Impresii lăsate de lectura romanului
Veniticii de Ion Lazu
Ana Trestieni
Prima impresie (uneori prima impresie este
cea mai puternică) este că avem de aface cu un roman cinematografic. Ce-i
conferă romanului caracterul cinematografic ? Dialogul plin de naturaleţe care
împânzeşte textul, descrierea amănunţită a gesturilor, a mimicii şi a emoţiilor
personajelor. De pildă scena în care Grigore Manu (personaj principal) primeşte
într-un plic ordinul de evacuare.
„Dar înţelegând un
lucru simplu: că plicul îi este adresat anume lui şi nicidecum vreunuia dintre
consătenii adunaţi la primărie, îl trase la sine şi, cu el încleştat între
degete, se duse către fereastră, mai la lumină, de fapt ca să rămână singur. Îl
ţinu o clipă în aer, cu amândouă mâinile, cum ar fi luat de piept un duşman,
scrutându-i faţa. Apoi strivi plicul la un colţ, în felul ştiut, iar prin
dezlipitură băgă degetul mare şi îl sfâşie până la celălalt capăt. Scoase
conţinutul. ...............................................................................................................................
Grigore, Ruşii au
rupt frontul la Nicolaev şi vin încoace, spre Nistru. Ţi-am făcut rost de un
Ordin de evacuare pentru întrega familie. Caută să plecaţi chiar în astă seară.
Dumnezeu să vă aibă în pază! Inginer Ion Gulea.
În primul moment nu simţi nimic, decâtâ
căldura din încăpere şi tăcerea nefirească, de parcă sufletul i-ar fi fost
pecetluit. Altfel biletul glăsuia clar.”
Vezi practic scena desfăşurându-se sub ochii
tăi.
Dacă vreun cititor caută în acest roman,
personaje impresionante, eroi excepţionali nu-i va găsi. Peste tot sunt numai
oameni. Situaţiile descrise în roman sunt excepţionale. Oamenii nu. Ei sunt
împovăraţi de situaţiile limită, dar caută mereu revenirea la normalitate.
Pe lângă personajele principale (membrii
familiei Manu) sunt multe personaje secundare şi mulţi figuranţi. Toţi cei care
într-un moment dramatic au apărut şi au influenţat destinul familiei Manu. De
exempu, o astfel de scenă, bogată în personaje şi figuranţi, încărcată de
tensiune se derulează la oprirea trenului supra aglomerat cu refugiaţi într-o
gară în care vor să se urce şi alţii. Vera, soţia lui Grigore îşi lasă
băieţelul, Mihăiţă să coboare din tren ca să umple un ceainic cu apă. E ca şi
cum un aparat de filmat baleiază gara cu toată vânzoleala ei, înghiţind silueta
băieţelului. Şi se opreşte apoi asupra chipului mamei rămasă la fereastră.
„ Ah, acolo, foarte
departe, la uşa gării, îl zării pe băiat. Un militar îl ridicase pe braţe.
Băiatul ţipase o dată Ma-măăăă şi apoi se lăsă purtat pe braţe, din soldat în
soldat, până la fereastra unde Vera îl aştepta hohotind; îl înşfăcă, nici ea
n-ar fi putut spune cum, îl trase înăuntru, din mâinile celor care începuseră
să fugă odată cu trenul, mulţumindu-le, mulţumindu-le mereu ... Acum îl
strângea la piept, spasmodic, sărutându-l la nimereală.”
Peste vreo 200 de pagini îl revedem pe
Mihăiţă, băieţelul blond şi cu ochii albaştri ai bunicii din partea mamei,
şcolar isteţ şi bun la carte la o şcoală dintr-un sat din apropierea Slatinei.
Copilul se îmbolnăveşte de meningită şi moare. Tragedia legată de dispariţia
lui Mihăiţă este descrisă cu toate rănile lăsate în sufletul mamei, fraţilor şi
tatălui. Dacă romanul ar fi fost o ficţiune, scoaterea din scenă a unui
personaj îndrăgit de cititori, cum era Mihăiţă, ar fi fost o mare greşală. Dar
romanul lui Ion Lazu are un puternic caracter autobiografic. Oare Rebreanu nu
si-a pierdut fratele şi a scris apoi Pădurea spânzuraţiilor.
Romanul are ambiţia de a lumina o lume
dispărută, Basarabia părinţilor autorului şi a satelor din apropierea Slatinei
aşa cum erau ele pe vremea copilăriei scriitorului. Şi reuşeşte nu numai la
modul documentar, istoric, ci şi poetic. Bătrână, Vera este surprinsă, astfel :
„ Mama, privindu-şi venele de la mână, spune : arată ca Prutul şi Nistrul.” Grigore povesteşte de-alungul întregii sale
vieţi, scene şi visuri din satul basarabean din care a fost izgonit.
Partea a doua a romanului este scrisă sub
formă de jurnal. Acum Grigore şi Vera sunt bătrâni şi se bucură de nepoţei,
copiii lor fiind adulţi realizaţi . Moartea Verei şi a lui Grigore sunt
relatate în această a doua parte a romanului, precum şi dispariţia altor
membrii ai familiei.
Echivalentul acestui roman este un film
documentar despre odiseea unei familii de refugiaţi basarabeni. Dar un film
documentar făcut cu artă. Da, există şi filme documentare în care scenariul
este scris cu mult talent artistic.
Foarte frumoasă surpriză! Cunoșteam acest text al scriitoarei Ana Trestieni, i-am mulțumit la momentul respectiv. Mă bucur că a avut ideea să-l trimită Domnului și Prietenului Ben Todică, iar D-sa l-a postat pe-al său blog. Împreună cu două dintre copertele edițiilor care s-au succedat.
RăspundețiȘtergereMulțumesc mult. Și de altfel e singurul semn pe care îl primesc, de ziua Unirii cu Basarabia. Devotat, Ion Lazu