firesc este ca preocuparea noastră să fie sufletul, indiferent în ce stadiu de dezvoltare s-ar afla trupul care-l susține, dar mai ales atunci când încă nu a văzut lumina zilei. Această împlinire nobilă ar putea fi realizată, și trebuie realizată astăzi mai mult ca oricând, pe toate căile posibile, dar mai ales;

    1, prin a-l proteja și a-i oferi șansa celui nenăscut încă, dar care are viață în sine și prin sine chiar din momentul zămislirii sale, de a parcurge timpul biotic hărăzit fiecărei ființe umane, timp în care, el sau ea, poate să-și împlinească rostul pe pământ.

    2. prin a deschide calea celui nenăscut încă, pe drumul arătat de Iisus Hristos, adică al credinței, al iubirii aproapelui, al iertării și al carității creștine, adevărate virtuți pe care Biserica noastră le propovăduiește din totdeauna, iar familia și societatea ar trebui să și le însușească și să le cultive ca valori fundamentale.

    3. prin a-l ocroti cu dragoste pe cel nenăscut încă și a-i oferi șansa vieții veșnice, șansă pe care fiecare dintre noi o avem și către care năzuim cu toată ființa noastră.

          Privite lucrurile prin această prismă, întreruperea brutală a firului vieții prin avort, nu este altceva decât o crimă dintre cele mai grave, mai ales pentru că; - întrerupe evoluția firească a unei vieți care are, in potentia, perspectiva unei realizări în timpul viețuirii sale,

- ucide prematur șansa vieții veșnice pe care fiecare creștin o are prin credința sa în Iisus Hristos care îndeamnă la ocrotirea vieții, și în sfârșit

- orice act criminal comis împotriva celui nenăscut încă, este de fapt un act  împotriva Creatorului însuși, pentru că dacă omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, orice act criminal comis împotriva omului este în fapt unul împotriva Celui care l-a creat.

Mai mult, suprimarea vieții, indiferent de momentul în care se produce, este o crimă în egală măsură împotriva sufletului, ca și împotriva trupului, pentru că de fapt trupul este forma materială pe care sufletul o îmbracă.

          Așadar; - un NU hotărât avortului și celor care-l practică fără conștiință creștină, fără conștiință profesională și fără conștiință științifică, pentru că știința fără conștiință este moartea ființei și a vieții (Rabelais), și

                       - un DA, la fel de hotărât pentru viață, indiferent de calitatea și stadiul ei, pentru că și viața celui nenăscut încă este sfințită de prezența sufletului, a cărui esență a fost, este și va fi întotdeauna de natură divină.

          Fie ca bunavestirea să prindă viață în existența fiecărui creștin, pentru ași împlini menirea binecuvântată.

                   Așa să ne ajute Dumnezeu.

                                            Valeriu Lupu – doctor în științe medicale