Măgărin - Copacul Vieţii

Copacul Vieţii

          Femeia trecută de jumătate de veac, cincizeci şi... de primăveri, trecea absentă pe lângă citadini, magazine. Străbătu piaţa pustie, traversând liniile de tramvai, ajunse pe o străduţă din apropierea locuinţei ce era în situl istoric al oraşului, străduţă la capătul căreia se afla nelipsitul chitarist, mereu în vervă, care de data aceea repeta frenetic:  „Primăvară, care-ai fost,/ Nu veni, n-ai nici un rost/ Poţi să pleci, suntem reci,/ Iarnă ni-i pe veci... ”. Oftă prelung. Trecut-a anul. Iarna asta fusese ultima mireasă pentru fratele ei căci nu mai apucase să prindă primăvara. Ajunsă acasă,  după o perioadă de răgaz, i se năzări să scotocească prin caseta cu fotografii. Privirea îi pică pe o fotografie alb-negru ce nu era mai mare decât palma unui copil de vreo zece ani, fotografie îngălbenită oarecum de trecerea vremii, zimţată de jur-împrejur. Ce zărea? O nimfă proaspăt ieşită din cocon, întinsă pe-o pătură pufoasă, răsfăţată de soarele amiezii, cu o cipilică albă, legată sub bărbie cu panglici de mătase, înfăşată într-un flanel tricotat, cu motive de bob de orez, cu nişte picioruşe ca de răgace, iar la capătâiul său, străjer, cu o puşcă de lemn în mâna stângă, îmbrăcat ca de vară, cu o cămăşuică cu mâneci scurte, ce se revărsa peste nişte pantaloni scurţi, din acelaşi material ca şi cămaşa, cu părul tuns breton, de culoarea spicelor de grâu ce dau în pârg, fratele ei, Gabriel, trist, chemat probabil de la joacă şi pus să o păzească ca să nu fie zgândărită de gâze. Parcă îl auzea strigând-o: „Ina, Ina, Ina, ... ”

Îi era greu să accepte că ai ei au plecat pe-un drum fără cale de întoarcere, mai întâi tatăl, apoi mama şi-n urmă cu un an Gabi, nana. Îi era greu să fie Copacul Vieţii, atât timp cât nu mai avea o grădină în care să cuvânte, atâta vreme cât nu mai era nimeni care s-o adape.

          Când i s-a dus mama, s-a simţit ca un copac fără rădăcini... Retrăia amintiri, se revedea deschizând temătoare uşa salonului dela secţia de urologie a spitalului judeţean şi salutând pacienta venită dintr-un cătun, bolnavă ce urma să se opereze la rinichi, în acea zi fatidică de 31 octombrie 2011. Uşa s-a lovit de tăblia patului mamei ca un strigăt de clopot înfundat. A tresărit, presimţind durerea ce avea să  urmeze. A întors instinctiv capul spre dreapta. Mama îi era acoperită cu un cearşaf alb, boţit, cu o gaură la unul dintre colţuri. O clipă a rămas stană de piatră, apoi a urlat ca o fiară aflată-n agonie: „Maaaaaamiiiii!” A făcut câţiva paşi, a ridicat cu mâna dreaptă bucata de pânză ce-i era giulgiu. Maică-sa era goală-puşcă. Pe laba piciorului drept avea lipită o bucată mătăsoasă de leucoplast alb, ce se foloseşte prin spitale, pe care era scris cu majuscule, cu pix de culoare albastră, L. I. A început să se dezlănţuie cu plânsul. Când s-a liniştit, şi-a sunat mai întâi fratele şi i-a comunicat decesul mamei, apoi şi-a sunat nepotul, pe Diodor, student în anul al doilea la filologie, secţia română-spaniolă, singura persoană mai apropiată ce era la vremea respectivă în oraş şi l-a rugat să cumpere o candelă, să vină la spital. Şi-a sunat neamurile, însă nu l-a sunat pe fiul ei, pe Celeste, plecat din luna august, cu bursă Erasmus, la o facultate din ţara lalelelor şi a morilor de vânt. Ştia că urma să aibă două sau trei examene în acea săptămănă, în acel sfârşit de octombrie - început de noiembrie 2011. L-a sunat însă pe Hristos, tatăl fiului ei, care i-a spus cu năduf: „Poate că acum nu-i momentul să-ţi spun, totuşi îţi voi spune, cred că maică-ta a murit fericită. Vroia să divorţăm şi i s-a împlinit visul.” Un gând a străfulgerat-o, cât de idioată a putut fi de l-a sunat tocmai pe el?! A început iarăşi să verse potop de lacrimi. Uşa salonului s-a deschis încet şi nepotul ei, Dio, a intrat ţinând o lumânare aprinsă. Nu era lumânare făcută din ceară de culoare portocalie, cumpărată de pe la vreo biserică, ci era lumânare albă, pusă într-o formă de plastic, de culoare roşie, cumpărată probabil de la vreun magazin care se mai afla deschis la ora aceea târzie. A pus lumânarea pe noptiera metalică, vopsită cândva în alb, scorojită pe alocuri, aflată la căpătâiul bunicii decedate. Deşi se citea pe chipul lui disperarea, era şi el doar un adolescent cu mii şi mii de probleme, părinţii - divorţaţi, bătăi şi certuri în familia tatălui vitreg, o dragoste abandonată,... a cuprins-o pe mătuşă-sa de după umeri şi a îmbărbătat-o: „Mălinăăă, Mălinăăă, haaaiii, nu mai plângeee!... ”

