Rătăcirea Timpului la Masa Tăcerii

Rătăcirea Timpului la Masa Tăcerii

~*~

Zborul pescăruşului

semnează orizontul între două clipe.

În urma fiecărui pas, timpul muşcă cu forţă spaţiile,

lumina eliberează căderea secundelor

din trecerea cuvintelor.

În urma fiecărui pas,

iarbă nenăscută, iarbă neruptă de trecut.

Rănit la picioare te ridici,

din botezul apei, în tăcerea regăsită.

Din colţul viselor, neputinţa reţinerii clipelor rebele,

anotimpuri ce nu există

trec prin umbrele oaselor albite.

La Masa Tăcerii, sufletul,

în căderea sărutului, eliberează timpul.

În fiecare noapte curg, peste vetre,

icoane din focul inimii.

Nimic nu va mai fi

cum a mai fost în inocenţa vârstelor!

Traversezi oraşul, în faţă doar biserica,

cu inima spargi altarul,

treci mai departe de început,

cu aripile şi dinţii rupi din infinit.

Prin respiraţia lacrimei, jumătăţi de glasuri se strigă,

se caută, în tăcerea oglinzilor.

În spatele coloanei nu mai e nimic,

doar cimitirul, speranţa şi cerul!

Cazi în rugăciune şi, peste toate,

Coloana Infinitului se desfăşoară-n lumină.

Din umbre nu a plouat, nu a nins,

prin rana desfăcută peste timp, în linia rece a nopţii.

Printre iluzii ne strecurăm,

ultima treaptă a scării rulante nu mai există,

singuri vom face saltul

în tronsonul următor de timp secţionat.

Orele, zilele şi anii s-au evaporat

printr-o nouă rotire a pământului,

gardienii nemărginirii

ne-au deschis porţile prin suspinul umbrelor.

Timpul – tubul îngust prin care,

cu greu, vom trece din trupul cuvintelor,

învăţându-ne, unii pe alţii,

pentru noua rearanjare din Fântâna Luminii!

~*~

18 octombrie 2010

IRINA LUCIA MIHALCA