Un vis înlănțuit

Un vis înlănțuit

~*~

Pe linia destinului continui să mergi spre noi frontiere,

un  joc de cărți e viața,

înțelegi că râul lui Heraclit nu a fost deviat,

în fiecare clipă reverberată, lumea

se naște din marea inimă a universului,

în urmă e moartea ce ne-a pendulat

prin tumultul vieții trăite,

în locul în care ești e îngăduită

poteca obscură

ce se bifurcă

pentru a-ți parcurge lecția dorită.

Tăcerile îți par prăpăstii.

Să te salvezi din uitare, în vise

te poți rătăci,

ca geamandurile aruncate

pe malurile zguduite de violența furtunii.

Reciful și golful, strigătul și tăcerea,

vârtejul și pacea, curcubeul…

Cazi în neantul deschis instantaneu

și-acolo descoperi spendoarea.

Nimic mai puțin! Împreună privim,

dinspre partea căii noastre lactee ne-ncălzim,

prin lume plutesc fulgii albi ai liniștii.

Nu rupeți florile care cad,

nu ne culegeți petalele de mac,

nu ne topiți

și nu ne-nghețați fulgii albi, condensați!

Labirint minuscul

pierdut în infinitul mic...

Surâsul rece venit din oglinda timpului

coincide cu ultimele capitole

din “Cartea lui Iov”.

Multe obiecte derizorii au rost fără rost.

Gânditor este timpul. Dincolo de paravanele chinezești,

amintirile suspendate cresc această ceață anxioasă

și confuzia voluptoasă, grațioasă,

întoarsă din noapte,

ca sărutul tău în seara acelei zile,

pe o scară de lemn din parc.

De unde să știu? Te-am mușcat,

iar tu mi-ai răspuns

printr-un tatuaj:

cireșii japonezi, încă, n-au înflorit.

Nu aveai de unde să știi.

Un dar ai primit în zorii deșteptării.

Acum știi cum îmi visează sinele.

~*~

25 septembrie 2018

IRINA LUCIA MIHALCA