          Au plecat împreună de la spital. Zorile muşcau din tuciul nopţii. Sufletul Mălinei era cernit, trupul îi era vlăguit de lungile drumuri pe la spitale, luni de-a rândul. O tânără ce cobora scările din faţa spitalului cam în acelaş timp cu ei, a întrebat ce are. Nu i-a putut răspunde Mălina, era năucă, i-a răspuns în schimb Dio: „A murit bunica, mama doamnei, doamna e mătuşa mea.” Tânăra s-a oferit să-i conducă acasă, era cu maşina, n-a vrut să ia bani, le-a spus că e medic rezident la spitalul din Miţişoara... „Condoleanţe!... ” Jorj l-a sunat pe Celeste şi i-a dat vestea decesului. La rândul lui, Celeste a sunat-o pe maică-sa şi-a întrebat-o: „Mamă, a murit bunica?” „Cum de-ai aflat? ” „M-a sunat... Când a murit bunica, i-a mărturisit Celeste mai târziu, am simţit că mi s-a sfărâmat toată armura. Mă gândeam dacă să vin la înmormântare sau nu, căutam bilete pe internet, aveam trei examene. Biletele de avion au fost destul de scumpe, dar m-am gândit că ea m-a crescut şi că de nu voi veni, am să regret mai târziu, am să regret toată viaţa... Eu, spre deosebire de tine, nu arăt că sunt slab în societate. La tine se vede de la o poştă că eşti vulnerabilă, dar acum, când bunica nu mai este, simt că mi s-a spulberat întregul înveliş protector pe care îmi închipuiam că-l am.”

          Ea, ce putea să spună? Când maică-sa a plecat la cele sfinte, s-a simţit ca un copac fără rădăcini, când i-a plecat şi fratele, s-a simţit ca un copac despuiat de frunze, jupuit de scoarţă, s-a simţit ca o ciută aflată în bătaia puştii... Oare ce simte atunci căprioara, săgeata morţii ori licărul iubirii de viaţă?

          Era după-masa, tocmai ajunsese acasă. A ciugulit câţiva sâmburi de nucă şi se pregătea să plece la cumpărături, aşa cum făcea zilnic. N-avea chef să meargă până la supermarket, i se părea că-i prea departe şi-n plus, afară era un ger năprasnic. Când era în tocul uşii şi se pregătea să răsucească cheia în yală, i-a sunat mobilul. Până să bodicăie prin poşetă, sunetul mobilului s-a pierdut. S-a uitat pe ecranul telefonului. Era micuţa fratelui, Daria. A resunat-o, dar telefonul nepoatei era ocupat, a resunat iar şi iar, degeaba... A coborât abătută scările şi-a mers la un butic, din apropiere. Oare ce avea să-i spună, ce năpastă s-o fi abătut deasupra celei mici de-aşa repede a sunat pe-altcineva? Un fel de nelinişte i-a cuprins întreaga fiinţă. Cu sentimentul acela, al neliniştii, a cumpărat vreo jumătate de chil de fasole verde, fructe,  o cocleanţă,... Reîntorcându-se acasă şi urcând scările, în Zurinii, a auzit vocea nepotului. Nu înţelegea de ce vorbea aşa de tare că se auzea până la capul scărilor. A ajuns în faţa uşii apartamentului, în care locuia de ani buni împreună cu fiul său, Celeste, care terminase de ceva vreme facultatea şi lucra ca analist financiar la o multinaţională. Dio, care era de-un leat cu văru-său,  şi-a întrerupt convorbirea telefonică şi i-a spus precipitat:

          - Mălină, sună la naşu’, sună la naşu’! Tata a făcut infarct.

          Un trăsnet parcă i-a străbătut întreaga fiinţă, gheare de vultur păreau că-i sfâşie inima, iar mâinile şi picioarele îi erau ca paralizate. O voce hidoasă îi strecura vorbe mârşave în urechi, îi spunea că fratele ei nu mai este în viaţă, s-a dus... O altă voce îi şoptea: miiinteee, miiinteee, miiinteee! Încercând să pară calmă, l-a sunat pe văru-său, Ninel, ce locuia la Rebiţa. Din practica făcută pe la spitale, Mălina ştia că nu se moare dintr-un infarct decât dacă nu i se acordă pacientului primul ajutor. Faptul că Gabriel a fost dus la spital, îi întărea convingerea că e în viaţă, deşi demonul lăuntric, vrând parcă să-şi bată joc de încrederea sa, îi strecura neîncetat în auz vorbele: nu-i aşa, nu-i aşa, nu-i aşa! I-a răspuns Luiza, soţia vărului. Chiar dacă ştia că şi aceea avea probleme de sănătate, a rugat-o să meargă la spital, să vadă ce-i cu Gabi. Nu după mult timp, Luiza a resunat-o şi i-a spus:

          - Mălină, din păcate, pentru Gabriel nu s-a mai putut face nimic! Nu ţi-a spus Dio?

Nepotu-său plecase între timp la garsoniera ce o cumpărase taică-său, în toamna anului trecut, ca să se îmbrace mai gros.

          Şocată de cele spuse de consoarta verişorului, dar fără să creadă o iotă, a decis să plece la Răureni împreună cu Dio ca să o ia pe cea mică. Celeste ajunse şi el acasă. Nici lui nu-i venea să creadă vorbele Luizei. Rămas ţintuit în fotoliu, a început să plângă. S-a retras muţeşte în camera cu vedere spre cea mai veche piaţă din oraş şi acoperindu-se cu perdeaua din voal, de culoare portocalelor roşii de Sicilia, l-a sunat pe văru-său şi i-a spus condoleanţe.

          - Singurul lucru de care îmi pare rău, zise atunci Celeste, e că Gabriel a murit şi noi nu ne mai aflam în relaţii bune, că s-au rupt legăturile, dar vezi cum a fost? Putea să vină oricând la noi, avea cheile de la apartament, putea să ne sune... Nu a făcut-o!

          Mălina a lăsat aragazul deschis. Ciorba nu era gata. S-a îmbrăcat repede, sumar, l-a sărutat pe obraz pe bujorul ei, care trebuia să se aplece ori de câte ori maică-sa vroia să-i dea un sărut şi-a fugit în staţia Hărăşti pentru  a lua un taxi. Şi-a sunat nepotul. Era deja la gară, cumpărase bilete. Când trenul dădea să plece, a ajuns şi ea. A urcat gâfâind sacadat. Nu putea să accepte că nana nu mai era în viaţă, nu-i venea să creadă. I se perindau prin minte ultimele discuţii avute cu el. Joi, seara, pe 5 ianuarie, s-a îmbrăcat împreună cu Daria, mezina fratelui, şi-au plecat amândouă să ia o gură de aer, la Dio. Mergând spre locuinţa aceluia, amândouă au regretat că s-au avântat pe-afară căci frigul nu cedase. S-au întâlnit cu el pe coridorul de la intrarea în bloc, venea cine ştie de unde! Îmbrăcat cu un cojoc Alain Delon, cu o căciulă de schi pe cap, căciulă ce-i ascundea zulufii, care avea nişte modele încrucişate, de nuanţe roşii şi negru-de-fum, ducându-şi mâna dreaptă la gură, Diodor le-a şoptit:  „Tata e înăuntru... ”

Mălina s-a bucurat în sinea ei că frate-său era acolo. Vroia să-i spună câteva vorbe. Nu se mai văzuseră şi nu-şi mai vorbiseră demult, de parcă erau peste mări şi ţări. El purta supărare că ea vându-se casa de la ţară, casa de la numărul 552, casă în care şi-au petrecut anii copilăriei, casă din care au plecat, mai târziu, fiecare la casele lor. Pe 28 august 2016, la orele opt şi optspezece minute, post-meridian, frate-său îi răspunsese la un mesaj:

„A trecut ceva vreme, în care ai putut, să te autoevaluezi și să constați, că viața e mult prea scurtă și goală, dacă alergăm doar după valori materiale. E drept, că ai făcut unele sacrificii pentru mine, cât te-a dus capul și interesul, iar eu ți-am dat tot ce am putut, ca un frate și prieten, necondiționat și ÎN MOMENTELE CÂND ERAI PE BUZA PRĂPASTIEI!

Am conștiința împăcată, că am putut să te ajut, că ai fost o parte din viața mea și că te-ai ajuns, te descurci, vorba vine !

Nu mai judeca ce fac alții, nu mai acumula în tine invidii, comparații, resentimente! Tot ce se face din interes, fără iubire și dăruire, iese la iveală și nu duce decât la nemulțumire, boală, autodistrugere... Am trăit într-o familie chinuită, te înțeleg și sper, că măcar acum, către bătrînețe, să-ți dea Dumnezeu lumina și împăcarea de care ai nevoie!

Un frate abandonat sau...uitat. ”

„Am trăit într-o familie chinuită”… Câţi dintre noi vin pe lume din dragoste profundă şi câţi dintre noi nu sunt doar simple accidente ale naturii? Câţi dintre noi nu poartă stigmatul urii părinţilor ce-au ales să rămână împreună doar pentru că-n viaţa lor a apărut copilul şi-atunci, care ne sunt avortonii? Îşi amintea povestea mamei, gravidă fiind cu Gabriel, a vrut să se sinucidă. Tata plecase la Ersig, la înmormântarea unui vechi prieten şi uitase să mai dea pe-acasă, iar mama, crezându-se abandonată, nu a întrezărit nici o cale de-a scăpa de ruşinea aceea decât curmându-şi viaţa. Povestea cum s-a dus la Caraş ca să se înece. Ajunsă la marginea Iamului, a luat-o pe drumul de ţară ce ducea spre apele înspumate ale râului. S-a oprit pe un pod făcut din bârne şi privea, clătinându-se ca un om beat, dacă să se arunce sau nu în apele învolburate ce-i treceau pe sub picioare. Era îmbrăcată într-o rochie subţire, de stambă. Dinspre Berlişte venea zorind o căruţă. „Dăscăliţoo, dăscăliţooo, nu fă ce ţi-ai pus în gând!” Şi dând bice cailor, lăsând nori de praf în urma sa, Marchiş, omul ce era în căruţă, bărbatul femeii de servici de la şcoală, se apropie ca vijelia de mama, sări din căruţă şi-o cuprinse vârtos, o luă pe sus şi-o aşeză binişor pe marginea drumului. „Nu fă ce ţi-ai pus în cap, e păcat de Dumnezeu! E păcat şi pentru tine, eşti tânără, e păcat şi pentru copilul ce-l ai în pântec!...”

Altui mesaj trimis de Mălina, de Crăciun, cu nişte fotografii în care era ea cu cea mică, pe la orele şapte şi treispezece minute, tot post-meridian, Gabriel îi răspunsese:

„Frumos din partea ta, că încerci să învii!

Te-am înțeles mai mult decât îți închipui, dar aș fi vrut, mi-am dorit, să fi fost o prințesă, nu un monument de egoism, pesimism și temeri. 

Poate acu ți-ai găsit liniștea și poți simți altfel VIAȚA și VIAȚA COPIILOR MEI, care așa nenorociți cum au fost, au o stea, au învins SISTEMUL MAFIOT DE CARE NU SUNT ÎNCĂ CONȘTIENȚI...

Nimeni nu va ști câte nopți am plâns și m-am rugat, câte drumuri zadarnice am bătut, câte umilințe am suferit de la securiștii mascați din toate zonele.... și ultima copită de la tine, sora mea!... ”

Acela fusese ultimul său mesaj, de-ar fi ştiut că zilele îi sunt numărate, că orele îi sunt numărate, dacă am şti… am fi mai buni, mai altfel?

          Au intrat în garsonieră. Gabriel, înfofolit, stătea lejer pe pat şi privea la televizor. Dând cu ochii de soră-sa, a luat-o în primire: „Ooooo, uite cine a venit?” Fără a se saluta, Mălina i-a spus: „Gabriele, era pentru prima oară când îi spunea Gabriel şi spunându-i astfel, Mălina a realizat cât de mult s-au înstrăinat unul de celălalt, altminteri îi spunea Gabi, nu te mai certa cu Daria, n-o mai face pe maică-sa t..fă, nu-i mai spune că-i plecată să sugă p..., nu te gândeşti că o doare, e mă-sa şi..., dă-o la ore de matematică!” „Cum s-o dau la ore, ai înnebunit, să râdă proştii  de mine? I-am spus că vom face zilnic matematică din culegeri, din Gheba, cine e mai bun ca Gheba, dar nu vrea, fuge de mine. Tu ştii că de şapte ani face numai ce vrea, nu mă ascultă deloc, nu vrea să înveţe? Cu ce sunt de vină că maică-sa a părăsit-o, că se distrează, merge pe la Paris şi nu-i pasă de viaţa ei? Vrea la mă-sa, să se ducă la ea, dar pe mine să mă lase în pace, să nu ne mai chinuim unul pe celălalt! Să-mi spună dacă nu mai vrea să stea cu mine, să nu-mi mai mănânce zilele! Uite, săptămâna viitoare începe şcoala, mă duc la primărie, să vină cei de la asistenţă socială şi să rezolvăm problema...” Cea mică a început să plângă încet. Mălina a îmbrăţişat-o protector şi a sărutat-o. Ştia că frate-său avea în mare parte dreptate, ştia că celei mici nu-i prea plăcea să înveţe, era inteligentă, însă nu-i plăcea să pună osul la treabă. Când plecase Hermina, cea mică avea în jur de patru ani. Mălina mergea destul de des pe la ei să le spele hainele, să le gătească. La început mergea săptămânal, cu autobuzul sau cu trenul, de la Miţişoara, la Răureni, apoi din două în două săptămâni. Cine a spus că istoria se repetă, avea dreptate deoarece şi Onelia, fiica din prima căsătorie a lui Gabriel, avea tot patru ani când maică-sa o abandonase şi intentase divorţul. Drama celor două surori, amândouă părăsite de mame la vârstă antepreşcolară, îşi va fi pus cu siguranţă pecetea asupra psihicului lor... Dintr-odată a sunat mobilul. Gabriel a răspuns. Era o voce de femeie. „Nu pot vorbi acum, te sun mai târziu!, şi-a închis telefonul... ” Continuându-şi conversaţia cu soră-sa, Gabriel adăugă: „Uite, m-am sculat azi-dimineaţă de la ora cinci, să merg la unu ca să-l ajut, să facă focu, afară la cazan. Are microbuz şi mi-a promis că-mi aduce, fără să-mi ia prea mulţi bani, un pat supraetajat. Numai eu ştiu cât m-am chinuit ca să fac patul, să-l sudez. În magazine costă o grămadă şi uite, ăsta, zice că nu-i trebuie.” „Păi..., bine tată, dacă vine cineva la mine, îmi spui cum va sta în patul supraetajat, cum pot să mă şi f..???”  „De când am ajuns aici, n-am stat o clipă, ăsta nu face nimic! E student, ce fel de student, când nu are o masă, un birou - pe ce scrie? Nu are cărţi, nu are caiete de notiţe, cursuri, markere. Când eram de vârsta lui, mâncam cartea. Ăstuia nu-i pasă de sacrificiile mele. Am mutat mobila, i-am aranjat prin cameră, i-am spălat pe jos, pe sub pat. E handicapat, săracul, mă strădui să-l ajut cu ce pot!... ” Fiindcă se dezgheţase şi nu-i plăcea să mai asiste la discuţii contradictorii, Mălina i-a spus celei mici: „Hai, să mergem!” „Mâine, spuse Gabriel, să vii de dimineaţă, pe la orele zece! Plecăm acasă cu autobuzul de ora unu.”„Dacă plecaţi cu cel de unu, se băgă şi Mălina în vorbă, de ce să vină aşa de dimineaţă? E frig.” „Că aşa vreau eu, mai am de făcut cumpărături, nu-mi dai tu lecţii cum să-mi cresc copiii!”

          Vineri, a doua zi, pe 6 ianuarie 2017, Mălina s-a sculat când a plecat fiu-său la lucru. Ea era în medical, avea mâna dreaptă în ghips. Alunecase pe polei în 18 decembrie, când fusese la Răureni, la mormintele părinţilor. Pe drumul de ţară se aşternuse o pojghiţă ca oglinda. După ce-a pregătit micul dejun, a trezit-o pe cea mică. Frigul de-afară parcă se-ntronase şi-n apartament. Daria, fără să se fi dat jos din pat, spuse molcom: „Mălină, nu vreau să plec, mai vreau să rămân la tine!” „Şi eu vreau să mai rămâi, Pui Mic, dar ce să facem? Începi şcoala şi vezi, Gabriel nu mai poate veni după tine. Eu, mă vezi cum sunt şi e şi frigul ăsta!...” „Las, c-am să rămân, îţi arăt eu cum! ” Mălina l-a sunat pe frate-său şi i-a spus că cea mică nu vroia să plece. Înfuriat, i-a cerut-o la telefon. Micuţa a luat mobilul şi, prefăcându-se bolnavă i-a spus: „Tatiii, nu pot să vin, mi-e rău, mă doare burta.” „Vino, măi, omule! Ce vrei să fac cu tine, când vrei să mai vin?! Nu vezi că e frig!...” „... dar tati, mi-e rău, sunt bolnavă, tu, chiar nu ţii deloc la mine? ” Gabriel se înmuiase şi  lăsase cum a vrut ea, au stabilit că...

          Dio i-a spus Mălinei că a vorbit cu cei de la urgenţe, de la spitalul din Rebiţa. Mătuşă-sa l-a pus să resune, să vorbească şi ea. A vorbit cu doctoriţa ce era de gardă, a întrebat-o de Gabriel. Doctoriţa i-a spus că-i pare rău, c-a făcut tot ce a fost posibil ştiind că are acasă o fetiţă, însă nu ştia cât de repede a ajuns salvarea de la Tocşa, cât a făcut pe drum şi dacă cei de la salvare i-au acordat sau nu primul ajutor:

–       Dumneavoastră, în ce calitate mă întrebaţi?

–       În calitate de soră şi... asistentă medicală.

          – Atunci, ştiti foarte bine că în cazul unui infarct miocardic acut, dacă nu i se acordă bolnavului îngrijiri medicale în primele cinsprezece minute, supravieţuirea e cu semnul întrebării. Fratelui dumneavoastră nu i s-a oxigenat creierul timp de două ore şi jumătate, aşa estimez eu, şi-atunci, cu părere de rău, vă spun că-i mai bine c-a murit. Dacă trăia, rămânea o legumă, ar fi fost dependent de aparate, şi-aşa nu se ştie cât ar fi trăit. Acum mă scuzaţi, trebuia să ies din tură, v-am răspuns la întrebări. Înaintea dumneavostră au mai sunat şi alte persoane să întrebe de acelaşi pacient.

          Doar atunci a înţeles c-a rămas singură, nu mai avea frate, nu mai avea părinţi. Din familia care a fost odată, când era copil, nu mai avea pe nimeni, a rămas doar ea, ea şi vlăstarele lor, copiii fratelui său şi Celeste. A început să plângă din străfundurile fiinţei sale. Ea era cea mai în vârstă, nu mai avea predecesori. Simţământul ăsta i-a produs un fel de teamă, dar şi o responsabilitate mărită faţă de nepoţi şi faţă de propriul fiu. A încercat să se adune şi a sunat-o pe şefa ei ca să-i spună că nu va mai veni la lucru, apoi pe Ana, femeia căreia îi vânduse casa de la ţară. Pe-aceea a rugat-o să îi aştepte cu maşina, la gară.

          Răureni... un sat înfloritor prin anul 1969, pe vremea când părinţii săi s-au mutat ca dascăli la şcoala din comună pentru că la Iam nu era ciclul doi, iar nana urma să-nceapă clasa a cincea şi trebuia să meargă la Berlişte ori la Oraviţa, să facă zilnic naveta ori să stea la internat.

          – Gara..., ai văzut, Jorj, cât e de departe de sat?

          Sărmana Ana a ieşit înaintea lor, la gară, i-a luat în maşină, era cu fiul ei, Denis, elev în clasa a noua, la liceul din Tătaia. Acela le-a povestit cum în dimineaţa de 11 ianuarie, în staţia de autobuz, din Răureni, s-a întâlnit cu profesorul. Era negru-vânăt la faţă, tremura de frig, îmbrăcat cu o geacă. După ce a salutat oamenii care aşteptau autobuzul de Miţişoara, s-a retras într-un colţ. Era necăjit.

          Drumul asfaltat din fonduri europene l-au parcurs într-o clipită, au ajuns la marginea satului, acolo unde pe vremuri era sediul cooperativei agricole de producţie şi unde erau hambare multe, înşirate unele după altele ca şi rândunelele pe sârmele de telegraf, hambare pline vârf cu ştiuleţi de porumb, toamna, hambare prin care se adăposteau guguştiuci, iarna, golumbi pe care reuşeau să îi prindă uneori şi să-i pună în colivie, să le dea grăunţe, să-i ţină în captivitate până ce trecea greul iernii şi-apoi să le redea libertatea.  Ajunşi cu maşina în dreptul casei preotului, Mălina a rugat-o pe Ana să oprească. A intrat în curtea popii şi a început să strige:

          - Părintee, părintee! Cum nu a lătrat-o nici un câine, a îndrăznit să înainteze, a deschis uşa de la intrarea în locuinţă şi-a strigat din nou:

          - Alooo, aloo, părintee!

A apărut preoteasa, durdulie şi rumenă ca o pită proaspătă, abia ieşită din cuptor.

          – Condoleanţe, Mălina!...

L-a întrebat pe preot ce şi cât trebuie plătit, era vorba de cult, clopote, pomană, ... Preotul i-a spus că de ceva vreme lucrează cu o firmă de pompe funebre din Tătaia şi că aceia se ocupă de tot ceea ce trebuia făcut.

A urcat în maşină şi-au oprit în dreptul casei Doiniţei. Daria era acolo. Mălina şi Diodor au coborât din maşină şi-au intrat în curte. Amândoi îşi puneau problema cum să-i spună celei mici că tatăl lor a plecat în lumea celor buni şi drepţi. Stăpâna casei, Doiniţa, a ieşit pe coridor:

          – Condoleanţe!... Cea mică ştie, a sunat-o Celeste.

Dorina Măgărin, Timişoara, 20 martie 2018